Grădina fermecată

[Ionel Mony Constantin]

  Nu-mi vine să cred că au zburat atât de repede şi s-au pierdut dincolo de orizont. Ca un cârd de păsări călătoare, părăsind ţinuturile luminoase ale copilăriei, atunci când încep să se adune pe cer norii sumbri care prevestesc toamna vieţii, anii aceia frumoşi sunt tot mai îndepartaţi. Răstorn în minte caleidoscopul memoriei şi încerc să reconstitui prin el imaginile dispărute ale Odobeştiului de altă dată. Sunt de atunci mai mult de cincizeci de ani.
  Mă revăd alergând fericit, eu, ţâncul de odinioară, împreună cu alţii de vârsta mea, luând sub tălpi pietrişul prunduit de pe aleile din parcul oraşului.
  O, cât de frumos ni se părea bătrânul parc ! Dincolo de poartă şi de gardul cu plasă (da, pe atunci exista aşa ceva!) ni se deschidea o adevărată grădină de vis. I se spunea Grădina publică şi, uneori, mai rar, parcul cu castani Era tot ca şi acum, aşezată vis-a-vis de Primărie, mărginită în partea dinspre drum de singura stradă asfaltată din oraş. De aici începea centrul.
    În parc, fiecare anotimp avea farmecul său, iar noi, copiii, îl gustam din plin Pe atunci era cu mult mai mare sau cel puţin aşa ni se părea. Din spatele grădinii cobora o pantă marcată de două alei, mai mult nişte cărări, tocmai bune pentru săniuş, pentru noi, cei mai mici, care încă nu ne încumetam iarna la Priporul lui Robescu. Era preferată, de obicei, cea din stânga, mai puţin frecventată de cei din vecinătate şi cu o pârtie cu “muuult" mai lungă. Uneori, în spaţiul dintre ele unde nu creştea iarba, încingeam vara interminabile "miuţe" cu mingi de cauciuc albastre, nu mai mari decât o portocală. Acolo, în vale, găseam, dacă aveam noroc, în omătul pufos de sfârşit de martie, primii ghiocei şi înfloreau, timizi, toporaşii.
   Demarcaţia între grădină şi vale o făceau castanii. Erau doi sau trei uriaşi, deja foarte bătrâni, având pitulate între ei două bănci şi ele străvechi, sub al căror acoperiş ne adăposteam zgribuliţi când ne surprindea o aversă de vară Uneori ne ascundeam în chioşc, o altă “minunăţie,” care se afla în rând cu copacii. Spaţiul din interior era pavat cu ciment lustruit tocmai bun pentru încins o partidă de rişcă la cinci bani, sau un joc de nuci, la mai mare.
   Acolo am văzut, de la o distanţă respectuoasă, primele chermeze , un fel de petreceri populare, unde se dansa vals sau tangou pe muzica lăutarilor din “cartierul latin”al oraşului.şi se aduna lumea pe margini să caşte gura. Intrarea se plătea , mai mult simbolic, pentru a ajuta poporul frate coreean, agresat de imperialiştii de peste ocean. Domnişoarele îşi făceau intarea în lume, aprig vegheate de pe margine de cerberii cu fuste. Ochii vigilenţi îl cântăreau din priviri pe tractoristul curajos,(eroul la modă!), cînd crispat,.cu basca trasă până la sprâncene, rostea sacrosanta formulă: “Dansaţi sau sunteţi cu mă-ta?” Vremurile se schimbaseră şi democraţia scosese balul în stradă .
   Nu uitam niciodată, când veneam în parc, să ne ducem la micul bazin din centru, umplut mai ales cu apă de ploaie, decât cu apă de la ţâşnitoare . Acolo am văzut pentru prima oară zămislindu-se miracolul vieţii! În apa la început limpede, apoi din ce în ce mai înceţoşată, am privit curios cum primele ouă învelite în capsulele lor gelatinoase se metamorfozează în mormolocii vâslind viguros din virgulele care le ţineau loc de coadă. Apariţia primilor pui era întâmpinată cu un covor verde de mătasea broaştei, întins peste întregul bazin şi proslăvită în cor de întreaga obşte, până târziu în nopţile calde de vară.
Parcul era şi o feerie de parfumuri. În aprilie, liliacul îşi revărsa ciorchinii parfumaţi peste gard, iar din mai şi până toamna târziu te ameţea mirosul trandafirilor. Printre tufele lor, pe bănci discrete, am înnodat primele idile şi ne-am ars degetele fumând ”la poştă” primele ţigări. Deasupra noastră se ridicau spre boltă, maiestuoase, policandrele castanilor şi cădeau, în septembrie, cu zgomot sec, grenadele lor ţepoase.
   Amintirile încep să mi se amestece. Am crescut şi, din puştii de odinioară, am devenit adolescenţii teribili de mai târziu. Cu timpul ne-am înprăştiat care încotro, unii dintre noi au ajuns deja în stele. Ca o matrice protectoare, ca un cocon de mătase preţioasă, Grădina fermecată ne-a ocrotit cea mai frumoasă parte a vieţii, copilăria.

[Gabriela Grădinariu]

O retrospectivă vibrantă a unui univers de trăiri ce îmbracă dimensiunile  fabuloase ale copilăriei. Inspirată şi comparaţia cu acel cocon! I-aş fi zis textului " Coconul".

O plăcere să vă citesc!

[Sofia Sincă]

Grădina publică a oraşului, parcul central, întotdeauna lasă amintiri dragi, de neuitat citadinilor.

Textul este o descriere plină de suflet acestei grădini publice care a însoţit generaţii, care a marcat copilăriile mai cu seamă, apoi adolescenţe şi celelalte etape ale vieţii. Desigur ca orice şi ea a suferit schimbare, a trecut prin ce am trecut şi noi.

Am citit cu deosebită plăcere şi mi-am amintit şi eu de parcurile Sibiului, unde mi-am petrecut copilăria.

Sofy

sunt în câteva locuri puncte lipsă după fraze.

[Corina Militaru]

Amintiri depanate cu multa sensibilitate. Frumos! Am recitit cu deosebita placere.

Cu pretuire,

[Irina Lucia Mihalca]

Feeric loc, amintiri impregnate de miresme si culori!

Cu admiratie!

[Rădița Răpeanu]

Toată nostalgia  mi-a adus o mare bucurie și totodată mi-ati starnit o lacrimă... duioasă de altfel chiar dacă o simt plină de regrete!...  Admirație!

[adelaida mateescu]

Intoarcerea in copilarie - balsam pentru tristetile varstei.

Felicitari! A fost o placere sa citesc povestirea.