DESTIN

[Exemplu de Titlu]

M-am întâlnit cu el prin faţa magazinului “Luceafărul”. Aşa se chema pe atunci, prin anii '80. Deşi nu-l văzusem decât de două sau trei ori în viaţă, şi asta cam pe vremea când aveam vreo 10 ani, chipul bărbatului la vreo 35-40 de ani din faţa mea, cu barbă acum, parcă îmi spunea ceva; pe omul acesta îl cunosc, cine o fi, de unde îl cunosc? Mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat:

– Nu te supăra, omule, eşti cumva din Podoleni?

S-a uitat ca trăsnit la mine, m-a măsurat din cap până în picioare ca şi cum ar fi vrut să-mi ia măsură la coşciug sau să-mi facă vreo statuie, cumva. Apoi, cercetând cu privirea de jur împrejur, ca să se asigure că nu-l aude nimeni, repetă cu ochii în zare.

– Podoleni, Podoleni... Da, îmi spune ceva numele ăsta. Acolo m-am născut, din câte îmi amintesc eu...

Am început să râd ca de un banc bun. El a zâmbit doar.

– Eşti de acolo? m-a întrebat cu un aer de parcă aş fi fost din altă lume.

– Da, sunt de acolo.

– Mă cunoşti? Știi cine sunt?

– Eu ştiu doar pe cineva care aduce cu tine. Un copil care desena frumos şi picta la vecini icoane de sfinţi.

Ştiam despre el pentru că o soră de-a bunicii mele dinspre mamă a trăit cu tatăl lui. A fost ultima femeie din cele vreo şapte pe care le-a tot schimbat. Câteva dintre ele poate că îşi dăduseră obştescul sfârşit, dar la vremea aceea eu nu înţelegeam mare lucru. De parcă astăzi aş înţelege! El era cel mai mic dintr-o grămadă de fraţi, poate şapte, poate zece, nu mai ţin minte, dar, oricum, erau mulţi. Pe tatăl lui nu-l interesa de soarta mezinului, aşa că el trebuia să se descurce singur. Picta icoane, tablouri şi le vindea la rude, vecini, la cine se nimerea. Scotea un ban şi aşa a făcut liceul. Mai greu i-a fost să facă facultatea de arte plastice, dar a terminat-o.

– Hai să intrăm în Decebal (cel mai tare hotel din vremea aceea, poate că şi astăzi). Vom bea o sticlă de vin, dar nemţeşte, nu stau strălucit cu banii, îmi zice pe un ton în care eu îi citisem şi durere şi umilinţă.

– Hai, de acord!

A dat el o sticlă, am dat şi eu. Până la urmă am dat mai multe, nu mai ştiu care şi ce-a dat. Ne-am dezlegat la limbă. Avea cu el o mapă din piele, frumoasă, de culoare maroniu-roşcat. A scos câteva pliante şi mi le-a întins.

- Aici găseşti  câte ceva despre mine. Aruncă o privire!

Un pliant din hârtie lucioasă, de calitate, tipărit color, îmi atrăsese atenţia în mod special. Am citit cu interes. Era harta globului şi din câteva zone ale lumii erau nişte săgeţi care duceau la nişte explicaţii. Din România o singură săgeată roşie mă anunţa:

George Aaron - România – Podoleni – Neamţ - Marele premiu

Am holbat nişte ochi cât cepele. Mai jos urmau alte date.

Studii: liceu de arte plastice; facultatea de belle arte

Profesie: artist în artă grafică

Pasiuni: poezia

Chiar avea câteva poezii trecute acolo.

Lucrarea premiată, o ţin şi acum minte, se numea “Fructele răului”, un copac sau un pom în care locul fructelor era ocupat de cranii umane.

M-a invitat acasă la el. Locuia într-o garsoniera micuţă, situată la mansarda unui bloc din zona Parcului, vechi de când hăul şi pârăul, cum zicea el. Avea o măsuţă din brad cu două băncuţe de o parte şi de alta. Fotoliul-pat era încadrat de două dulapuri cu rafturile pline de cărţi.

M-am aşezat pe băncuţa dinspre uşă. El, pe cealaltă.

– Vezi, astea le-am cărat din Franţa. Miros şi acum a brad proaspăt. Sunt făcute la noi în ţară, eu le-am adus înapoi, adică le-am repatriat. Le-am mai plimbat şi pe la Buzău. Am lucrat câţiva ani acolo. Acum stau singur. Soţia m-a părăsit când eram încă la Paris. Era greu, şi cu mine şi fără mine. Acum e liberă. Abia pot să mă înţeleg pe mine. Totuşi ne iubim, ne vedem când ni se face dor.

Vorbea şi trăgea din ţigară. Fuma una după alta. Carpaţi.

– Puteam să fumez ţigări cubaneze, am prieteni peste tot în lume. Dar singura ţigară care mă satisface e asta, Carpaţiul.

Am mai citit câte ceva despre el. La un moment dat, luând o carte, m-a făcut atent că ţin un document istoric în mână. Într-adevăr, era o carte în care Mircea Eliade îi scrisese câteva pagini, era şi el mândru că un român de-al său a făcut să se vorbească câteva zile la rând de România în capitala culturală a Europei şi a lumii.

Era trist. Căuta să înţeleagă dacă există legătură de sânge între el şi familia lui. Când au aflat că a câştigat acel premiu, care se ridica la câteva zeci de mii de dolari, toţi fraţii au venit să-l viziteze. După ce le-a dat la fiecare câte o anumită sumă au uitat de el. Doar o soră, când şi când, îşi mai aducea aminte. Singura care semăna cu maică-sa. Cea mai mare bucurie a vieţii lui a fost atunci când l-au invitat la sărbătorirea fiilor satului. Câteva profesoare nu s-au lăsat până nu i-au sărutat mâna, voiau neapărat să sărute mâna unui artist cu care erau contemporane. Şi care învăţaseră la aceeaşi şcoală cu el. Îmi povestea cât de greu i-a fost, fără bani, fără ajutor de la nimeni. Cum îi strecurau colegii bani în buzunarul hainei din cuier fără să știe, să nu se simtă umilit, ca să-şi cumpere un covrig sau o Eugenia...

L-am revăzut la vreun an de zile. Era în gară, în Buzău. Eu veneam din Bucureşti. L-am văzut pe fereastră. L-am întrebat ce face. Mi-a spus că nu a prins bilet şi aşteaptă alt tren. Am vorbit cu naşul şi l-am invitat să urce, am împărţit amândoi acelaşi loc. I-am dat dreptul naşului şi aşa am ajuns amândoi la Bacău.

De atunci nu l-am mai văzut. Am aflat mai târziu că a murit. Singur. În floarea vârstei. Fără bani, deşi câştigase o avere. Şi fără să simtă o legătură de sânge cu familia lui.

Când s-a reîntors, după zece ani din Franţa, la casa părintească, (era în preajma Crăciunului), tatăl, la vreo 70 de ani, tocmai tăia porcul.

- Ce, băi, ai aflat că tai porcul şi de-aia ai venit acasă?

 

Căutând pe internet date despre George Aaron, am găsit anul trecut, doar atât, știrea despre trecerea lui în cele veșnice. Un destin care nu te poate lăsa indiferent. Dar în România nu numai artiștii sunt tratați cu indiferență...

 

Ziarul de Iasi

 

Graficianul George Aaron a sfirsit in mizerie

Data publicarii: 06/08/1999

In destinul tragic al artistului plastic George Aaron s-au scris zilele acestea ultimele file. Ignorat de colectivitatea bacauana, care a fost insensibila la suferinta lui fizica si morala, el s-a stins in singuratate, dupa ce mai intii a batut cu disperare pe la usile mai marilor judetului.

Cum nici apelurile lansate prin presa, inclusiv in coloanele ziarului nostru, nu au gasit nici un ecou in sufletele celor ce arunca in stinga si in dreapta cu milioane si miliarde, smulse de cele mai multe ori din buzunarul contribuabilului, arta bacauana se vede vaduvita de disparitia unui plastician inzestrat, care a dus faima picturii si graficii romanesti pina dincolo de hotare.

Nascut la 27 decembrie 1952, la Podoleni, judetul Neamt, artistul a debutat expozitional acum trei decenii, cind, la Bacau, si-a deschis prima personala. I-au urmat altele, vernisate la Bacau (1970, 1976), Slanic Moldova (1975), Focsani (1977), Iasi (1977), Bucuresti (1979-Galeriile Amfiteatru, 1982-Sala Confluente, 1983-Sala Schiller). A fost prezent, de asemenea, in expozitii colective: 1970-Anuala Filialei UAP Bacau, 1980,1989-Anuala conventiilor SF, 1982-Anuala profesorilor de desen Bacau, 1987-Atelier '35 Timisoara. Student, un timp, la Heidelberg, el a expus aici, devenind vedeta Atelierului Fest '92 si a altor reuniuni atit din Germania, cit si din Italia. Criticii de specialitate l-au receptat elogios, scriind despre expozitiile sale prilejuite de "Eurocon '82" Munchengladbach, "Eurocon '84" Bringhton, ori cele deschise la Galeria HartmannStrasse din Ludwigshafen (1991), Salonul de toamna al Grupului artistilor din Heidelberg (1992), cind a expus alaturi de chinezul Yang Qi, AtelierFest '92 din Edinladung s.a.

Retras intr-o mansarda insalubra de pe Aleea Parcului, macinat de o boala incurabila, George Aaron n-a mai fost capabil sa lupte, lasindu-ne o opera risipita prin colectii particulare, almanahuri si paginile publicatiilor. Trupul sau, atit cit a mai ramas din el, va fi inhumat in comuna natala. Fie-i tarina usoara! (Cornel GALBEN)

[Vasilisia Lazăr]

Impresionant, George! Românii nu ştiu să-şi aprecieze artiştii. La fel a fost şi cu Eugen Ionescu, Constantin Brâncuşi și mulți alții. Oare câte valori vom mai pierde până când ne vom trezi?

Un text de suflet, bine scris. FELICITĂRI!

[Chris]

Da, impresionant şi foarte trist! Cel mai greu este când familia nu realizează importanţa propriului membru! Nu mai zic de restul.

Adevărat un text de suflet!

[Gabriela Grădinariu]

Impresionant! Poate mi-am împletit pașii cu cei ai artistului. Eram studentă la Iași când Quasar devenise un nume. Destinul lui este destinul României. Din când în când, un George aruncă un flash asupra unei realității debusolante. Ne înfiorăm și ne culcăm la loc. Mulțumiri, noapte bună!