Oaza

[Sorina Zota]

            Păşeam printr-un deşert fără început şi fără sfârşit, de când lumea, fără nici o urmă în faţa mea şi fără nici o noţiune a timpului.

            Îmi purtam paşii fără speranţa de a-i da vreodată de capăt.

            Puneam metru cu metru înainte în virtutea mersului, pentru că aşa trebuia şi pentru că oricum nu aveam la îndemână nimic alteva mai bun de făcut. În felul ăsta se împlinea parcă un ritual de mii şi mii de ani.

            Şi-apoi, murise în mine orice nădejde: la urma urmei îmi era indiferent dacă voi ajunge cândva la capăt.

           Aşa încât ar fi fost oricând posibil să trec, fără nici cel mai mic semn de recunoaştere din partea mea, pe lângă vreo oază neaşteptată.

            Îmi aud paşii cum scârţâie în nisipul fierbinte. Nici un alt zgomot. Pasul. Scârţâitul. Pasul. Scârţâitul. Pasul... 

            Zgomotul sintetic al tălpilor goale cufundate în granulele mici nu mă mai înfioară, iar himerele nopţilor din pustiu au devenit de mult tovarăşele mele.

            Într-una din infinitele zile scurse fără şiragul cunoscut al orelor, în faţa ochilor mei plini de praful deşertului şi de dogoarea  topitoare a soarelui se ivi ca din neant o oază.

            Un anume ochi de verdeaţă, cu palmieri şi, Dumnezeule: cu un lac. Atât de albastru, adânc şi plin de mister, plin cu o apă rece şi tămăduitoare, vie, dătătoare de tot ce nu-ţi putea da întinderea nesfârşită şi fierbinte, încât aveam impresia ca mă aflu în faţa unei bucăţi de cer.

            Vreau să trec mai departe. Sunt aproape sigură că ochii îmi joacă iar feste. Dar ceva adânc ascuns în fiinţa mea  îmi tot spune: „e real!”  

            Uşor, uşor de tot, să nu sperii imaginea, mă apropii de verdele ei. Şi mă cutremur: oaza rămâne fremătătoare înaintea mea, fără să se destrame în neant, ca şi cum niciodată n-ar fi fost acolo.

            Stau şi privesc înlemnită, plină de o fericire ce depăşeşte de mult şi cu mult graniţele sufletului. Şi care nu găseşte nici cea mai mică fisură prin care să iasă din spaţiul strâmt oferit de trup.

            Simt un extaz care aproape îmi sparge arterele prin năvala sângelui care-mi cuprinde capul şi trupul, învăluitor, spiralat şi plin de freamăt.

            Încerc înfiorată - ca după zeci de ani de abstinenţă - să pun piciorul în iarba înaltă, moale şi unduitoare, care imi cuprinde talpa ca un mocasin fin şi verde.

            Apoi totul începe să se învârtă în jurul meu cu viteze ameţitoare, de  parcă aş fi pe inelele lui Saturn.

           Caut cu disperare o gură, numai o gură de apă. Şi fără să mă mai gândesc la nimic, fără teama de a mă îneca, mă arunc în apele argintii şi pline de necunoscut, în timp ce las cristalele limpezi, libere şi line să mă învăluie cu voluptatea mângâierilor unui iubit misterios, mult aşteptat şi regăsit.

            Mă scufund cu totul. Mă strecor printre particulele mici, printre baloanele ce se ridică rotund şi încerc să mă joc cu ele.

            Încep să beau, să beau cu nesaţ apa dulce şi rece, de parcă la fundul lacului ar fi ascuns un iceberg. Şi-mi piere orice frică. Doar vreau încă să beau, să beau la infinit. Să sec tot lacul acela tremurător şi enigmatic.

            Într-un târziu, nu mai ştiu cum, sau după câtă vreme m-am trezit pe malul lacului.

            Iarba fină şi unduioasă îmi mângâia trupul gol şi aurit de soare, iar umbra alungită a palmierilor mă apăra de fierbinţeala pustiului ce înconjura oaza de o atât de fermecătoare răcoare.

 

 

 

[Sofia Sincă]

Delirul deşertului, lipsa apei... mirajul Morgana. Apa, cel mai important element al vieţii.

Captivant şi fermecător ai descris jubilarea gândului, a dorinţei de a se răcori cu un strop de apă. Strop care în subconştient a devenit o fântână, o mare dornică de a fi înghiţită... Starea de topire a eului, în plăcerea de a înghiţi stropul până la pierderea conştienţei.

Textul abundă în figuri de stil, de adjective puse cu pricepere pe lângă substantive, de sintagme plăcute auzului.

Însă ai şi două erori de tastare: uşorde tot, un extax

Deosebită admiraţie, Sofy!

[Sorina Zota]

Mulţumesc foarte mult Sofy, ai prin involuntar titulul unui alt text de-al meu numit  Fântâna, poate o să-l postez şi aici. Mulţumesc pentru corectură.  O  fac minteni.

[Sofia Sincă]

Aştept Fântâna! :)))

Sorina Zota a spus :

Mulţumesc foarte mult Sofy, ai prin involuntar titulul unui alt text de-al meu numit  Fântâna, poate o să-l postez şi aici. Mulţumesc pentru corectură.  O  fac minteni.

[Corina Militaru]

Fericit cel ce-si gaseste oaza! Mi-a placut parabola. Eu asa vad, sau imi joaca imaginatia feste?

Cu prietenie,

[Sorina Zota]

Viaţa este alcătuită din detalii absolut...insignifiante.

Totuşi, detaliul face viaţa-)

aceeaşi, mereu transformată-)

iris marinov a spus :

Şi-a stâmpărat setea de ceva! Nu ştiu de ce, mă aşteptam la ceva spectaculos, în final?

Poate imaginaţia!

[Sorina Zota]

Cu siguranţă imaginaţia nu-ţi joacă feste-)

Muklţumesc mult,

Corina Militaru a spus :

Fericit cel ce-si gaseste oaza! Mi-a placut parabola. Eu asa vad, sau imi joaca imaginatia feste?

Cu prietenie,

[Ion Lazăr da Coza]

În primele trei rânduri, ai cinci fără!

un lac. Atât de albastru, (...) mă arunc în apele argintii

Și la final n-a apărut un șeic? Nici măcar un tânăr beduin? Of... Vorbesc serios - chiar aș introduce „umbra” unui rătăcit, altfel m-apucă mila fiindcă tot trebuie să părăsești oaza.

O scriere curată, cursivă.

Felicitări.

da Coza

[Gabriela Grădinariu]

 Alegorie construită cu măiestrie . Impersionantă stilistica , exemplară !

[Sorina Zota]

Hahahahaha, chiar eşti scump Ioane. Mi-ai înseninat ziua-))))  Bănuiesc cî cinci fără e nota pentru mine-))))

Mă mai gândesc...  Da, ai dreptate, probabil că în final o să trebuiască să părăsesc oaza în timp ce o să plec în căutarea alteia. O să mă mai gândesc.-))))

Mulţumesc pentru umor. Mă bucur din suflet să-l descopăr-))))

Ion Lazăr da Coza a spus :

În primele trei rânduri, ai cinci fără!

un lac. Atât de albastru, (...) mă arunc în apele argintii

Și la final n-a apărut un șeic? Nici măcar un tânăr beduin? Of... Vorbesc serios - chiar aș introduce „umbra” unui rătăcit, altfel m-apucă mila fiindcă tot trebuie să părăsești oaza.

O scriere curată, cursivă.

Felicitări.

da Coza

[Sorina Zota]

Mulţumesc mult!

Gabriela Grădinariu a spus :

 Alegorie construită cu măiestrie . Impersionantă stilistica , exemplară !