Drumul

[George Rizescu]

DRUMUL…

Toată noaptea l-am visat pe Mirică… Îl ştiţi pe Mirică… Toată lumea îl ştie pe Mirică. Înalt, aparent gras sau, mai bine zis, cu un început de burtă, aşa cum îi stă bine unui bărbat de talia lui, chelie peste tot şi zâmbetul din colţul gurii, afişat ca de obicei, mai mult pentru impresie decât pentru expresie…

– Să trăieşti, măi, Mirică…

– Trăiesc, oricum…

– Ce mai faci?

– Ca toată lumea…

– Arăţi bine şi mă bucur…

– Natura. N-am nicio contribuţie…

– Am auzit că te-ai pensionat…

– M-au dat afară!

– Ţărăniştii?

– Ăia m-au dat afară la vremea lor…

– Liberalii?

– De la liberali am plecat după ce ne-am înjurat…

– Pesediştii?

– Tot comunişti… I-am părăsit fără regrete…

– Democraţii

– Care democraţi?

– Ăştia altoiţi cu pedeliştii…

– Prostii! Am crezut că sunt altceva…

– Şi acuma, cu ce te mai ocupi tu, măi Mirică?

– Păi, asta e, tot cu ea, cu politica… Nu pot s-o las, fratele meu, nu pot s-o las! Vomit şi caut… vomit şi caut… asta e…

– Şi? La experienţa ta, vezi ceva, speranţe?

– Odiosul…

– N-am înţeles!

– Ascultă la mine, notează şi bagă la cap… o-di-o-sul!

– Nu, asta chiar că nu se poate! Şi mai ales, nu se poate ca tocmai tu…

– Ascultă la mine, Odiosul ne salvează…

– Păi n-ai zis tu, tu cu guriţa ta, la toate întâlnirile noastre, chiar şi la înmormântarea lui Gore-comunistul, că nu mai vrei la comunişti?

– Am zis!

– Şi-atunci de ce, măi, Mirică, îl vrei tu pe Odio­sul, mai ales că, aşa cum ştie toată Planeta asta, a fost şi îm­puşcat?

– Uite aşa, de-al dracului! Vreau o dictatură se­rioa­să…

– Mirică…

– Taci! O vorbă să nu mai scoţi. Sub Odiosul tre­muram toţi, mă, dar toţi, inclusiv comuniştii… Era un dictator autentic. Avea măreţia celui care ştie să porun­cească! Bă, bă, fratele meu, sub Odiosul simţeam frica în oase, simţeam teama în suflet, ştiam de unde până unde avem drepturi şi obligaţii, ştiam la cine să dăm bacşi­şuri, la cine plocoane, la cine să ne închinăm, la cine să ne ru­găm pentru viaţa noastră, pentru viaţa alor noştri,
aşa cum era… Sub Odiosul, bă, nenorocitule, aveam demni­tatea supusului adevărat! A supusului care ştie că nu are alternative, că nu are alte speranţe, că nu are mo­tive să viseze, că nu are cine să-l asculte dacă ar vrea să spună şi el ceva, indiferent ce… Mi-e dor, mă, cretinule, de ban­curile cu Bulă şi cu învăţătoarea, de micile noastre şotii politice, de vocea Europei Libere şi de compă­ti­mi­rea celor din lumea bună.

– Mirică…

– Taci! O vorbă să nu scoţi! Decât umilit ca azi, mai bine compătimit ca ieri, decât minţit şi batjocorit ca azi, mai bine „izolat” ca ieri… Ştiam ce aveam de făcut, ştiam de cine să mă feresc, ştiam la cine să mă plâng…

– Mirică?

– Taci! Taci dracului din gură şi nu mă întrerupe. Acuma ce am? I-am încercat pe toţi, absolut pe toţi! Am votat, de fiecare dată am votat, în deplină libertate şi în deplină cunoştinţă de cauză, cu sufletul plin de spe­ranţe, şi cu ce m-am ales? Eu le-am dat Puterea, ei mi-au dat Minciuna! Cine îmi dă mie viaţa asta minţită şi batjo­co­rită înapoi, mă? Cine mai are grijă de mine şi de familia mea? De copiii mei? Cine?

– Mirică, tu plângi?

– Mi s-au aburit ochii! Oricum, e bine că s-au dus ăi bătrâni. N-au mai apucat demenţa asta… Ferice de ei! Mi-au zis că o să vedem pe Dracu… Nu i-am crezut! Acuma aş vrea să le spun că au avut dreptate şi mi-e ru­şine… Cum să le spun eu, acuma, după douăzeci de ani de la Revoluţie, că au avut dreptate? Cum? Ai tu o soluţie?

– Să am eu o soluţie?

– Exact! Faci pe deşteptul, faci pe democratul rasat, urlă libertatea expresiei în tine… Eşti numai conştiinţă şi adevăr! Dă-mi şi mie o soluţie, nişte răspunsuri, dă-mi tu, că eşti mai trecut prin lume, dă-mi o speranţă…

– O speranţă…

– Da, atâta mai vreau, o speranţă. Sub Odiosu aveam acest orizont. Trăiam cu dorinţa să scap de el şi era bine, era speranţa mea că voi trăi altfel, că voi apuca o altă lume, o altă viaţă… Căderea lui însemna salvarea mea… Acuma ce mă fac? Încotro s-o apuc? Cine mă salvează?

Am rămas pe loc, ca bătut în cuie.

Mirică şi-a continuat drumul.

Îl privesc din spate şi vreau să vă spun, cu mâna pe suflet, că este la fel, aşa cum îl ştiţi, înalt, bine legat pentru talia lui, cu chelie peste tot şi zâmbetul acela mai mult pentru impresie decât pentru expresie…

Merge, poate, ceva mai încet şi pare un pic obosit, dar o ţine drept, drept pe drumul lui… În faţă şi în spate, praf şi pulbere peste tot, absolut peste tot…

– Doamne, Tu care le ştii pe toate, cu mila Ta cea mare, şi cu bunătatea Ta infinită, spune-mi, rogu-Te şi mie, spune-i şi lui Mirică, unde este Calea cea bună, care este Drumul cel adevărat?

Speriat, m-am trezit din somn ţipând:

– Mirică? Unde te duci, măi, Mirică? Miricăăă… Miricăăă…

27 octombrie 2010, Piteşti

[Corina Militaru]

Vomit şi caut… vomit şi caut… asta e…Şi uite aşa ajungem să credem că o notă de cinci este meritorie doar pentru că nu există alta mai mare. Am citit cu plăcere.

Preţuire,

[Sofia Sincă]

Un adevăr lăsat pentru posteritate. Tinerii care nu au trăit pe vremea odiosului nu au cum înţelege şi nu au termen de comparaţie. Pentru ei comunismul are cu totul altă conotaţie şi îl văd într-un anume fel, doar în noi cei mai trecuţi prin viaţă. Nu regret comunismul, dar regret aşa cum spui acea stare de normalitate, când fiecare îşi ştia rostul şi eram mai egali. Nu vreau să mă compar cu afaceriştii care ştiu să facă bani, dar nu să mă fure şi nici nu suport starea de haos permanentă din ţară. Culoare politică? Doar de impresie... În rest nici o diferenţă. Scopul lor principal - goana după a-şi umple buzunarele. Nu vreu odiosul, dar vreau o aşezare în ţara mea. S-au dus şi cei 20 de ani, invocaţi de Silviu Brucan, drept pentru care l-a înjurat toată ţara şi noi n-am mai trecut perioada de tranziţie.

M-am înfierbântat... mai ales că în fiecare an, în această perioadă se aminteşte de revoluţie şi îmi amintesc şi eu de speranţele mele inocente.

Am citit cu interes!

Sofy

[Gabriela Grădinariu]

Excelent! Dialogul cu Mirică nu-i altceva decât convorbirea multora dintre noi cu propria conştiinţă, iar strigătul din final e ca o prorocire. Admirabilă rotunjimea textului şi nota tagicomică.

O scriere emblematică pentru vremurile actuale şi pentru românii care l-au aşezat pe Caragiale în careul de aşi ai literaturii noastre. Felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

Excelent! Mi-a plăcut! Subscriu comentariului Gabrielei.

Drag,

[George Rizescu]

Mulţumesc, doamna Vasilisia! Poate reuşim să facem o culegere de texte....

George