Și caii mor...

             Dacă acţiunile pe care le iniţiem s-ar răsfrânge direct asupra noastră, oare am sta mai mult să chibzuim înainte de a întreprinde ceva? Mă îndoiesc…

Încărcată cu asupra de măsură, căruţa s-a poticnit greu într-un smârc. Fire neînduplecată, Radu a început să-şi bată fără milă caii, neputând să conceapă că străduinţa lor e dusă dincolo de limită, că nu mai au strop de putere în plus, pus la păstrare. În toată hărmălaia aceea de înjurături, îndemnuri şi ameninţări, care atrase atenţia tuturor celor aflaţi cu vreo treabă prin poieni, surul lui Radu s-a dezechilibrat şi a căzut în glod. Poate din cauza epuizării, poate că răcoarea mlaştinii o găsi ca pe o minune reconfortantă pentru pielea încinsă de atâtea prăjini noduroase ce se abătuse cu bestialitate asupra sa, calul renunţă pentru câteva momente să se mai zbată în ham. Doar nările expirau vălătuci de aer, de parcă ar fi fost foalele lui Hefaistos, pe când acesta făurea tridentul pentru Poseidon, cu care zeul mării avea să stârnească vulcanii, cutremurele şi furtunile de pe mare. Ca turbat, Radu renunţă la beldie şi se repezi să smulgă toporul înţepenit în vraful de lemne. Îl prinse de coada trainică de stejar şi, înotând până la genunchi prin mocirlă, ajunse lângă sireapul căzut. Cu o furie oarbă îi aplică o muchie puternică în coastele ce se mişcau sacadat în aceeaşi căutare disperată de aer. Calul, surprins de atac, nu avu timp decât să se îndoaie de durere. Văzând că urmează un potop de alte lovituri, începu să se zbată haotic, aruncând cu picioarele când prin aer, când prin mocirla pestilenţială. O săgeată ca de jar, izvorâtă din genunchiul stâng, îi străbătu întregul corp epuizat şi oricâte urgii s-ar fi abătut asupra lui, nici măcar nu ar mai fi clipit. Chiar şi acest fapt minor i-ar fi părut o concesie de neadmis. Într-adevăr, grozăvia a încetat. Dându-şi seama de ceea ce făcuse, Radu aruncă toporul la un pas distanţă, îngenunche lângă victima lui, puse capul pe spata acoperită de noroi şi cu pumnii încleştaţi de milă începu să izbească întâmplător gâtul şi plexul nevinovatului cal. Mânia oarbă s-a transformat încet-încet în mângâiere. Lacrimile căutau să-şi facă albie curată pe faţa acoperită de mâl a lui Radu. Cu mâinile tremurând nervos, gemând de durere, începu să desfacă şleaurile şi încheietoarele de la ham, să elibereze un rob care şi-a făcut cu dăruire totală datoria. Văzând că nici aşa surul lui nu reacţionează, băgă braţele sub el şi-l îndemnă să se ridice. Găsind minime forţe, sfărâmata făptură izbuti să se arunce în picioare. La primul pas făcut era să cadă în nas. Piciorul stâng, din faţă, nu-l mai asculta. Şchiopând amarnic, reuşi să părăsească teribilul câmp de luptă. Prins de bretonul din frunte, se lăsa purtat de stăpânul său spre o tihăraie din apropiere. Prin râpa abruptă, chiar că îi era imposibil să mai facă paşi. De ce continua hainul să-l chinuiască? S-ar fi oprit în clipa aceea dacă toporul din mâna crudului stăpân nu se fâţâia ameninţător. Şi chiar asta a făcut imediat ce şi-a simţi smocul de păr eliberat. Toporul fu aninat în craca unui tufan. Radu, cu gesturile unuia care ştie că nu mai are încotro, se dezbrăcă de pulover şi îl puse pe capul calului, nu înainte de a privi cu mâhnire în ochii negri şi strălucitori ca două oglinzi convexe, arătând o urmă adâncă de regret că tovărăşia asta s-a terminat cum s-a terminat. Surul, simţind în nări mirosul atât de cunoscut al stăpânului, începu să clatine botul ca să adulmece cât mai multă transpiraţie – compania acesteia dându-i şi acum, ca în atâtea dăţi, siguranţă, dar şi spaimă. Deodată capul îi explodă în mii de jerbe de foc. Pleoapele parcă intraseră într-un carusel haotic, de neoprit, unde culorile se stingeau înfricoşător, penetrând o beznă cumplită. Picioarele l-au lăsat brusc. Îşi simţi corpul sprijinit de nişte tulpini fragile de târşi ce îl susţineau părelnic să nu se rostogolească în viroaga adâncă. Teama de a nu se prăvăli îl făcu să încerce a se ridica. Mişcările nesincronizate îi slăbi şi mai mult poziţia. Hotărî să stea câteva momente neclintit, ca să-şi analizeze situaţia. Cizma stăpânului îi poposi pe crupa relaxată. Crudă şi fermă, îl împingea spre hău. Nu căută să se împotrivească. Era voinţa stăpânului…

Radu ieşi în drum şi de acolo se îndreptă spre sat. Ajunse după un timp în poarta altui cărăuş, Luca. Îl strigă peste gard şi acesta, ca orice gospodar harnic, veni mustăcind că a fost deranjat din lucrul său.

– Bre nea Luca, dă-mi-l pe stelatu’ matale ca să-mi aduc în ogradă căruţa fiindc-a  rămas împotmolită în noroi, La Budăiul Mare, bre. Suru’ meu cred că şi-a rupt picioru’! zise Radu, ascunzându-şi minciuna sub necaz.

Deşi îl ştia violent şi adesea iresponsabil pe mai tânărul său consătean, Luca se duse în grajd, îşi înhămă calul cel breaz şi îl scoase pe poartă. Nici nu trecu bine un ceas că Radu i-l aduse înapoi teafăr.

– Da’ bine se potrivesc, bre nea Luca… Acelaşi pas, acelaşi fir de păr negru, lucios; aceleaşi stele în frunte, pintenogi amândoi… Parcă au acelaşi tată.

Luca îşi încetini mişcările, privind în jos. „Ce-o fi vrând ăsta? Mai bine-l omor cu mâna mea pe Breazu, decât să ajungă la el. Pe Mişu i l-aş da, de-aş găsi pereche potrivită lu’ Breazu…” Din aceste gânduri îl scoase aceeaşi voce răguşită:

– Ţintatu meu e cu trei deşte mai înalt… Ia-l mata! Să mă vezi înhămat singur la cotigă dacă o să mai pun vreodată ham pe cal. Şi copite ca ei să ajung să am de mi-o mai trebui cai! îşi accentuă Radu afurisenia.

Luca se scărpină în creştet prin căciulă, ca un om sărman care a dat peste un duh:

– Ştiu şi eu, măi băiete?!...

– Îl vinzi pe roibul matale şi cu restul banilor te aştept!

– Mi-e drag calu’ tău, da’ nu pot. Am necazuri acu’…

– Te aştept, bre, n-auzi!?

Târgul nu fusese încheiat. Asta nu însemna că mofluzul de Luca nu se gândea zi şi noapte la Ţintatu lui Radu, ajuns acum pe mâna unor ţigani ce se pretindeau geambaşi. Hrănit de aceştia cu ciocălăii rămaşi de la animalele gospodarilor, ciocălăi scoşi la prund ca să putrezească, bietul cal ajunse spectrul celui ce fusese. Pe la începutul lui martie, un martie golaş, dar afurisit de rece, Luca îl luă pe Mişu lui de căpăstru şi i-l duse lui Mărin geambaşul. Îi mai dădu trei sute de lei şi o strângere de mână. La proba la care a fost supus, Ţintatu s-a comportat ca o mireasă cuminte ce o avea de faţă pe mama-soacră, purtând în lungul satului un buştean mare şi verde de gorun ca pe o sarcină oarecare. Convins că afacerea e bună, Luca, atent să nu fie auzit de Mărin, se lăuda prietenilor săi întâlniţi în drum – de parcă pe aceştia i-ar fi interesat mişmaşurile sale – că a dat cinci sute de lei diferenţă. La rândul său, Mărin plănuia să-l ducă pe Mişu, înainte de a slăbi, în oborul de vite din oraş şi să ia dublu cât a dat pe Ţintatu, căci avea să prezinte acest căluţ pirpiriu, dar bine hrănit, drept noaten de doi ani şi jumătate.

Drag avea Luca de noua sa pereche de cai, însă de Ţintatu se îngrijea cu osebire. Fura din leasă – de teama ochilor Polinei, nevastă harnică şi aşezată – ştiuleţi de aur iviţi din bobul de sudoare prelins în ţărâna săracă şi-i băga sub botul negru şi catifelat ce avan îndurase foamea o iarnă întreagă. Spera că până începe aratul să-l întremeze pe arapul anemiat. Pandaliile de pe lume l-au apucat pe Luca atunci când Polina s-a arătat sceptică. Probabil că pe un străin l-ar fi luat cu parul dacă i-ar fi spus că această afacere este o mare cădere, o mare păcăleală.

Ca nişte urări de „Doamne-ajută” începu a răsuna glasul cucului în primăvara devenită deodată pură. Cum sezonul desţelenitului era bănos dar scurt, Luca nu avea de ce să se codească, însă mulţumea în tăcere norilor şi calendarului ortodox când în mijlocul săptămânii mai cădea vreo ploaie ori vreo sărbătoare religioasă, astfel se mai putea odihni şi Breazu lui, căci pe el cădea mai toată truda plugului şi frică îi era lui Luca să nu-l „rupă” aşa cum i l-a „rupt” Mărin pe Ţintatu. Cât a fost de lungă vara, Luca nu prea a căutat cărăuşie, muncind mai mult cu palmele, şi doar asprimea lui o făcea pe vrednica de Polina să nu-i amintească iar şi iar de combinaţia nereuşită. Pe cealaltă parte, Ţintatu dovedea pe zi ce trece că ograda noului stăpân nu e o tabără pentru refacerea forţelor, ci o ospătărie pentru pensionari dezmierdaţi.

Cu uşurinţă Luca ar fi dat vina pe Ionuţ şi pe Tomi – feciorii lui, veniţi după un şir parcă nesfârşit de trei fiice – dacă Ţintatu nu ar fi fost îngrijit cum s-ar fi cuvenit în vremea cât el nu stătea pe acasă. Dar nu putea face asta: băieţii îl îndrăgiseră mult pe noul locatar al grajdului şi braţul cel mai bun de fân, de iarbă cosită sau de otavă, era întotdeauna aşezat în faţa lui. Iar când venea vorba de ţesală, acesta avea partea lui dublă de răsfăţ. Toate drăgălăşeniile nu porneau din teama vreunui reproş, ci ca răsplată a faptului că Ţintatu se lăsa călărit. Mişu, calul dat la schimb geambaşului, era parşivul ce îl influenţa pe Breazu ca să nu se lase înşeuat, şi cei doi fraţi ştiau că urechile ciulite nu sunt de bun augur când se apropiau de bidivii, aşa că îi duceau ori îi aduceau de la păşune prinşi de căpestre, iar asta îi umilea destul de tare în faţa celorlalţi băietani, stăpâni şi ei de cai. Acum, blândeţea lui Ţintatu parcă se transmisese şi lui Breazu, fiindcă acesta nu mai ciulea urechile şi nu mai scutura neşovăitor capul când tovarăşul lui era călărit. Cu toate acestea, niciunul dintre fraţi n-ar fi îndrăznit să verifice docilitatea vigurosului armăsar. Toamna, odată cu plecarea la liceul cu internat a lui Tomi, răsfăţul de care s-a bucurat Ţintatu a început să se apropie de sfârşit. Cauza nu ar fi fost delăsarea lui Ionuţ, ci tatăl său îşi arăta tot mai explicit nemulţumirea faţă de Ţintatu, având grijă totuşi să nu-şi recunoască făţiş eroarea, ba, în context, lăuda, aşa cum laudă o codoşcă pe cocota ei favorită ajunsă fără clienţi, meritele calului, merite de care, între noi fie vorba, Luca nu prea s-a bucurat. Mai pe la începutul iernii, acesta se gândea tot mai frecvent să-l ducă pe Ţintatu ca hrană la păstrăvii din topliţă, ori ca hoit la urşi. A şi avut o astfel de tentativă, dar când a văzut cam câţi bani primeşte pe gloabă grabnic a renunţat la plan, jurându-se că mai bine îl îngroapă de viu, ori că îl lasă pradă corbilor, decât să fie luat în batjocură cu aşa sumă..

O unealtă, în momentul în care te-ai hotărât s-o abandonezi, nu mai solicită nimic, nici măcar atenţie. Nu tot aşa stau lucrurile cu un animal de povară, cu o fiinţă. Iar ca să faci din curte un azil pentru dobitoacele vlăguite nu ştiu dacă e la îndemâna şi la inima orişicui. Chiar fără de suflet nu-l ştia Ionuţ pe tatăl lui. Când începuse să deschidă ochii către lume, descoperi în curte, sub nucul bătrân, un dulău lăţos, roşcat, poate mai bătrân ca pomul ce-i ţinea umbră vara, ce îşi ducea zilele într-o lungă şi bătrânicioasă apatie. Din această lentitudine îl scotea orice avion care zbura pe deasupra lui. Atunci îşi aduna toată voinţa şi alerga să se ascundă sub una dintre ieslele din grajd ori, şi mai bine, sub unul dintre paturile din casă. Ajuns la loc sigur, începea să urle tânguios de te apuca mila. Toate acestea i se trăgeau de pe timpul războiului. În retragere, frontul îşi întinse aripa seacă şi pe acele coclauri. Florea, că aşa îl strigau pe bătrânul câine, păzea ţarina, departe de sat, priponit de tulpina unui pom. În jurul lui au căzut o droaie de proiectile şi multe schije i-au sfârtecat carnea. Când l-au găsit a doua zi, i-au dezlegat lesa şi l-au târât dincolo de hat, în nişte mărăcini, crezându-l mort. Ca în orice poveste cu zâne cu păr de aur, peste niscai zile, abia târându-se, Florea a intrat în curte. Deşi s-au găsit mulţi binevoitori care să-i crape ţeasta lăţosului cu vreo rangă, acesta a murit în fundul grădinii, de bătrâneţe.

Nu la fel avea să se întâmple cu Ţintatu. Ce nu ştia Ionuţ era faptul că Florea fusese adus în acea curte pe când era puiandru, de către tata tatălui său, adică de bunelul, chiar în ziua plecării acestuia la război. Când, făcut ferfeniţă, Florea a venit acasă, taman atunci a picat, ca un sfârşit de lume, înştiinţarea despre un soldat dispărut într-o neagră încleştare militară. Şi acel brav soldat era tocmai cel ce trebuia să-i fie bunic lui Ionuţ.

La aproape un an de când a fost cumpărat, tot pe o vreme rece şi umedă ca aceea de atunci, Luca l-a invitat pe agentul veterinar în bătătura lui. Trecuse suficient timp de când Ţintatu fusese asigurat la ADAS. Mai mult pentru că era un beţiv notoriu decât din altă pricină, veterinarul ceruse de băut. Cum nici Luca nu îşi ţinea paharele în talaş, a fost destupată o sticlă cu rachiu. Doar ca să scape de gura nevestei, dar şi de ameninţarea înserării, acesta a promis încă o garafă cu zeamă de cazan, însă după ce aveau să-şi săvârşească daravela.

Ţintatu păşea răbdător, purtat cu lanţul de căpăstru, în urma stăpânului şi a veterinarului care îşi găseau cu greu echilibru pe panta uliţei ce urca în păduricea de deasupra satului. În urma lor, Ionuţ, însoţit de un prieten din vecini, călca întristat. Orele, poate minutele lui Ţintatu erau numărate. Din când în când, Breazu, rămas singur în grajd, scotea câte un nechezat care se auzea prin tot cătunul. Ţintatu nu îndrăznea să îi răspundă decât cu un fornăit. Ajunşi pe un şes micuţ şi împădurit, conducătorii acelui grup se opriseră, căutând ceva cu privirea. Acel ceva părea să fie doi salcâmi tineri, depărtaţi ca la un metru unul de celălalt. Abia acum Luca îl descoperi pe tovarăşul lui Ionuţ. Prezenţa acestuia zădărnicea taina acţiunii lor, aşa că, scoţând limba într-un gest ce se vroia discret şi conspirativ, zise către veterinar:

– S-a îmbolnăvit, mânce-l lupii. Să-i facem o injecţie.

– Îhî! făcu veterinarul, schimonosindu-şi a complicitate partea stângă a feţii. Apoi, aplecându-se asupra genţii sale jerpelite, scoase de acolo două flacoane sigilate cu capace de aluminiu, o seringă imensă cu un ac potrivit şi, separat, un alt ac de aceeaşi factură, însă mult, mult mai gros, atât de gros încât Ionuţ nici nu-şi închipuia că există aşa ceva.

Luca îl trase pe Ţintatu lângă cei doi arbori şi-şi chemă fiul să vină ca să prindă lanţul. Acesta îşi îndemnă prietenul să facă treaba în locul lui, arătând prin gesturi că vrea să urmărească atent cum se face o injecţie. Şi chiar că studia mişcările veterinarului, dar mai mult ca să nu prindă vreo mustrare în ochii tatălui decât din curiozitate. Gâtul calului fu îndoit pe tulpina salcâmului cu atâta uşurinţă, de parcă ar fi fost din plastilină ori din ceară caldă, iar crupa se sprijinea de celălalt salcâm, fiind silită de coada care era trasă cu fermitate de către Luca. Imobilizat cu atâta hotărâre, Ţintatu nu îndrăznea decât să respire şi să spere că va fi eliberat cât mai curând. Legănându-se nesigur pe picioare, veterinarul se apropie de grumazul arcuit spre dreapta al calului, îi săltă coama lungă şi pipăi carotida ce se reliefa clară sub pielea zbârlită de frig, dar poate că şi de teamă. Ţintatu tresări scurt când simţi înţepătura. Sângele ţâşnea cu forţă prin acul gros, formând rapid pe solul umed o băltoacă roşie, din care ieşeau aburi ameţiţi.

– Întâi şi-ntâi scoatem nişte sânge, că e copleşit de atâta boală. Uite, uite cât e de negru şi de vâscos!... zise veterinarul căutând, stângaci şi fals, ca să-şi motiveze acţiunea faţă de prietenul lui Ionuţ, pe urmă, fără să se sinchisească vreun pic de prezenţa puştanilor, făcu doar doi paşi, întoarse spatele şi începu să-şi golească vezica. Mirosul urinei tăbărî netrebnic peste cel de sânge, pângărind parcă toată pădurea. Ţintatu se smuci uşor. Poate că-l ajunse vreo slăbiciune, poate că stătuse prea mult într-o poziţie incomodă.

– Mai scoatem, nu? îl întrebă Luca pe veterinar.

Acesta, dând evaziv din cap, se apropie într-un târziu de cal şi cu mişcări de om sastisit extrase acul de inox, lăsând rana deschisă din care să curgă sânge cât o vrea. Ţintatu începu să dea semne de nelinişte. Veterinarul sorbi cu seringa lichidul din cele două flacoane, apoi se îndreptă iarăşi spre carotida umflată. De data aceasta Ţintatu încercă să protesteze mai viguros împotriva tratamentului brutal ce i se aplica, însă imobilizat cum era nu avu succes.

– Gata! zise triumfător veterinarul, adresându-se calului. Aripi îţi punem… He-he-he!

Luca slobozi coada lui Ţintatu. Imitându-l oarecum grăbit, prietenul lui Ionuţ slăbi la rându-i lanţul. Ţintatu căută să se aşeze mai bine, dar făcând un pas descoperi cât de tare se clatină lumea, aşa că îndepărtă cu precauţie picioarele ca nu cumva să i se întâmple vreun pocinog. De parcă şi-ar fi amintit ceva foarte important, Luca se repezi la el şi îi smulse căpăstrul. Urmară câteva secunde în care nu se întâmplă nimic. Un spasm puternic îi străbătu corpul lui Ţintatu. Trecură alte secunde de nemişcare lungi cât un veac, le contabiliză Ionuţ, de aceea următoarea convulsie păru de-a dreptul barbară. Ţintatu părea tot mai nesigur pe genunchii săi care începuseră să tremure necontrolat. Ca şi cum un lup s-ar fi repezit să-l apuce de bot, la un moment dat îşi feri capul pe spate.

– Ia căpăstrul şi duceţi-vă înainte acasă! porunci Luca.

Să nu audă voce de om, Ionuţ o luă la fugă pe uliţa abruptă, lăsându-l cu mult în urmă pe tovarăşul său de joacă. Arătându-se obosit, se duse devreme la culcare. Adormi destul de greu, căci refrenele porcoase şi vorbele rostite prea tare de către veterinarul ce căuta să-şi ia plata şi răsplata în rachiul turnat pe gâtlej se auzeau prin uşa ce separa camera lui şi a surorilor de cea a părinţilor. Dimineaţa se trezi abătut. Ca să scape de treburile din ogradă, îşi băgă nasul în manuale şi caiete – activitate încurajată de ambii părinţi, spre ascunsa nemulţumire a celor trei surori. Din când în când Breazu mai slobozea de la iesle câte un nechezat sumbru şi intempestiv, ca un ţipăt de urât, răscolind amintirea dramei din ajun. Nişte bubuituri discrete şi rare, chinuitor de rare, începură să se facă simţite de dincolo de fereastră. Cunoscând provenienţa acestora, Ionuţ îşi apăsă fruntea în carte, aşteptând ca altcineva să descopere beleaua. În zadar. Nemaisuportând chinul ce părea să se prelungească la nesfârşit, strigă tare cât să fie auzit de cei din preajmă, fără a numi pe careva:

– Hei, e cineva în curte!

Pustiul căzuse peste el ca întunericul unei eclipse totale de soare. După o pauză lungă şi grea, repetă atenţionarea. Acelaşi rezultat. Mila începu să-l sufoce, precum lichidul amniotic devenit deodată toxic pentru embrionul pe care trebuia să-l proteguiască. Ridică încet privirea. Greabănul costeliv trecea tărăgănat pe la geam asemenea unei molime păroase. Ieşi pe scări şi ţipă din ce în ce mai tare:

– A venit calu’ acasă! Ţintatu! Ţintatu a venit acasă!!

 Descoperi, cutremurându-se, că era singur în toată gospodăria. Ca dovadă că Ţintatu nu uitase cum îl cheamă, când îşi auzi numele, întoarse capul spre stăpânul cel tânăr.

– O, doamne!... exclamă Ionuţ când văzu în ce hal arăta Ţintatu lui. Părea că străbătuse o pustietate nemărginită şi că de la un capăt la altul acesta nu văzuse măcar o găleată de apă sau o mână de otavă. Peste toate relele, mai mult ca sigur că Ţintatu venise de-a berbeleacul pe uliţă în jos, căci nu aveai unde să pui două degete pe el fără să dai de un strat gros de noroi care începuse deja să prindă crustă. Ionuţ se repezi la găleata din tablă zincată, agăţată într-un cui la streaşina magaziei. Înşfăcă din porţia orătăniilor o mână babană de boabe de porumb şi le duse sub nasul lui Ţintatu. Cu buzele groase şi dăbălate, acesta prinse câteva grăunţe, însă când dădu să le ronţăie le scăpă în ţărâna curţii. La îndemnul lui Ionuţ de a lua altele, Ţintatu făcu un pas, şi încă unul. Ionuţ căzu în dilemă: să deschidă uşa grajdului sau să-l dea pe renegat pe poartă afară. Ţintatu se arătă mai hotărât – cu paşi rari se îndreptă spre tumurugul unde era priponit atunci când trebuia ţesălat. Aruncând nepăsător grăunţele, Ionuţ se apropie de cal. Cu ochii în lacrimi începu să-l ţesale, ca şi cum l-ar fi pregătit pentru o lungă haiducie în doi. Într-un târziu mama sa îşi făcu simţită prezenţa, ocărând o mâţă care îi umblase prin blide. Ca să aibă pe cine certa, fiindcă uşile erau vraişte, îşi strigă fiul. Acesta îi răspunse de după grajd, neavând intenţia de a părăsi ocupaţia de moment. Cheful de sfadă îi pieri subit gospodinei când dădu cu ochii de calul crezut mort:

– Doamne iartă-mă!... Doamne păzeşte! Ce facem cu el!? Taică-tu e dus după agentu’ de la asigurări şi dintr-o clipă în alta stă să apară…

Într-adevăr, dacă nu şi-ar fi zărit soţul când şi-a pus pieptarul din piele de oaie pe oiştea căruţei, acesta l-ar fi dus pe agent în pădurice, iar acolo aveau să caute şi să tot caute stârvul calului până ameţeau.

– Da’ veniţi mai întâi pe la noi ca să gustaţi ceva…

– Nu, nu. Ieşim…

– Fă cum zic eu, măcar de data asta, că nu te ia dracu şi nici mama lui!...

Ruşinat, agentul se întoarse primul din drum. Luca, pierdut, fiindcă în toţi anii de căsnicie nu primise un aşa afront de la soţie, îl urmă. Cu o curtoazie deosebită, căutând în felul acesta să şteargă prima impresie făcută agentului, gazda îi conduse pe cei doi bărbaţi în camera de oaspeţi. Cerându-şi scuze cu multă grijă, soţii îşi lăsaseră, „pentru un minunţel”, musafirul singur. Pe antreu Polina îi şopti soţului:

– Du-te până în spatele grajdului, să vezi ce-i acolo… Beţivii dracului!...

Chiar că se afla în faţa unei nenorociri, în faţa a ceva ireparabil dacă soţia lui îndrăznea să se comporte aşa. Bolborosind niscai sudălmi în barbă, Luca se îndreptă spre locul poruncit. După ce îşi reveni grăbit din şoc, alergă după un topor.

– Şi crezi că agentul n-o să-i observe capul pisat?

Întrebarea lui Ionuţ îl opri pe taică-său ca să-şi ducă fapta vitejească la capăt. Acesta rămase neputincios în cumpănă, privind la Ţintatu ca la cea mai mare belea pe care a întâlnit-o în viaţă. Toporul îi alunecă lent din mâna inertă, făcând un zgomot sec.

– Du-te în casă şi mai ţine-l de vorbă pe agent. Rezolv eu treaba. Când din prag îţi fac semn, să ştii că problema e rezolvată cum trebuie.

Dezorientat, Luca îşi îndrepta paşii către pragul casei. Rău ajunse – gândea el – dacă dintr-o dăndănaie aşa de mare îl va descătuşa tocmai mezinul. La rândul său, Ionuţ abandonă ţesala şi îmbrăţişă, lăcrimând, capul mare şi ciolănos al calului. De-ar fi fost după voinţa sa, l-ar fi păsuit o veşnicie, dar aşa trebuia să tranşeze în grabă situaţia. Ce regrete? Ce iertări? Culese de pe jos toporul şi se duse în magazie. Cercetă dintr-o privire dacă sacul din celofan, plin cu îngrăşăminte chimice, aruncat peste un butoi cariat din colţul întunecos al încăperii, este spart. Mulţumit de ceea ce vedea, îi spintecă partea ce atârna deasupra podelei, urmărind apoi cum sferele micuţe de azotat, de dimensiuni variabile, curg zorite ca nisipul din clepsidră, făcându-l pe Ionuţ să realizeze că o perioadă a vieţii, cea în care inocenţa fusese regină, se sfârşea chiar atunci, în clipele acele, odată cu ultimele bobiţe scurse. Scutură bine sacul de pudra alburie, îl întoarse pe dos şi, ca să nu fie cumva zărit din casă, îl împachetă şi îl ascunse pe sub pulover, tocmai la subsuoară. Ţintatu, tremurând astenic din toate mădularele, deschise prelung pleoapele ca să vadă cine îl vizitează. Constatând că e pe mâini bune, închise ochii cu aceeaşi încetineală grea. Ionuţ scoase din ascunzătoare sacul, îl desfăşură şi se apropie de botul lui Ţintatu. Acesta întinse blând capul, aşa cum făcea de o viaţă întreagă atunci când primea căpăstru. Ca pe o cămaşă a morţii, Ionuţ trase uşor sacul până la fund, având grijă să lase cât mai puţin aer înăuntru, pe urmă plie marginea hărtănită de topor pe gâtul ce fusese cândva puternic şi armonios.

Degetele îi oscilau între promisiunea făcută şi între neputinţa de a curma viaţa unui sol îmbătrânit al copilăriei…

Vizualizări: 725

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Cutremurător!...Cea mai hâdă imagine a naturii umane pusă în contrast cu devoţiunea, încrederea necondiţionată manifestată de animal. Ai reuşit, Ioane, să-mi adânceşti dilema:  Cine, cui îi este superior, cel puţin dintr-o anume perspectivă?

După ce am digerat mesajul, m-am întors din nou pe text să-i urmăresc construcţia. În prima fază n-a contat decât starea indusă. Asta înseamnă talent. Felicitări!

Recitesc această nuvelă a groazei la fel de impresionată sau poate mai puternic decât prima dată. Şi, ca şi când trebuie să se împlinească un act masochist, am citit rar fiecare cuvinţel. Cred că nici autorului nu i-a fost uşor să o scrie, să descrie teribilele fapte la care ajunge omul să se dedea. Cât o fi citit-o el până s-a hotărât să fie definitivă...

În fond nu sunt decât două stiluri barbare de a omorî caii... Stăpânii le iau vieţile, celor care le-au fost prieteni, tovarăşi de muncă, membri în gospodărie. Din motive diferite, în aparenţă, dar totuşi unul cel adevărat: nevoile materiale, viaţa grea care i-a făcut pe săteni să trăiască în barbarism, să se dezumanizeze. Copilul Ionuţ este pus într-o dilemă aspră: aceea de a cruţa viaţa animalului şi a-şi băga părintele în mare belea sau de a-i curma acestuia suflarea pentru a se împlini nevoia pecuniară. Alege a doua cale, fiind martor la cruzimile vieţii satului, renunţând la inocenţă, maturizându-se instant.

Despre alcătuirea literară nu există decât un singur cuvânt: sublim! Textul curge atât de firesc, atât de plastic în tema pe care autorul şi-a ales-o. Chiar şi descrierile despre natura înconjurătoare a satului sunt cu reţinere, în limbajul locuitorilor, dură în aparenţă, ca şi cum alături de asemenea fapte nu există loc de romantism, indiferent cât de parfumate sunt florile sau fânul adus în iesle.

Trăit printre personajele nuvelelor sale şi cu un puternic simţ de observaţie a structurilor psihice, Ion Lazăr da Coza reuşeşte să însereze alături de apucăturile acestora, fapte autentice cu un puternic crez literar.

Preţuire deosebită, autorule!

Sofy

 Cruzime şi suflete mutilate, zic eu, nu maturizate (vorbesc despre Ionuţ). Împărtăşesc dilema Gabrielei. Deşi ar părea, sau am vrea să pară astfel, că, barbaria este câteodată justificată, nu este. Nici măcar cea verbală, dar cea fizică, indiferent asupra cui se exercită.

Textul este tulburător. Prozatorul admirabil.

Cu pretuire,

Cu adevărat cutremurător! O poveste despre supraviețuire, despre viață. Și totuși, nimic nu justifică o astfel de cruzime. Sunt indignată.

Pentru prozatorul Ion Lazăr da Coza, toată lauda și toată admirația.

Nu cred că e cea mai hâdă imagine a naturii umane. Personajele mele ucid fiind constrânse de nevoi. Nu o fac pentru a se distra, ci pentru că vor să supraviețuiască. Mănânc și plâng... Mănânc...

Bun venit în lume, Gabi!

Gabriela Grădinariu a spus :

Cutremurător!...Cea mai hâdă imagine a naturii umane pusă în contrast cu devoţiunea, încrederea necondiţionată manifestată de animal. Ai reuşit, Ioane, să-mi adânceşti dilema:  Cine, cui îi este superior, cel puţin dintr-o anume perspectivă?

După ce am digerat mesajul, m-am întors din nou pe text să-i urmăresc construcţia. În prima fază n-a contat decât starea indusă. Asta înseamnă talent. Felicitări!

Pentru mine e CEA MAI URÂTĂ FAŢĂ. E vorba de  conştiinţa care ar trebuie să-l aşeze pe om deasupra instinctelor, fie ele şi de supravieţuire. Dacă nu, atunci eşti un animal, nimic mai mult. De câte ori nu există o cauză pataologică, sau altă situaţie extremă(viaţă contra viaţă) suprimarea DELIBERATĂ a celui de lângă tine( animal, om) este faţa cea mai urâtă a lumii.

Nu cred că se poate pune egalitate între căprioara lui Labiş şi Ţintatu din curtea ta. E alt context, iar lacrimile poetului sunt probă în favoarea mea.

Mulțumesc mult scumpa noastră Sofia Sincă! Deși nu ești de acord cu omorârea cailor, înțelegi (și accepți cu greu) mobilul - degrevarea familiei de cheltuieli pe care nu și le permit.

Restul comentariului e mângâiere pentru autor.

Drag,

Sofia Sincă a spus :

Recitesc această nuvelă a groazei la fel de impresionată sau poate mai puternic decât prima dată. Şi, ca şi când trebuie să se împlinească un act masochist, am citit rar fiecare cuvinţel. Cred că nici autorului nu i-a fost uşor să o scrie, să descrie teribilele fapte la care ajunge omul să se dedea. Cât o fi citit-o el până s-a hotărât să fie definitivă...

În fond nu sunt decât două stiluri barbare de a omorî caii... Stăpânii le iau vieţile, celor care le-au fost prieteni, tovarăşi de muncă, membri în gospodărie. Din motive diferite, în aparenţă, dar totuşi unul cel adevărat: nevoile materiale, viaţa grea care i-a făcut pe săteni să trăiască în barbarism, să se dezumanizeze. Copilul Ionuţ este pus într-o dilemă aspră: aceea de a cruţa viaţa animalului şi a-şi băga părintele în mare belea sau de a-i curma acestuia suflarea pentru a se împlini nevoia pecuniară. Alege a doua cale, fiind martor la cruzimile vieţii satului, renunţând la inocenţă, maturizându-se instant.

Despre alcătuirea literară nu există decât un singur cuvânt: sublim! Textul curge atât de firesc, atât de plastic în tema pe care autorul şi-a ales-o. Chiar şi descrierile despre natura înconjurătoare a satului sunt cu reţinere, în limbajul locuitorilor, dură în aparenţă, ca şi cum alături de asemenea fapte nu există loc de romantism, indiferent cât de parfumate sunt florile sau fânul adus în iesle.

Trăit printre personajele nuvelelor sale şi cu un puternic simţ de observaţie a structurilor psihice, Ion Lazăr da Coza reuşeşte să însereze alături de apucăturile acestora, fapte autentice cu un puternic crez literar.

Preţuire deosebită, autorule!

Sofy

Corina, m-ai întrebat, în particular, dacă Ionuț sunt eu. Da. Însă finalul e imaginație.

Dacă am rămas cu sechele? Io?... Io?... Nooo... Noo... Eu? Eu??... Sigur! Nu... eu sechele? da' de unde?... Io?... Nuuuu! Eu?...

Corina Militaru a spus :

 Cruzime şi suflete mutilate, zic eu, nu maturizate (vorbesc despre Ionuţ). Împărtăşesc dilema Gabrielei. Deşi ar părea, sau am vrea să pară astfel, că, barbaria este câteodată justificată, nu este. Nici măcar cea verbală, dar cea fizică, indiferent asupra cui se exercită.

Textul este tulburător. Prozatorul admirabil.

Cu pretuire,

Eu n-am cuvinte, iertare!

:))) M-ai convins!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Corina, m-ai întrebat, în particular, dacă Ionuț sunt eu. Da. Însă finalul e imaginație.

Dacă am rămas cu sechele? Io?... Io?... Nooo... Noo... Eu? Eu??... Sigur! Nu... eu sechele? da' de unde?... Io?... Nuuuu! Eu?...

Corina Militaru a spus :

 Cruzime şi suflete mutilate, zic eu, nu maturizate (vorbesc despre Ionuţ). Împărtăşesc dilema Gabrielei. Deşi ar părea, sau am vrea să pară astfel, că, barbaria este câteodată justificată, nu este. Nici măcar cea verbală, dar cea fizică, indiferent asupra cui se exercită.

Textul este tulburător. Prozatorul admirabil.

Cu pretuire,

E cutremurător să ucizi un animal nefolositor? Poate. Hai să luăm două exemple:

1. În SUA, dacă un cetățean nu are asigurare medicală e lăsat să moară pe trotuar;

2. Câți subnutriți și malnutriți mor zilnic în țările subdezvoltate?

Totuși ne batem în piept cu cărămida că suntem civilizați și ne oripilează eutanasierea unui câine...

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Cu adevărat cutremurător! O poveste despre supraviețuire, despre viață. Și totuși, nimic nu justifică o astfel de cruzime. Sunt indignată.

Pentru prozatorul Ion Lazăr da Coza, toată lauda și toată admirația.

Co[plesitoare poveste , da Coza! Adanc miscata, te felicit pentru forta redarii si talent!

Cu pretuire!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR 

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic, redactor Revista Astralis și Revista Agora ARTELOR

CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR 

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Activitatea Recentă

Emil Dumitru a contribuit cu răspunsuri la discuţia Ultima întâlnire de dragoste a utilizatorului Grig Salvan
cu 43 minute în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trec a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Ana-Maria Butuza îi place postarea pe blog Dor de ler a lui Răduță If. Toader
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Ana-Maria Butuza îi place postarea pe blog suntem goi sub două haine a lui Stanescu Valentin
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Ana-Maria Butuza îi place postarea pe blog Pregătire a lui carmen popescu
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Ana-Maria Butuza îi place postarea pe blog Ce faci cu tine a lui Monica Pester
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog eu vreau să mă ucidă albul a lui Ariana Zburlea
cu 6 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog eu vreau să mă ucidă albul a utilizatorului Ariana Zburlea
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Haibun a lui Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haibun a utilizatorului Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Femeie a utilizatorului Ana-Maria Butuza
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Divergență a lui bolache alexandru
cu 6 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Divergență a utilizatorului bolache alexandru
cu 6 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog exerciții de sinceritate – lecție a utilizatorului Mihaela Popa
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog exerciții de sinceritate – lecție a lui Mihaela Popa
cu 6 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trec a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Trec a lui Stanescu Valentin
cu 6 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dor de ler a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Dor de ler a lui Răduță If. Toader
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog suntem goi sub două haine a lui Stanescu Valentin
cu 6 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor