IUS şi ISA . VII .

[Emil Dumitru]

          − Bunico, am o veste pentru tineee!… buni, buni şi ce veste!? începu el să fredoneze. Minune nu alta! încheie cu o voce joasă şi tânguită.

      − Ascult, da’ hotărăşte-te: îmi vorbeşti sau îmi cânţi?

      − Bunico, ştii foarte bine că sunt afon la cântat.

      − Bine, dragul meu, sunt numai ochelari şi… aparat auditiv! zise Irina, făcându-i zâmbind cu ochiul.

      − Bunico, azi am cunoscut, o minune, o frumuseţe, o zână, o…

      − O femeie, cred! îl temperă Irina încercând să-l coboare pe pământ.

      Marius se opri, trase cu multă poftă aer în piept şi fără să-i pese de întreruperea bunicii, puţin teatral continuă:

      − O femeie, hei da, sigur că e o femeie!… Am remarcat-o din prima zi, dar abia azi am făcut cunoştinţă cu ea, mai…  E aşa, cu nasul cam pe sus, dar, privind-o mai mult şi mai cercetător, am înţeles şi de ce! termină el fraza, parcă şi cu puţin năduf în glas.

      − Doamne, nu mai spune!? Cum adică, dă ce crezi tu că e cu nasul pă sus?

      − Toate femeile frumoase sunt aşa cu nasul pe sus, adică, ştii tu, chestia cu prăjina…

      − La tine să nu fie zicala cu: vulpea şi strugurii…

      − Sunt aşa doar pentru că ştiu ele că sunt frumoase, se simt admirate şi doresc să fie veşnic ocrotite, protejate şi răsfăţate, considerând că totul li se cuvine.

      − Ce constatare tinere cavaler, mă uimeşti! Şi, spune-mi, ce vezi tu rău în asta? Aşa a fost de când lumea şi aşa o să fie până la sfârşitul ei. Cred că tu exagerezi cu chestia asta… Sau nu cumva, ţi-a refuzat ocheadele şi simţindu-ţi orgoliul tău dă mascul tânăr, rănit, exagerezi acum?

      − Nu buni, am schimbat doar două-trei vorbe cu ea, apoi m-am oprit ca un năuc. Frumuseţea ei e un zid ce înconjoară un castel, Ce castel!… o fortăreaţă mai bine zis, iar pe ea o simt acolo… o simt aşa de parcă este închisă în această fortăreaţă construită din rocă dură, din granit. Totul cere timp bunico: trebuie să construiesc o scară, apoi să măsor zidul, apoi să…

      − O scară! se miră Irina. Acum cine vorbeşte constructorul sau îndrăgostitul?

      − Da bunico, o scară să escaladez zidul fortăreţei, să ajung la…

      − N-ar fi mai bine să cauţi uşa? Să intri pă uşă în fortăreaţă, aşa cum îi spui tu, ca un cavaler ce să respectă, şi nu escaladând zidul ca un hoţ?

      Marius rămase secunde bune privind chipul bunicii, parcă ochii lui spuneau: vezi, sunt fericit că am o bunică aşa ca tine,  care mă aduce cu picioarele pe pământ!

      − Cum o chemă pă prinţesa ta, din turn, din…  fortăreaţă? îl întrebă, văzându-l că tace.

      − O cheamă: Isa! spuse el visător.

      − Cum? întrebă Irina, sunându-i ciudat acest nume.

      − Isa, bunico, aşa s-a prezentat.

      − Doamne dumnezeule, da’ ce nume e ăsta, mă mamaie? Auzi tu, Isa! E nume românesc?

      − Nu ştiu bunico, poate este o prescurtare, acum sunt la modă prescurtările de tot felul. Isa, poate vine de la Isabela sau poate de la Isaura, nu ştiu încă, dar voi afla şi am să-ţi spun, dar acum, alta e problema.

      Şi Irina nu mai află care era problema ce-l  frământa pe nepot, pentru că, pe terasă reveniră Maria şi Matei. Ea avea în mână o tavă cu pahare, el, o carafă cu afinată. Irina îi privi cu coada ochiului, aşa în treacăt pe amândoi, apoi se opri mai mult asupra Mariei: în sfârşit o vad şi eu pă fata mea că zâmbeşte din suflet, înseamnă că e de bine! 

      − Şi… tinere cavaler, după trei zile, cum este la noul loc de muncă?

      − Ca în primele zile, mami, totul este minunat!  şi se opri.

      Ar fi vrut să mai spună şi restul, dar prezenţa lui Matei îl opri. Are să-i spună, doar ei, mai târziu, deoarece cu Matei, discuta cu totul şi cu totul alte probleme, despre fete, încă nu. Când sorbi din pahar, lichidul roşu, îl duse brusc cu gândul la buzele ei, apoi chipul ei drăgălaş, pur, feciorelnic, prinse contur în mintea lui, zâmbetul acela inegalabil de copil nevinovat, privirea inocentă şi fără ocolişuri, fără alunecări, directă şi iscoditoare, nerăbdătoare să afle totul imediat… Isa.

 

      De ceva timp, liniştea coborâse odată cu înserarea peste ei şi se instalase comod pe terasă, doar un brotăcel cânta undeva prin grădiniţă, îngânat de adierea vântului. Îşi făcuseră apariţia şi liliecii, care zburau bezmetic după insectele nocturne.

      − Matei, dacă nu te superi, am de lămurit o problemă! sparse Marius liniştea.

      − Spune, te ascult.

      − Ai auzit despre schimbările survenite în denumirile vechi, pentru clasa betonului?

      − Da, cum să nu! Am chiar în maşină, de la o firmă, pliante şi chiar denumirile noi. Hai să le studiem! Apoi, uitându-se mai mult la Maria, spuse ridicându-se: Domniţelor, pe noi ne scuzaţi, vă lăsăm o clipită singure.

 

      Maria privi în urma lor şi oftă uşor, parcă a uşurare.

      − De ce oftezi Maria?

      − Ai avut dreptate mamă, în legătură cu Matei! spuse Maria ocolind răspunsul la întrebare. Cum putea să-i spună, că mersul lui Marius, seamănă perfect cu mersul lui Luis? Trase puţin aer în piept şi continuă: Intuiţia ta, nasul tău… a funcţionat! Matei m-a cerut, aşa mai pe ocolite, de nevastă! Adică n-a zis direct: vrei să fii soţia mea. Pe scurt, m-a întrebat: ce-ar fi dacă ne-am uni singurătăţile? Cam aşa a sunat propunerea lui, că el, până acum, m-a aşteptat doar pe mine. Asta fiind concluzia finală, concluzie care sincer, m-a impresionat într-un mod plăcut! mai spuse ea, foarte natural şi firesc.

      − Vezi!? Ţi-am spus io c-am simţit ceva, ceva! Şi tu, tu ce-ai răspuns?

      − Concret, ce puteam să răspund, aşa pe loc?... I-am propus să mai aşteptăm, răspunse Maria gânditoare şi se opri. Se ridică de la masă îndreptându-se către balustrada terasei, de parcă semiîntunericul din faţa ei o chema la o plimbare nocturnă dar, ca o barieră,  balustrada o oprea. Vântul adia în continuare uşor, jucându-se cu frunzele micuţului plop din faţa ei, făcându-le să foşnească melodic. Ce muzică bizară cântau frunzuliţele plopului, acompaniate de un cor de greieri, şi, din când în când, brotăcelul mai cânta şi el ceva.

      − Da el… el, a mai fost însurat? o auzi printre foşnetul frunzelor pe Irina c-o întreabă.

      După câteva clipe se întoarse. Pe faţa ei, Irina putu citi – atât cât îi permitea lumina –  linişte şi multă împăcare cu sine.

      − Nu mamă, nu a mai fost însurat! Nu-ţi spusei că m-a aşteptat pe mine! Vezi tu mamă, de asta mi-e puţin temă, că eu… eu mi-am sacrificat toată tinereţea pentru o… o iubire, care s-a dovedit a fi  o mare dezamăgire, chiar dacă la început am cunoscut şi am trăit puţin în rai, după această perioadă a urmat infernul, iadul!

      − Ţi-a zis ceva sau ţi-a reproşat Matei ceva, dă… dă, gândeşti aşa?

      − Nu! veni răspunsul Mariei prompt.

      − Atunci!? De ce te frămânţi atât?

      − Te rog, lasă-mă să termin ce-am de spus, sigur o să înţelegi de ce mă frământ!

      Irina o privi atunci mai atent, se înserase binişor şi becul îi lumina acum faţa mai bine, şi de data aceasta nu putu să citească decât o uşoară nelinişte pe chipul ei.

      − Mamă, pentru mine, viaţa alături de Luis, a fost o imensă pierdere de timp şi o tragică aşteptare, eu am fost cea care am aşteptat, şi-am tot aşteptat… şi-am tot aşteptat, şi-am tot plâns… eu am pus mult, foarte mult suflet în tot ce-am făcut. Am râs, am fost fericită apoi am plâns, am suferit, am fost umilită, am fost bătută, am fost luată chiar şi drept prostituată, deşi stăteam pe treptele unei biserici, înţelegi?

      Maria se opri şi Irina observă cum ochii îi înotau în lacrimi.

      − Acum, continuă Maria, acum… mă simt puţin secată, dacă pot să spun aşa, şi-mi este teamă că nu mai pot să-i ofer dragoste lui Matei, mă-nţelegi? 

      − Da Maria, sigur că înţeleg! Dar dacă omu’ vrea, poate să facă minuni! Mai ales, dacă lângă el are pă cineva care-l iubeşte. Şi io mamă am suferit şi tot din dragoste am suferit… Apoi, câte nopţi n-am plâns că nu erai lângă mine!

      Maria se ridică, simţise că lacrimile erau gata să pice şi nu voia ca Irina s-o vadă plângând, merse din nou la balustradă, privind în negura nopţii şi mai adăugă:

      − Mi-e teamă mamă, acum mie mi-e temă că n-am să-i pot oferi lui Matei ce-şi doreşte!

      − Ei!... Şi ce crezi tu că-şi doreşte Matei, mai mult decât atât cât poţi tu să-i oferi? E un bărbat normal, cel puţin aşa îl văz io, şi, un bărbat normal nu poate decât să-şi dorească lucruri normale dă la o femeie, nu?

      Maria nu mai răspunse, gândurile ei plecaseră prin noapte acolo, departe, căutându-l pe el: trebuie să-mi impun să nu mă mai gândesc la el, trebuie să-mi trezesc subconştientul la viaţă, trebuie să-mi activez şi autocontrolul, trebuie…  trebuie să-l uit!

 

- va urma -

[Corina Militaru]

Sa nu-mi spui, Emil, ca Sofy a avut dreptate si copiii lui Luis, aruncati de viata in cele patru zari, se intalnesc/indragostesc! Si daca iau in calcul ca povestea este inspirata din realitate(asa ai spus),  nu pot sa creed...  ca este posibiil :)

fără să-i pese de întreruperea bunicii

Sunt curioasa...

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Prin urmare bănuiala mea se adevereşte. Isa vine de la Luisa, sigur. Sper că nu vom asista la un incest :) Sper că-i vei opri la timp. Tipul romanului se îndreaptă spre subiect de telenovelă. Dacă se termina cu ''Maria'' cea veche era un roman al unui destin. Acum a luat altă tornură: a unui roman care se ocupă doar de partea sentimentală a personajelor. Dar... subiectul este mult convenţional. Nu, nu te speria, Emil. Poate este doar pentru mine. Nu ştiu ce am cu aceste intuiţii, am mai făcut o gafă cu o prozatoare care s-a speriat de intuiţiile mele şi nu a mai postat. Desigur tu vei posta tot romanul. Important este modul de narare, stilul fiecăruia.

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea!

Sofy

[Emil Dumitru]

Corina, mulţumesc pentru lectură! Iar de spus... nu spun nimic, te las să descoperi tu...

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Sa nu-mi spui, Emil, ca Sofy a avut dreptate si copiii lui Luis, aruncati de viata in cele patru zari, se intalnesc/indragostesc! Si daca iau in calcul ca povestea este inspirata din realitate(asa ai spus),  nu pot sa creed...  ca este posibiil :)

fără să-i pese de întreruperea bunicii

Sunt curioasa...

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc pentru lectură! Nu, destinul Mariei, nu se opreşte aici... iar dacă romanul capătă o tentă sau se îndreaptă spre un subiect de telenovelă, nu am de unde să ştiu eu... Şi, nu... nu mă sperie intuiţiile tale, ştiu foarte bine că voi, femeile, aveţi foarte dezvoltată această latură, şi, uneori, chiar aceste intuţii m-au inspirat şi am scris.

Cu drag şi prietenie, 

Sofia Sincă a spus :

Prin urmare bănuiala mea se adevereşte. Isa vine de la Luisa, sigur. Sper că nu vom asista la un incest :) Sper că-i vei opri la timp. Tipul romanului se îndreaptă spre subiect de telenovelă. Dacă se termina cu ''Maria'' cea veche era un roman al unui destin. Acum a luat altă tornură: a unui roman care se ocupă doar de partea sentimentală a personajelor. Dar... subiectul este mult convenţional. Nu, nu te speria, Emil. Poate este doar pentru mine. Nu ştiu ce am cu aceste intuiţii, am mai făcut o gafă cu o prozatoare care s-a speriat de intuiţiile mele şi nu a mai postat. Desigur tu vei posta tot romanul. Important este modul de narare, stilul fiecăruia.

Am citit cu plăcere şi aştept continuarea!

Sofy