Bunicul

[Mihai Hafia Traista]

(Amintiri cu bunici)

 

Soarele se rostogolea pe cer de-a dura aruncând, pe furiș, printre frunzișul nucului valah câte o ocheadă în curtea noastră.  

Noi, eu cu Ionică, vărul meu, încercam să prindem, cu privirea, iepurașii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta.

«Soarele este gospodarul ceriului.»,  deseori ne spunea, bunicul Niculae purtând pe umerii săi gârboviți istovirea dimineților, în care asculta șuieratul coasei prin iarba înrourată.

–    Acum, bunicul doarme, a istovit și se hodinește un pic, iar voi mergeți colo sub nuc, la umbră și jucați-vă!», ne-a spus mama. Avea ochii plânși și părul despletit.

–    De ce sunteți tristă și cernită, mamă? (așa îi spuneam eu mamei – dumneavoastră).

–    Hai, hai mergeți și jucați-vă, bunicul doarme. Ne-a șoptit tristă.

  

Numai noi eram veseli. Am fugit să scoatem turma, de nuci verzi, la păscut.

Bunicul ne certa: «E păcat să rupeți nucile verzi». Dar acum bunicul dormea, iar noi pășteam nucile  și ne uitam pe furiș spre spre pârleazul răstignit, peste care  tot treceau spre curtea noastră femei cernite. Toate erau cernite și triste, numai noi eram veseli.

 

–    Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță, bă-r-r! Mânam, turma de nuci verzi la adăpat, iar de după casă: «cioc-boc, cioc-boc, cioc-boc...»

–    Meșteresc o căsuță pentru bunicul vostru…  ne spuse zâmbind trist, nenea cu barbă, ținând în mână un ciocan, deși noi nu l-am întrebat nimic.

–   Minte, hai să plecăm de aici! mă trage de mânecă Ionică. Ce fel de căsuță e aceea... fără uși, fără ferestre?...

–    Ha-ha-ha!.. am râs veseli. 

–   E un joc de-al lor. Tare ciudat se mai joacă oamenii mari. îmi explică Ionică, apoi fugim la turma noastră de nuci. Până se trezește bunicul, ne vom juca pe săturate.

–    Bă-r-r, bă-r-r, bă-r-r oiță, bă-r-r! mânam, turma la adăpat, iar de după casă: «Cioc-boc, cioc-boc, cioc-boc...»

[Vasilisia Lazăr]

Citindu-vă minunatul text, mi-a venit în minte acest citat din Amintirile lui Creangă:

 

"Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toata inima, de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului..."

Impresionant! Vă felicit!

                               Cu stimă, Vasilisia Lazăr

 

[Sofia Sincă]

Plecare bunicului văzută cu ochi de copil. Nimic nu e mai dureros decât să-ţi pierzi bunicul. Noroc că un copil nu prea conştientizează fenomenul. Problema rămâne pentru maturitate.

Însă modul de naraţiune deosebit frapează. Râsul care se confundă cu un ecou trist, jocul copiilor alături de construirea coşciugului dau valoare acestui text. Fiecare cu lumea lui, lume în care totul este efemer.

Cu apreciere, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

Şi ce, când vom avea barba alba vom afla ce e moartea?

Text extrem de sensibil.

da Coza

[Corina Militaru]

Impresionata de sensibilitatea acestui text.

Felicitari!

[Mihai Hafia Traista]

Va multumesc din suflet tuturora pentru frumoasele dumneavoastra cuvinte, cu adanc respect Mihai Hafia Traista