Altfel de linişte

[Veronica Pavel Lerner]

După mai mult de opt luni de la apariţie am avut ocazia să vizionez pe DVD filmul românesc “După dealuri” de Cristian Mungiu.  Filmul a fost premiat la Cannes în mai 2012  pentru cel mai bun scenariu şi pentru rolul principal feminin, împărţit între cele două actriţe, Cosmina Stratan în rolul Vochitei şi Cristina Flutur în cel al Alinei, personajele principale ale filmului.

Filmul durează două ore şi jumatate, dar nu trenează. Dimpotrivă. Iar tristeţea lui nu este acută şi momentană, ci, dimpotrivă, ea trimite cu gândul la filmele tragice ale marelui Ingmar Bergman, unde personajele sunt neputincioase în faţa unui destin mai puternic decât posibilitatea lor de a acţiona.

Subiectul tratează tema iubirii dintre două prietene din copilărie. Voichiţa şi Alina au fost colege de cămin şi apoi viaţa le-a despărţit, Voichiţa călungărindu-se, iar Alina găsind de lucru în Germania. Filmul descrie revenirea Alinei la mănăstirea unde era Voichiţa pentru a o lua cu ea în Germania.

Mănăstirea e situată printre dealuri şi graiul moldovenesc al maicilor şi preotului îndulcesc asprimea condiţiilor de viaţă într-o iarnă prelungită aproape până-n Paşte.

Nu m-aş fi încumetat să scriu despre film dacă nu m-ar fi impresionat puternic. Nu sunt critic de film şi, gândesc eu, dacă voi împărtăşi cititorilor câteva din gândurile mele după vizionarea filmului, voi fi iertată de comentatorii specialişti în ale cinematografiei.

Alina vine la Voichiţa cu sufletul plin de dragostea din copilărie. Ştiu din proprie experienţă că fetiţele se ataşează între ele când sunt mici şi dragostea lor rămâne nealterată de-alungul vieţii.  În mod “normal”, o prietenie continuă chiar dacă spaţiul fizic se măreşte, iar o reîntâlnire reînnoadă totul ca şi când n-ar fi fost nicio despărţire. Dar aici e altfel. Alina a rămas fidelă prieteniei dintre cele două fetiţe, Voichiţa însă, deşi n-a încetat să-şi iubească prietena, a devenit călugăriţă, devotamentul ei fiind îndreptat acuma spre Dumnezeu. 

Am vibrat foarte puternic la această “dezbatere” sufletească pe care ne-a propus-o Cristian Mungiu şi în care toate personajele au dreptatea lor, au blândeţe şi căldură, răbdare şi dragoste de aproape. Alina, care a revenit la Voichiţa, se aşteaptă ca şi Voichiţa să fie cea din copilărie, aşa cum era ea şi nu vrea nimic altceva decât ca prietenia lor să continue aşa cum a fost. Voichiţa, care tine mult la Alina, e angrenată însă în constrângerile monahale şi nicio clipă nu se îndoieşte de faptul că dragostea ei pentru Dumnezeu trebuie să primeze. Alina doreşte prietenia imediată şi fără “intermediar”, Voichiţa se dăruieşte lui Dumnezeu şi, numai prin el, Alinei. Faptul că Alina vede în asta o “trădare” e explicabil, ea vrea reciprocitate directă, de la om la om. Şi totuşi, Alina nu e lipsită de bunăvointă, ar vrea să o înţeleagă pe Voichiţa, ar vrea să intre şi ea în rândul celor care iubesc prin intermediul lui Dumnezeu. Numai că temperamentul ei e diferit. Pentru ea realitatea concretă e vitală. Încearcă din toate puterile să se apropie spiritual de Voichiţa, dar nu poate. Tragedia ei este că nici în lumea oamenilor obişnuiti nu-si găseşte locul, deşi ar dori. Nicăieri nu este iubită, nu are un “acasă”, se simte gonită de peste tot. După o încercare eşuată de a se întoarce la fosta familie care o găzduise o vreme, ea revine la mănăstire, cu speranţa de a se putea adapta cerinţelor impuse. Dar sufletul ei zbuciumat  nu poate accepta schimbarea Voichiţei pe care o interpreta ca pe o “trădare” personală. În fond nu suntem toţi asa? Nu acceptăm smeriţi dipariţia unui prieten, dar ne revoltă “trădarea” lui? Suntem neputincioşi în ambele cazuri, dar ne doare mai mult pierderea locului din sufletul unui prieten decât însăşi dispariţia lui. Aşa e natura umana, iar regizorul a ilustrat inteligent această slăbiciune omenească.

Filmul are momente în care pătrundem şi în lumea obişnuită, cea a spitalelor sau a birourilor administrative, unde fiecare îşi vede de treaba lui. Dar lumea în care se desfăşoară drama Alinei e  “dincolo de deal”, acolo unde, la mănăstire, maicile şi preotul au alte adevăruri, alte reguli de viaţă, alte credinţe.

Am recunoscut în noul film al lui Mungiu elemente comune cu cele din “Moartea domnului Lăzărescu”: aceeaşi neputinţă a oamenilor de a ajuta, deşi absolut toţi sunt bine intentionaţi, aceeaşi blândeţe cu care regizorul îşi respectă caracterele personajelor, dându-le tuturor dreptate şi neacuzând pe nimeni.    

Filmul “După dealuri” a fost propus pentru Oscar la secţiunea de filme de limbă străină. Nu sunt sigură că juriul îi va acorda premiul, dar filmul rămâne o realizare remarcabilă indiferent de premiile pe care le va lua.  

Când pelicula s-a terminat, muzica unui superb cântec de leagăn de Mozart a acompaniat post-genericul, acelaşi cântat de Alina pentru Voichiţa în chilia mănăstirii şi acelaşi pe care îl adoram şi eu când eram mică şi prietena mea (întâmplator tot Alina) îmi desena case şi oameni de zăpadă.

 

O linişte s-a aşternut apoi în casă şi în sufletul meu. Acea “altfel de linişte” de care aveam atâta nevoie!      

     

 

 

 

[Sofia Sincă]

Superbă această recenzie a filmului, doamna Veronica! Film de succes românesc. Nu a luat Oscarul, însă valoare lui rămâne şi scos în evidenţă de dvs. sau de oricine altcineva face să-i sporească valoare.

Felicitări şi mai aşteptăm şi alte recenzii ale altor filme sau cărţi. Vă pricepeţi de minune.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Corina Militaru]

Minunat! Multumesc pentru recenzie.

Cu drag,

[Veronica Pavel Lerner]

Multumesc pentru compliment, sunt flatata, dar eu nu fac o "recenzie" da film aici, ci am scris pur si simplu ce am gandit si simtit eu cand l-am vazut. Se spune ca o opera de arta se naste de doua ori: odata cand e conceputa si a doua oara cand e receptionata de audienta. Fie ca e vorba de literatura, arta plastica, teatru sau film, e acelasi lucru: privitorul "da viata" operei de arta in felul in care el o vede, o simte, o gandeste.

Nu sunt sigura ca ceea ce am gandit eu despre film coincide cu ceea ce a gandit autorul, dar eu asa am simtit si mi-am scris un simplu gand, de fapt o traire...

Am avut o lunga perioada de tacere si acesta e primul text pe care l-am scris dupa acesta frangere dureroasa a  gandului si sufletului meu.  Cand voi mai putea, desigur ca voi mai scrie, complimentele primite ma incurajeaza!

Inca o data multumiri pentru lectura si aprecieri.

Veronica 

Sofia Sincă a spus :

Superbă această recenzie a filmului, doamna Veronica! Film de succes românesc. Nu a luat Oscarul, însă valoare lui rămâne şi scos în evidenţă de dvs. sau de oricine altcineva face să-i sporească valoare.

Felicitări şi mai aşteptăm şi alte recenzii ale altor filme sau cărţi. Vă pricepeţi de minune.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Veronica Pavel Lerner]

Hm....multumesc, nu e recenzie...dar poate fi numita si asa daca va face placere! :))

Corina Militaru a spus :

Minunat! Multumesc pentru recenzie.

Cu drag,

[Vasilisia Lazăr]

Minunat! Felicitări multe și LINIȘTE, liniștea aceea de care ai atâta nevoie, Veronica!

Cu prețuire,

[Veronica Pavel Lerner]

Multumesc mult, Vasilisa, m-a bucurat grozav prezenta ta pe pagina mea!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Minunat! Felicitări multe și LINIȘTE, liniștea aceea de care ai atâta nevoie, Veronica!

Cu prețuire,

[Veronica Pavel Lerner]

Violeta, ma bucura prezenta ta pe pagina mea. Mi-era dor de voi toti. Eram singura cand am vazut filmul, dar acuma, cand am impartasit cu voi "parerile", ma simt mai putin singura si asta e mare lucru!

Cand am vazut filmul nu citisem nicio cronica despre el. Acuma am auzit ca au fost tot felul de interpretari, asa ca pana la urma imi pare bine ca am vazut flimul fara sa am pe creier implementate parerile altora. L-am vazut cu ochii si sufletul meu.

Multumesc foarte mul pentru lectura si aprecieri!  

violeta florentina ion a spus :

Am citit cu incantare prezentarea pe care ai facut-o filmului Dupa dealuri, o analiza facuta cu talent si  pigmentata cu sentimentele pe care le-a declasat in sufletu tau... pretuire!