PROMISIUNEA DE JOI (XVI)

[gina zaharia]

– N-am intrat niciodată în casa aceasta, declară Mihai urcând scările spre terasa de la Zăvoaia. Curtea îi era cunoscută, stătuse pe iarba de lângă aleea principală de multe ori, însă nu fusese invitat sau refuzase mereu să treacă de această barieră. Frica îl izbise violent și îi încarcerase întreaga voință de comunicare. Amintirile veneau în valuri, îi copleșeau sufletul… Era mult prea devreme să se descotorosească de ele.

Imensul living păstra vreo patru tablouri mari, câteva mai mici, ca o miniexpoziție explorată de neuitare. La loc de cinste se afla totuși fotografia în sepia a pictorului cu priviri senine, cu zâmbet deschis, printre culori, așa cum și-a trăit viața. Cei doi soți, musafiri de ocazie, și-au rotit ochii prin încăpere, admirând picturile, onorând astfel gazda. Cercetându-i, Bogdan trecu dincolo de aparențe. Erau frumoși amândoi, autentici și puternici. Maria apăru cu câteva obiecte de îmbrăcăminte.

– Repede, să nu răciți, zise. Pentru tine am ceva de la Tudor, iar pentru Ilona am câteva lucruri de-ale mele. Să nu moftoriți! adăugă zâmbind, arătând odaia alăturată unde aveau să-și schimbe hainele. Apoi vom cina.

Într-un târziu, invitați într-o altă cameră, canapeaua de piele maro, moale și confortabilă, îi îmbia la odihnă. Ajunși în așternut, au simțit, fiecare în parte și amândoi deodată, un val de căldură ca o binecuvântare. Ploaia încetase. Însă de pe dealuri apele învolburate, continuau să prăvale crengi și bolovani amețiți. Mihai adormi cu gândul la câinii săi, întrebându-se cine și de ce i-a omorât. Ilona mulțumi cerului că pentru moment aveau un acoperiș sigur. Mintea îi era limpede precum dimineața ce urma să vină în scurt timp.

Când s-au trezit, soarele urcase câteva raze pe cer. Mihai ieși pe terasa măturată de o adiere blândă. În scurt timp i se alătură Bogdan și bătându-l pe umăr îl salută:

– Bună dimineața, prietene!

– Astăzi e joi… răspunse Mihai la binețe.

– Are vreo importanță această zi?

– Precum toate de acum înainte.

– Adică?

– Voi ține un jurnal al tuturor întâmplărilor. Sunt convins că mereu mă va aștepta ceva nou după colț.

– Voi fi lângă tine.

– Îți mulțumesc, Bogdane! Mai știi când voiai să mă angajezi la clinica ta? Apropo, cum îți merge?

– N-am uitat asta! Am nevoie de un manager bun. Am închiriat un spațiu impunător, am adus aparatura, am pregătit câteva cabinete medicale. Mai târziu vreau să-l cumpăr. Maria va veni acolo, cu mine.

În câteva clipe au apărut și cele două femei.

– Cum ați dormit? întrebă gazda.

– Ne-am odihnit cât pentru șapte vieți, glumi Ilona, mulțumindu-i.

– Am pregătit cafelele, stăm aici, pe terasă? Eu sunt în concediu, așa că avem destul timp. Voi aduce și sandvișurile.

– Vin cu tine, se oferi Ilona. Aduc și eu ceva.

Cele două femei puteau deveni prietene. O alchimie a sufletelor le dicta că viața era peticită cu neprevăzut pe toate fețele.

– Ce-ar fi să rămâneți aici o vreme? întrebă, pe un ton blând, Maria.

– Ne-am gândit să mergem la un hotel, Mihai are ceva bani. N-am vrea să deranjăm pe nimeni.

– Nu deranjați, din contră, mă bucur să vă pot oferi ajutorul. Hai să vorbim și cu Mihai. Cred că e cel mai bine așa.

Maria veni cu cafelele, iar Ilona aduse micul dejun. Se crease un fel de bună dispoziție, ivită din mendrele durerii.

– Dragul meu, Maria s-a oferit să ne găzduiască o vreme. Ce zici?

– Pot să mai zic ceva?

– Să nu aud, glumi tânăra, data viitoare vom fi noi musafiri aici.

– Sunteți minunați! afirmă pilotul. Ilona o îmbrățișă pe Maria și îi promise că va avea în ea cea mai bună prietenă.

Au urmat câteva clipe de tăcere. Cu siguranță că se gândeau cu toții la primul pas pe care cei doi trebuiau să-l facă.

– Dar tu, Bogdan, ai venit definitiv din Austria, nu-i așa? Ori cel puțin așa am înțeles eu cândva.

– Da, eu și soția mea ne-am despărțit. M-am întors aici, la Maria. Demult, noi doi am fost logodiți. Apropo, mi-a venit o idee. Dacă ne vom căsători, și privi spre Maria, ce-ar fi să ne cununați voi? Face parte din proiect, zâmbi Bogdan.

Tânăra surâse.

– Am mai discutat despre asta și i-am lăsat lui Bogdan libertatea de a ne alege nașii.

– Of, Doamne, oare vouă nu vă trece prin minte că ați avea în față niște criminali?

– Nu! au răspuns amândoi deodată.

– Sunt convinsă că ați deschis acest subiect pentru a ne arăta că aveți încredere în noi. Sunteți magnifici! Să vă audă Domnul, zise Ilona. Știu că urcușul abia acum începe. Îl vom suna pe comisar și-l vom anunța că suntem pregătiți să înfruntăm realitatea.

Comisarul Dan Simionescu îi învită la el la birou. Dosarul Pictorul din Ardeal era deschis și aștepta noi declarații.

– Veți scrie fiecare ce vă amintiți, preciză acesta. Nu uitați că orice amănunt are importanța lui.

– Așa vom face, aprobă Mihai.

– Veți fi audiați pe rând, probabil știți cum e procedura.

– Nu știm, însă ne vom conforma.

Mihai așteptă în anticameră, iar soția sa începu să scrie.

În câteva clipe nu se mai auzea decât foșnetul colilor pe care aceasta avea să le umple cu o bună parte din existența ei. Își amintea că era director la o firmă de construcții. Din ziua dispariției lui Mihai lucrurile îi erau neclare. Așa cum mai spusese, cineva îi adusese vestea cea rea și își pierduse cunoștința. Tot acea persoană se oferise s-o ducă cu mașina la spital, apoi s-a trezit în sanatoriul acela. Multă vreme a fost confuză, deși realiza uneori că este victima unui șantaj. Văzuse certificatul de deces al soțului său, semnase niște acte, un bărbat și o femeie o vizitaseră de câteva ori pe urmă o uitaseră acolo. Mai departe a urmat episodul cu plecarea din sanatoriu în noaptea în care a murit pictorul. Nu știa cine îi încredințase acea mașină, dacă a condus-o ea sau altcineva. Îi apărea, de mii de ori, imaginea pictorului, cu fața în apă. Nu s-a repezit să-l salveze. Împietrise în decorul până mai deunăzi fermecător.

Mihai procedă la fel. Pentru el, lupta îndârjită, chiar disperată, din momentul prăbușirii avionului, fusese ghilotina care tăiase legătura cu trecutul. Apoi vizita celor doi bărbați la spitalul din Germania… Desigur, la vremea aceea nu înțelegea mare lucru. Supraviețuise el și încă vreo câțiva pasageri. Urma sosirea în România, dar și comisioanele pe care fusese obligat să le facă. Îi tot apărea în minte tabloul lui Tudor și faptul că avea pe verso un cod – foarte important pentru acei oameni, se pare – așa cum putea să fie doar o cacialma, pentru a-l convinge pe pictor să vândă picturile pe te miri ce, în ideea că acele numere scrijelite acolo aveau mai multă importanță decât lumea din pânze.

– Cred că oamenii aceia coordonau multiple infracțiuni în varii domenii. Ar fi făcut bani din orice. Cu siguranță că diagnosticul pe care l-am primit i-a ajutat foarte mult. Acum realizez că am reușit să dezleg o enigmă. Au profitat de starea mea, și-au luat identitate falsă, au făcut și acel certificat de deces și mi-au furat totul.

– Asta rămâne de văzut, Mihai. Acum aș vrea să mergeți împreună la un psihiatru și la un psiholog. Pe urmă vom relua declarațiile. Să rugăm destinul să vă fie favorabil.

[Suzana Deac]

Gina, am urmarit cu interes textul tau.

[gina zaharia]

Mulțumesc, Suzana. Îmbrățișări!

Suzana Deac a spus :

Gina, am urmarit cu interes textul tau.