Dulce-amar VII

[Sofia Sincă]

Determinarea şi miza rezultatului într-o luptă, atunci când devine obsedantă te poate scufunda într-un abis, de unde nu doreşti să ieşi decât învingător. Sentimentul de a lupta, cu doză nemărginită, fără control a făcut din Tudor o redută pentru Anca, o redută ce trebuia cucerită cu orice preţ. Pusese la înaintare îngăduinţa, toleranţa, armele ei de bază, fără a ţine seama, că de cele mai multe ori, cel ce face uz de ele plăteşte cu păcat nevinovat. De la micul favor oferit, Anca abordă faţă de Tudor un comportament mult mai familiar. Se învârtea în jurul lui cu multă atenţie, ajungând chiar să-i calce cămăşile. În mintea ei nu era foarte departe vremea intimităţii. Aştepta doar clipa, momentul oportun şi aceasta se ivi.
Într-o după-amiază când îşi făcea obişnuita vizită, în drum spre casă, soţii Cristescu erau plecaţi, iar Tudor dormea, în camera lui, în semiîntuneric. Fără nici o reţinere şi-a dat fusta şi ştrampii jos şi a intrat în pat lângă el. Până să se dezmeticească se simţi strânsă în braţe, sărutată cu ardoare şi pipăită între coapse. Chiloţii alunecară parcă traşi de un resort, înspre glezne şi Anca desfăcu picioarele cu oarecare reţinere. Doar la penetrare scoase un ţipăt scurt, muşcând buzele ce le simţi lipite de ale ei. Tudor sări speriat în picioare, aprinse lumina, nedumirit. Trase cearceaful de pe fiinţa chircită din patul său şi când văzu că e Anca, îşi trase o palmă zdravănă peste frunte.
- Anca... ce cauţi în patul meu?
- Pe tine te caut... murmură fata căutându-şi chiloţii.
Pe cearceaf, sub ea se formă o pată considerabilă de sânge.
- Ce-i cu asta? Mai întrebă Tudor perplex, dezorientat. Încă nu-i venea a crede că inevitabilul s-a produs.
- Am fost virgină.
Tudor dispăru în baie, iar fata rămase să-şi lingă rănile. Nu aşa visase ea această clipă, alături de Tudor.
- Pleacă acasă, Anca! Te rog, acum!
Fata se îmbrăcă supărată, umilită, dar cu un iz de izbândă în minte şi plecă.
Tudor, rămas singur îşi aminti că tocmai visa un interior deosebit, simţea şi mirosul de iasomie, atât de cunoscut, din multitudinea de vaze pline cu flori şi pe Eva, ademenindu-l într-un pat mare, somptuos. Simţi ciudă în legătură cu cele întâmplate pentru el şi compătimire pentru Anca. "Acum ce va urma... cum să-i spun Evei? Sau mai bine nu! Cum să mai dau ochi cu Anca? Poate nu mai vine pe la noi. Sper să nu mai vină.’’
Speranţele însă îi fu deşarte. A doua zi, Anca se înfiinţă în casa lor, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, doar puţin mai sfioasă şi cu priviri mai imploratoare spre el, de câte ori îi întâlnea ochii.
Se părea că părinţii lui Tudor îşi făceau tot mai des vânt de acasă, după-amiezele, deşi era iarnă. Ba erau la vreo policlinică, ba la prieteni, iar Anca îşi făcea prezenţa cu regularitate, înainte de a ajunge la locuinţa sa. Poarta lor se încuia doar noapte cu cheia, cârligul de pe dinăuntru se putea desface dacă întindeai mâna, iar Rex o cunoştea. Plictisit şi înfrigurat nu se mai deranja să o latre. Astfel, fata avea trecere liberă spre intrare în casă.
- Bună, Tudor! Am trecut să vă văd.
- Sunt singur, Anca. M-ai văzut şi poţi... din politeţe nu continuă.
- Foarte bine că suntem singuri, Tudor. Trebuie să avem o discuţie. Vreau să-ţi spun că nu eşti vinovat cu nimic de cele întâmplate, dimpotrivă îţi mulţumesc că m-ai scăpat de povara virginităţii. Şi dacă vom continua o relaţie bazată pe sex, nu vei avea nici o obligaţie morală sau de altă natură, faţă de mine. Sunt destul de matură şi sunt responsabilă pentru ceea ce fac.
- Mai bine nu, Anca. Tu eşti o fată bună şi meriţi un băiat bun.
- Mai bun decât tine oricum nu voi găsi. Acum vreo, ăhăă... timp, pe la douăzeci de ani aveam şi eu succes la băieţi, dar tata îmi spunea, să nu mai intru în curtea lui dacă nu sunt fată cuminte. Apoi, nimeni nu s-a mai încurcat cu mine, după ce le spuneam că sunt virgină.
- A... şi m-ai găsit pe mine mai fraier... spuse Tudor râzând.
- Nu, Tudor, nu e chiar aşa. Am sentimente profunde faţă de tine, cum nu am avut faţă de nimeni, dar tu nu ai ochi pentru mine. Ştiu... şi... am forţat puţin nota, doar.
"Chiar e fată bună, Anca asta, îşi spune Tudor în gând. Păcat...’’
- Acum trebuie să plec în oraş, Anca, se eschivă de moment, Tudor.
În următoarea vizită la Eva se simţi puţin vinovat, dar cum ea nu observă nimic şi la insistenţele tacite ale Ancăi, la potrivirea ocaziilor de a fi singuri din ce în ce mai des, Tudor îşi zise: "de ce nu?’’ Toţi bărbaţii îşi înşeală soţiile. Ştia de la colegii lui de armată. Urechi să fi avut, să auzi aventurile cu care se lăudau.
În scurt timp, însă, nu mai ştia pe cine înşeală. Pe Eva pe care o vizita ori de câte ori avea ocazie, unde consuma marea lui iubire sufletească şi trupească sau pe Anca, cea care-i era la dispoziţie atunci când dorea să-şi descarce pornirile masculine. Între ei nu se desfăşura decât o împreunare dintre un bărbat şi o femeie, nimic mai mult. Anca nu crâcnea, nu-i reproşa nimic, deşi ştia că se duce la Eva de câte ori avea ocazie, mai ales la sfârşit de săptămână, când dispărea pur şi simplu.
Însă, organismul ei, frustrat destul de multă vreme de cea mai esenţială cerinţă biologică, se supusese iute fenomenului de procreare. Trebuia să-şi împlinească datoria, cea de menire a femeii pe pământ. Rămăsese însărcinată din prima lună în care se culcă cu Tudor, dar nu spusese nimănui, nimic, până în trei luni. Era hotărâtă să nască acel copil, indiferent de urmări. Prima care află vestea, fu mama lui Tudor.
Faţa doamnei Cristescu căpătă o mimică crispată la început, părea că i s-au înecat toate corăbiile, dar avu putere s-o întrebe, pe un ton exploziv:
- Cum Anca... aşa la întâmplare? Şi cine-i fericitul tată?
Cu faţa în podea, cu mâinile în poală, pleoştită, fata murmură:
- Tudor.
Doamna Cristescu explodă din nou, de data aceasta de bucurie. O ridică pe Anca de pe scaun şi o îmbrăţişă cu putere. Visul ei era împlinit.
- Staţi, nu vă grăbiţi! Rosti Anca. Tudor nu ştie nimic şi nu-l oblig la nimic.
- Îl oblig eu, dacă nu o faci tu. Nepoţii mei nu vor creşte bastarzi.
De acum încolo nu mai era decât o bagatelă, considera doamna Cristescu. Îi reproşă lui Tudor violent că şi-a bătut joc de o fată atât de cuminte şi nu se face destul de răspunzător. Uite, acum e gravidă şi va fi nevoit să se căsătorească cu ea.
Perplex, Tudor nu ştiuse ce metodă să abordeze la început şi-l luă pe "nu" în braţe. Recunoscu că a avut odată sau de două ori contact cu Anca, dar putea fi gravidă cu oricare alt bărbat. Însă conştiinţa lui avea de suferit. Ştia clar că plodul nevinovat, ce creştea în pântecele Ancăi, era al lui. Şi apoi îşi dorise copii de când se ştie. Evei nu-i putea cere acest lucru. Ea nu deschise niciodată vreo discuţie în acest sens şi mai ştia că era bucuroasă pentru faptul că fii ei sunt mari. Deci, o lăsă mai moale. Va recunoaşte copilul şi apoi va mai vedea.
Începu să se poarte mai binevoitor cu Anca, se ferea să deschidă discuţia despre Eva, ea la fel. Iar când pleca la Piteşti găsea întotdeauna pretexte ce stăteau în picioare. În schimb mai făcură câteva vizite părinţilor Ancăi. Oamenii se arătară foarte bucuroşi de vestea căsătoriei fiicei şi despre nepoţelul ce urma să vină, chiar dacă au făcut-o fără ştirea lor. Cât puteau să-i mai comande? Se apropia de 30 de ani. Scăpaseră de temerea de a rămâne fată bătrână şi aşteptau să facă nuntă. Anca îl rugase pe Tudor, de a-i da acordul, să spună părinţilor că au încheiat acte de căsătorie civilă, în Craiova. Tudor a înghiţit.
Ea nu cerea nimic, în schimb părinţii lui, în special mama, insista cu vehemenţă ca ei să se căsătorească. Într-o seară îi spuse Ancăi să nu mai plece acasă. Astfel fata, cu burta proeminentă, foarte mare pentru cinci luni se instală în dormitorul lui Tudor, care o primise în mod tacit. "Va trebui să mă căsătoresc cu ea. E inevitabil, pentru copil. Există şi divorţuri, gândi Tudor. Îi voi spune Evei, după divorţ’’.
Anca, sfioasă şi plină de iubire, mulţumită că-şi împlini visul, în scurt timp conştientiză "lipsa" lui Tudor de lângă ea. Nu-l simţea niciodată cu inima alături de ea. Dar se consolă în speranţa venirii, şi apropierii sufleteşti, de ce nu şi a dragostei, după ce va naşte şi o va uita pe Eva.
În cele din urmă, încheiară căsătoria civilă, una searbădă, doar în prezenţa soţilor Cristescu.
Vizitele la Piteşti începură să se rărească destul de mult, însă intensitatea iubirii dezlănţuită, tot mai puternică, interesul pentru familia ei şi lejeritatea pe care o afişa în casă, nu-i lăsă loc de suspiciuni, Evei.
- Tudor, mai durează până ne adunăm şi noi de pe drumuri? întrebă Eva.
- Sper, că nu mult. Ştii, Eva? M-am gândit să plec din armată. Altfel nu am nici o şansă să revin în Piteşti, cu serviciu’.
- Nu cred că-i soluţia ce mai bună, Tudor. Ce vor spune părinţii tăi... Să mai aşteptăm.
Roberto luă bacalaureatul cu note destul de bune şi Tibi la fel. Ambi dădură examen la TCM, în localitate şi reuşiră. Însă Roberto, fiind conştient de bugetul redus al familiei şi simţindu-se răspunzător, se transferă la seral. Eva reuşi să-l angajeze la atelierul mecanic, al întreprinderii în care lucra. Fireşte, se transferă şi Tibi, spre stupefacţia Aurorei. Îi puse nervii la grea încercare, după ce se lăudă cu gura până la urechi, că are în casă student la zi. Cu toate acestea făcu pe dracu în patru şi-l angajă la combinatul chimic, unde lucra ea.
Mai nou, băieţii se supuneau unui antrenament de rezistenţă, ca pentru maraton. Mai mult îşi puneau în spate şi câte un rucsac, încărcat cu o greutate considerabilă şi mergeau aşa pe străzi, ore întregi, în special noaptea.
- Asta ce mai înseamnă, Roberto? Îl întrebă Eva, destul de suspicioasă. Pentru ce-ţi trebuie rezistenţă la mers. Că doar n-o să te înscrii la maraton.
- A... nu, mama. Aşa pentru a face muşchi... cine ştie, într-o zi poate voi avea nevoie de ei. Eu sunt cel ce voi aduce bunăstarea în casă.
- Bine... bine... dar sper, nu cărând cu spatele. Nu te mai faci inginer, constructor de maşini?
Oricum Roberto vorbea puţin şi mai ales, nu prea dădea explicaţii. Se închidea din ce în ce mai mult în cameră cu Tibi, discutau încet, cu multe hărţi pe lângă ei.
La sfârşitul acelei veri, mai precis în septembrie, Anca născu, ceva înainte de termen, doi băieţi. Unul normal de 49 cm şi unul de 36 cm.
- Ar putea rămâne liliputan, auzi Anca medicul ce o asistă la naştere. Sau pot fi urmările Cernobâlului. Uite ce picioare scurte are, micuţul!
Şocul primit, pentru ea a fost uriaş. Cât pe ci să-şi piardă minţile. Apoi îşi aminti de un unchi din partea tatălui, de la ţară, pitic, căsătorit, cu o femeie normală, cu familie ca oricare altul şi care aveau copii normali. Era socotit membru al satului, nu se făcea vreo diferenţă, drept pentru care nu i se vedea infirmitatea. Doar că nimeni nu ştia cum îl cheamă, în afară de Piticu’.
În schimb Tudor nu-şi putea reveni. În primul rând, nu se aştepta la gemeni. Apoi, cum? Unul dintre băieţii lui va fi pitic? Doamna Cristescu nici nu dorea să audă de el. Îi spuse soţului că l-ar putea da la vreo casă de copii. Asemenea oameni, parcă la circ ajung... Cum să spună ea prietenilor, că unul dintre nepoţii ei va fi liliputan... nici nu auzise acest termen până atunci. Domnul Cristescu îi apostrofă bine pe amândoi şi le spuse că-i vor creşte la fel, pe băieţi, aşa cum sunt.
După vreo zece zile de la naştere o aduse acasă pe Anca, cu cei doi copilaşi. În cele din urmă, Tudor simţea mai multă dragostea şi compasiune pentru liliputan, decât pentru cel normal. Era ca o păpuşă mişcătoare. Îl botezaseră Toma şi-i spuneau, Tom Degeţel. Însă bietului copil, de la naştere i se întrevăzu grave afecţiuni cardiace şi respiratorii, încât mama să trebui să se interneze în spital din nou, doar cu el. Pe celălalt, pe Andrei, îl îngrijea doamna Cristescu, care se ridică din pat, uitase că e bolnavă, împreună cu cei doi bărbaţi.
Tudor era hotărât să-i spună Evei. Nu putea ţine secretă, viaţa copiilor. Ea îl va înţelege. Nu putea să nu-l înţeleagă. Şi apoi simţea nevoia să se destăinuie. Ştia că a greşit imens şi greşeşte, faţă de cele două femei.

va urma

[Emil Dumitru]

... frumos capitol, din care eu am înţeles că, femeia este cel mai tenace luptător !

Aştept continuarea !

Două mici cârcoteli: redută în pentru Anca, tocmai visă(a) un. 

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Mihaela, urmează cel mai dramatic capitol, zic eu.

Cu afecţiune, Sofy!

Mihaela Popa a spus :

Sofy, mi-ai lăsat imaginaţia deschisă... abia aştept continuarea!

Cu drag,

Mihaela

[Sofia Sincă]

Merci Emil de apreciere!

Am corectat. Acel ''în'' a rămas după o ultimă modificare.

Mii de multumiri pentru vigilenta ta. Asta înseamnă că citeşti atent. Şi eu tot aşa citesc.

Emil Dumitru a spus :

... frumos capitol, din care eu am înţeles că, femeia este cel mai tenace luptător !

Aştept continuarea !

Două mici cârcoteli: redută în pentru Anca, tocmai visă(a) un. 

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc pentru apreciere, prietene!