interferențe 4 (Spitalul de psihiatrie)

[Dulmin Aurel]

   

  Am și uitat cât de plăcut este să stai într-un fotoliu, lipsit de griji și fără nicio obligație.

  Pe Beca am dus-o în camera lor de oaspeți. S-a îmbrăcat cu o pijama ceva mai lărguță, o pijama pe care o găsisem în dormitorul lor. Sper să nu se supere Cora, soția lui Nelu. Cora este o bună prietenă, pe care am cunoscut-o, încă din copilărie.
  Cred că a adormit. Era și cazul. Regimul din spital nu i-a priit. Am reușit și eu să mă îmbăiezi. Chiar mă simt extraordinar. Va trebui să mă gândesc la pasul următor. Nici în această casă nu putem locui o veșnicie. Oricum, nu va lipsi munca de lămurire pe care o voi avea cu Nelu în ceea ce ce privește intrarea în casa lui. Cheia am găsit-o la locul ei. Un loc de care știam doar noi doi.
- Cheia asta am să o ascund aici. Doar noi doi știm de ea. Când vei avea nevoie, când vei veni în oraș și nu ai unde să te cazezi, casa mea îți va sta la dispoziție, indiferent dacă mă aflu sau nu mă aflu în localitate, mi-a spus atunci Nelu arătându-și recunoștința și încrederea pe care o avea în mine.
  Parcă-l și văd cum îmi vorbește. Și acum văd acel zâmbet plin de recunoștință pe chipul lui. L-am scos dintr-o belea ce se lăsa cu pușcărie. Dar asta este o altă poveste, poate voi ajunge și la ea.

  Am ajuns în oraș. habar n-aveam ce se întâmplă cu mine.
  Mi-era dor de ședințele pe care le aveam cu doctorul nostru din școală, o școală pentru copii cu grad mare de handicap. Nu vrei să cunoști condițiile groaznice în care trăiam acolo. Și nu eram singura. Cred că eram în jur de 200 de copii, de toate vârstele. Dispăreau copii pe capete. Alții le luau locul. Nu-mi pot închipui de unde îi aduceau. Eram de multe ori lăsați în plata Domnului. Cred că am trăit acele clipe de îndobitocire timp de aproape trei săptămâni, până a venit un nou medic psihiatru. Un medic în vârstă, ieșit la pensie. Odată cu venirea lui totul s-a schimbat la 180 de grade în acel cămin.
Până să vină, până să fie repartizat la noi, a fost într-un schimb de experiență în Franța. Ajuns la școală, a văzut felul în care trăiam, existența mizeră în care ne aflam. A schimbat aproape tot personalul, începând cu femeia de serviciu și terminând cu asistentele din cămin. S-a simțit imediat schimbarea, pe toate planurile. Mâncarea devenise mult mai consistentă, paturile și lenjeria de pe ele au fot schimbate, ce mai totul a fost schimbat.

  O săptămână de zile s-a ocupat de noi. Ne-a testat. Două asistente pe care le-a adus cu el îl ajutau. Erau și ele cu handicap. Au lucrat cu el pe unde a fost. Una dintre cele două asistente a avut grijă de copilul lui, un băiețel ce nu putea să meargă, țintuit în scaunul cu rotile. Abia reușea să scoată câteva cuvinte. Doar cu tatăl lui se înțelegea. Stăteau mult timp împreună și sporovăiau ca să spun așa. Mulți îl considerau sărit de pe fix, mai ales când îi vedeau împreună. A murit băiețelul. Se aștepta. Un coleg de-al lui i-a vorbit despre boala cu care se confrunta copilul, așa că nu a fost o surpriză pentru el când a aflat că s-a dus. Era în Franța când a primit vestea. De soție s-a despărțit la scurtă vreme după nașterea copilului. Nu suporta să-și vadă copilul, chinuindu-se. A înțeles-o și a eliberat-o de obligații.   Toate astea le-am aflat de la el.
  În urma testelor am fost aleasă pentru experimentul lui. Nu aveam mai mult de 7 ani. Nu te gândi la cine știe ce bazaconii când vorbesc de experiment. Nu dorea decât să intre în mintea mea, să vorbească cu mine, exact cum a făcut-o și cu fiul lui. Și a reușit. Nu a trecut mult până a înțeles că experimentul lui este un succes. Zile la rând stăteam în cabinetul lui împreună cu asistenta care l-a sprijinit. Mi-a deschis ochii, mi-a arătat, m-a făcut să înțeleg ceea ce nu puteam să înțeleg datorită handicapului. M-a făcut să văd cu ochii minții răutatea lumii, să văd ceea ce mi se va întâmpla pe parcursul vieții. Mă proteja și mă învăța în același timp, să mă feresc de minciuni, de tot ceea ce ar putea să mi se întâmple. Regreta faptul că nu va putea să fie cu mine. Eram foarte apropiați. Îl vedeam ca pe tatăl meu. I-am povestit de încercările tatălui meu, de pipăielile lui, de groaza pe care o aveam când îl vedeam intrând în camera mea. Nu mi-a mai dat drumul acasă pe timpul vacanțelor. A ajuns la concluzia că timpul petrecut lângă părinții mei nu mă ajută, nu îmi este benefic.
  În zilele pe care le petreceam cu el îmi citea din literatura universală, făcea filozofie, îmi citea din autorii francezi, din autorii ruși sau englezi. Alteori mă punea să ascult teatru radiofonic. Printre altele mi-a vorbit de dorința lui cea mai fierbinte, aceea de a se face actor. Nu a fost să fie. Nu-i părea rău. Munca pe care a dus-o cu copiii handicapați i-au umplut toate golurile. Eu eram cireașa de pe tort, cum îi plăcea lui să spună. Șapte ani am trăit cu ședințele lui. Asistenta între timp murise. Nici el nu mai avea mult de trăit. Cancer la pancreas. Simțeam că îl pierd. Mi-era frică fără el. Ajunsese la 70 și de ani. Singurul lucru pe care-l regreta era faptul că mă va lăsa singură, neajutorată într-o lume pe care nu o înțelegeam. A murit și odată cu el și bucuria de a cunoaște frumosul pe care mi l-ar fi oferit viitorul. Nu a avut timp să mi-l arate. M-a învățat doar cum să mă feresc de minciuni, dar nu și cum să mă apăr de ele.
  Mă plimbam inconștientă pe străzi. Mi-era foame, frig și frică. Îmi părea rău că am fugit de acasă. Încercam să mă consolez că altă cale nu ar fi existat. Se însera și eu habar n-aveam unde am să dorm.   Mă bătea gândul să merg la poliție, să mă predau. Nu am făcut-o. Nu știu de ce! Am rătăcit pe străzi până s-a făcut noapte. Mi-am propus să mă întorc acasă. Am ieșit din oraș și am ajuns aici, spune arătând spre locul în care ne aflăm. De două zile locuiesc aici.
  - De ce te-ai răzgândit? o întreb privind cum își aranjează rochița pe ea.
Observ mai bine și burta-i deja proeminentă. Într-adevăr este însărcinată.
- Nu vreau să mai merg. M-am răzgândit. Nu vreau să-mi omoare copilul, spune lăsându-și privirea în jos, de parcă ar fi fost vinovată.

  - Oprește-te aici! îmi spune Costel, aranjându-și proteza pe picior. Vine cu tratamentul. Dacă nu iei haloperidolul, te rog dă-mi-l mie, mai spune, aruncând o privire spre ușa care tocmai se deschisese.
  În pragul ușii asistenta.
  - Tratamentul! Aurele, tratamentul tău a fost schimbat aud vocea asistentei, ce se apropia de patul meu.