Azi, am ales să vă spun o poveste de viaţă. A mea. O poveste despre curaj, despre iubire, despre puterea de a lupta, care împleteşte durerea, bucuria, şi speranţa.
Poate v-aţi întrebat adesea: Cine sunt? Şi eu mi-am pus această întrebare.  Nu-mi place să vorbesc despre mine, însă prin scris o pot face mult mai uşor. Sunt un om, ca oricare altul, poate cu ceva în plus: capacitatea de a compune, de a scrie, de a dărui celorlalţi nu doar cuvinte, ci şi emoţii… un talent ar spune mulţi. Da, un har care nu-mi aparţine, pentru că mi-a fost oferit de Cel de Sus. Îl iau ca pe un dar, care la rândul meu îl ofer altora…  Poate că mi-a fost dat ca o compensaţie pentru ce aveam să pierd în viaţă. Dincolo de surâsul copilăresc, de versul citit, se ascunde o poveste destul de dureroasă. Doresc să vă introduc în acest univers uman, încărcat de stări şi trăiri adânci, în care probabil, dintre semeni se vor regăsi.
“M-am născut într-o zonă mirifică din judeţul Vâlcea, într-o zi de primăvară, în luna florilor şi a dulcilor poeme. Eram cel de-al doilea copil al unei familii respectabile în Băbeni, oameni intelectuali (mama – învăţătoare, iar tatăl – asistent medical) care mi-au insuflat valori morale şi credinţă în Dumnezeu. Eram un copil cu părul blond, ondulat, scăldat de raze strălucitoare, ochi căprui, vii şi jucăuşi, cu un surâs timid şi inocent în privire. Tatăl meu obişnuia să mă alinte„Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii. Acum înţeleg faptul că în viaţă nu există coincidenţe, ci anumite lucruri se întâmplă cu un motiv, au un rost al lor şi e important să fim fini observatori pentru a le percepe.
Îmi amintesc că eram un copil normal, vioi, delicat, cu o doză mare de sensibilitate, captivată de misterul a tot ce mă înconjura, dornică să dezleg enigma vieţii. Aveam o înclinaţie spre dans. Mă visam o balerină. Era visul meu cel mai arzător. Am început să fac dans modern la vârsta de 7 ani. Simţeam o mare bucurie pentru că puteam face ceea ce îmi plăcea cel mai mult. Anii copilăriei curgeau lin, dar viaţa avea să-mi descopere o latură necunoscută până atunci, faptul că este imprevizibilă. Viaţa ne cuprinde, ne ia în braţele sale protectoare, dar ne şi scapă din braţe atunci când ne aşteptăm mai puţin. Ea este plină de situaţii neprevăzute şi e necesar să ne adaptăm la orice situaţie.
La cea mai frumoasă vârstă – a adolescenţei – un eveniment dureros avea să-mi marcheze viaţa. Aveam în jur de 13 ani, când părinţii au observat că se întâmplă unele lucruri neobişnuite cu mine. Mă împiedicam foarte des, când parcurgeam o distanţă mai lungă şi oboseam, în special când urcam scările. Părinţii, îngrijoraţi de ceea ce se întâmplă, m-au dus la un medic de specialitate. Din acel moment, viaţa mea avea să o ia pe o traiectorie neaşteptată, pe o pantă a durerii, care avea să-mi schimbe idealurile. Nori negri au apărut pe cerul nostru. Au urmat zile şi luni de căutări prin spitalele ţării pentru a mi se stabili un diagnostic. În urma unor investigaţii, la spitale renumite din ţară, renumitul chirurg Pesamosca mi-a pus un diagnostic ce a necesitat o operaţie de alungire de tendon. Ce am simţit în acele momente ? E greu de definit… o gamă largă de stări: teamă, nesiguranţă, nelinişte, speranţa ca mă voi vindeca. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că vedeam şi simţeam totul cu naivitate, cu acea copilărie specifică vârstei. Credeam cu tărie în viaţă şi mă gândeam că e doar o boală trecătoare, o pasăre rătăcită pe un petec de cer. Familia a stat la căpătâiul patului de spital, încurajându-mă, fiindu-mi Icarul aripilor frânte. În acea perioadă, eram dezamăgită, deoarece obţinusem premiul al doilea la un concurs de franceză, urmând să merg în Franţa, însă eu trebuia să mă operez. Bineînţeles, că mai importantă era sănătatea mea. Mă gândeam că voi scăpa de acele probleme de sănătate şi voi avea alte nenumărate ocazii. Operaţia a reuşit, după a fost mai dificil, deoarece a trebuit să stau cu piciorul în ghips şi apoi, să învăţ să merg din nou. Ţin minte, că eram ca un copil care păşea pentru prima dată. Norii îngrijorării au început treptat să dispară. Eu mă refăceam din zi în zi. Totul părea să reintre pe un făgaş normal.
După un an, a urmat un control medical care avea să-mi spulbere speranţele de vindecare. Era anul 1994 când mi s-a pus diagnosticul, stabilit în urma biopsiei. Scria negru pe alb – boală incurabilă. Nu ştiam mai nimic despre această boală, mai rară. Vestea a fost ca un pumnal în inima părinţilor. Ei au înţeles că totul avea să se schimbe… A urmat o perioadă dificilă, am început să mă deplasez din ce în ce mai greu. Mi-era foarte greu să văd cum boala pe zi ce trece, înaintează ca un hoţ perfid care-mi fură din putere. În ciuda acestei situaţii, am reuşit să termin liceul cu rezultate foarte bune. Am învăţat că boala poate să-mi limiteze mişcările trupului, dar nu-mi poate limita sufletul şi neuronul, speranţele şi visurile. Aşa am început să scriu…
M-am încăpăţânat să cred în visurile mele. Am reuşit prin voinţă şi plăcerea de a studia să absolv Facultatea de Limba şi Literatura Română. Nu mi-a fost uşor, aşa cum era de aşteptat. Trebuia să mă deplasez la o distanţă de 20 de km, uneori pe vreme proastă, să urc scări în condiţiile în care eu mă aflam, dar perseverenţa şi determinarea mea au dat roade. Anul trecut am reuşit să public cartea “Ploaie de gânduri” în care îmi dezvălui dimensiunea interioară. Întotdeauna m-a caracterizat verbul “a lupta”. Cea mai dură bătălie este cea cu boala. Pot spune că drumul meu spre găsirea unei metode de tratare a fost şi încă este obositor şi lung, presărat cu multe eşecuri, dezamăgiri, lacrimi, voinţă şi speranţă. Dar nu renunţ să cred…"
 E dureros pentru mine să scriu aceste frânturi de viaţă, să rememorez prin tot ce am trecut, dar  faptul că pot aşterne în scris tot ce e simt e ca o terapie care mă vindeca. De fapt, scrisul şi iubirea reprezintă colacul meu de salvare… Mă agăţ de ele şi pot ajunge la liman.
(Momente autobiografice, din vol. Ploaie de gânduri, 2012)

Vizualizări: 177

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Destin perfid!  Grotesc uneori, ucide tot ce e bun în om. Dar, ce bine că nu poate ucide şi speranţa, sufletul dornic de viaţă, şi inteligenţa fiinţei care caută şi găseşte liniştea interioară prin creaţie. Cel mai strălucit spaţiu de refugiu! Aici găseşti oameni asemeni ţie, care nu fac diferenţă fizică, doar apreciază munca intelectuală.

Mi-a făcut deosebită plăcere să citesc, Lavinia! Şi sunt întotdeauna aici pentru a citi destăinuirile tale autobiografice.

Sofy

  • Am o rugăminte, nu mai folosiţi  never sintagma, "oameni intelectuali", nu sună deloc bine:)

Dragă Lavinia,

Recunosc că citind ce ai scris mi-a curs o lacrimă. Îmi pare rău să aflu aşa ceva şi că ai început suferinţa de la o vârstă fragedă. Ştiu foarte bine despre ce vorbeşti. De multe ori mă gândesc că oamenii sănătoşi au primit ceva pentru care n-au trebuit să lupte şi nu apreciază acest lucru. Ei nu ştiu ce înseamnă să te lupţi pentru ceva cu toate forţele, cu unghiile, dinţii, cuvintele sau chiar cu tine însăţi, să-ţi găseşti puterea de a merge mai departe, de a te comporta în aşa fel ca cei de lângă tine să nu ştie cât suferi pentru ca la rândul lor să nu sufere. Sper ca într-o zi să am şi eu  curajul tău şi să scriu povestea mea de viaţă. La mine începe cam aşa: “Dacă cititorul ar fi trecut pe strada M. în data de cincisprezece noiembrie, o zi mohorâtă, ploioasă, de care oamenii se fereau mergând grăbiţi pe sub umbrele, ar fi văzut în casa de la numărul doi o femeie dansând. Muzica răsună la radio, iar ea dansează cu mâinile ridicate spre cer. Se bucură de această zi cu lacrimile şiroindu-i pe obraz. Poate vă întrebaţi care este motivul unei asemenea bucurii. Ei bine, tocmai a aflat că a câştigat bătălia cu boala. De astăzi a ieşit din zona de pericol şi ea ştie că orice zi, indiferent cum ar arăta, este o zi bună de trăit.”

 

Vreau să ştii că te admir pentru curajul tău şi-ţi spun că nu eşti singură. Cu toate câte ţi s-au întâmplat, iată ce frumos zâmbeşti în fotografie. Nici mie nu-mi place să vorbesc despre mine. :))

O confesiune tulburătoare. Viaţa şi surprizele ei, câteodată extrem de dureroase. Dar, cum spuneai, speranţa nu cunoaşte limite şi este îmbucurător acest lucru. Altfel, cum am rezista? :)

Aşa este, Sofy, speranţa e încă vie... Mulţumesc pentru citirea poveştii mele şi pentru încurajare. Mă simt binecuvântată să fiu aici, într-un loc cu oameni deosebiţi!

Sofia Sincă a spus :

Destin perfid!  Grotesc uneori, ucide tot ce e bun în om. Dar, ce bine că nu poate ucide şi speranţa, sufletul dornic de viaţă, şi inteligenţa fiinţei care caută şi găseşte liniştea interioară prin creaţie. Cel mai strălucit spaţiu de refugiu! Aici găseşti oameni asemeni ţie, care nu fac diferenţă fizică, doar apreciază munca intelectuală.

Mi-a făcut deosebită plăcere să citesc, Lavinia! Şi sunt întotdeauna aici pentru a citi destăinuirile tale autobiografice.

Sofy

O să ţin cont de sugestia dvs... :)

Ionel Mony Constantin a spus :

  • Am o rugăminte, nu mai folosiţi  never sintagma, "oameni intelectuali", nu sună deloc bine:)

M-au emoţionat cuvintele tale, Augusta! Îţi mulţumesc pentru popas, pentru înţelegere şi susţinere.  E încurajatoare povestea ta... Eşti o învingătoare şi cred că merită sa-ţi spui povestea. Mă bucur să cunosc un om care înţelege ce înseamnă să fii bolnav. :)

Augusta Cristina Călin a spus :

Dragă Lavinia,

Recunosc că citind ce ai scris mi-a curs o lacrimă. Îmi pare rău să aflu aşa ceva şi că ai început suferinţa de la o vârstă fragedă. Ştiu foarte bine despre ce vorbeşti. De multe ori mă gândesc că oamenii sănătoşi au primit ceva pentru care n-au trebuit să lupte şi nu apreciază acest lucru. Ei nu ştiu ce înseamnă să te lupţi pentru ceva cu toate forţele, cu unghiile, dinţii, cuvintele sau chiar cu tine însăţi, să-ţi găseşti puterea de a merge mai departe, de a te comporta în aşa fel ca cei de lângă tine să nu ştie cât suferi pentru ca la rândul lor să nu sufere. Sper ca într-o zi să am şi eu  curajul tău şi să scriu povestea mea de viaţă. La mine începe cam aşa: “Dacă cititorul ar fi trecut pe strada M. în data de cincisprezece noiembrie, o zi mohorâtă, ploioasă, de care oamenii se fereau mergând grăbiţi pe sub umbrele, ar fi văzut în casa de la numărul doi o femeie dansând. Muzica răsună la radio, iar ea dansează cu mâinile ridicate spre cer. Se bucură de această zi cu lacrimile şiroindu-i pe obraz. Poate vă întrebaţi care este motivul unei asemenea bucurii. Ei bine, tocmai a aflat că a câştigat bătălia cu boala. De astăzi a ieşit din zona de pericol şi ea ştie că orice zi, indiferent cum ar arăta, este o zi bună de trăit.”

 

Vreau să ştii că te admir pentru curajul tău şi-ţi spun că nu eşti singură. Cu toate câte ţi s-au întâmplat, iată ce frumos zâmbeşti în fotografie. Nici mie nu-mi place să vorbesc despre mine. :))


Mulţumesc pentru că mi-ai citit confesiunea şi pentru cuvintele de încurajare, Corina! Da, speranţa ne ajută să ne ridicăm şi să mergem mai departe... :)
Corina Militaru a spus :

O confesiune tulburătoare. Viaţa şi surprizele ei, câteodată extrem de dureroase. Dar, cum spuneai, speranţa nu cunoaşte limite şi este îmbucurător acest lucru. Altfel, cum am rezista? :)


Mulţumesc pentru trecere şi pentru apreciere, Mihaela! Este minunat să ştii că nu eşti singur!
Mihaela Popa a spus :

"...E dureros pentru mine să scriu aceste frânturi de viaţă, să rememorez prin tot ce am trecut, dar  faptul că pot aşterne în scris tot ce e simt e ca o terapie care mă vindeca. De fapt, scrisul şi iubirea reprezintă colacul meu de salvare… Mă agăţ de ele şi pot ajunge la liman."

Lavinia, eşti un om minunat,  mă înclin!

Lavinia, adevăratele boli sunt cele ale sufletului. Din fericire sufletul tău e plin de lumina, legea compensaţiei echilibrând, ca de obicei, balanţa. Dacă adăugăm şi harul cu care eşti înzestrată, ce om frumos ni te arăţi!

Spiritul e un suport remarcabil în momentele critice. Admiraţie!

Mulţumesc mult pentru popas şi pentru cuvintele frumoase, Gabriela! Cu drag!

Gabriela Grădinariu a spus :

Lavinia, adevăratele boli sunt cele ale sufletului. Din fericire sufletul tău e plin de lumina, legea compensaţiei echilibrând, ca de obicei, balanţa. Dacă adăugăm şi harul cu care eşti înzestrată, ce om frumos ni te arăţi!

Spiritul e un suport remarcabil în momentele critice. Admiraţie!

Tulburător! Pentru curajul de a lupta în fiecare zi, pentru forța de a te destăinui, ai toată admirația mea!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 5 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 15 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 16 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 17 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 17 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 17 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 17 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA culori în iarbă a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 17 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor