Capitolul VI Institutul de Cercetare Lamar-1988-Knin

[Belean Maria Ileana]

   Aşezat într-un fotoliu confortabil, Zimir îl privi cu admiraţie pe bărbatul din faţa sa. Faptul că era într-un scaun cu rotile, nu-i ştirbea deloc din statutul pe care îl avea în cadrul institutului. Era directorul, cunoscut ca o persoană aspră cu angajaţii şi devotat ştiinţei pure. Avea şaizeci şi unu de ani, doar cu câteva fire de păr după urechi, mărunţel, cu mandibula pătrată bine conturată, mereu într-un halat alb impecabil, ochii verzi lipsiţi de viaţă ca două pietre cenuşii.

 - Am vorbit cu Bramanya.

 - Mai, fir-aş al naibii! să nu-mi spui că ai convins-o să vină în colectivul nostru.

 - Tot încerc Köhler, dar este tare ca o stâncă în hotărâri.

 - Hai în laboratorul principal. 

   Trebuia să se ţină aproape de Köhler care rulă scaunul cu viteză. Nu era un scaun cu rotile obişnuit, era total computerizat cu telefon inclus, computer, camere video.

   Laboratorul principal, o încăpere uriaşă, cu tavanul străveziu din sticlă foarte bine luminat, marmura albă de pe jos îi dădea un aer de perfectă curăţenie. Era un furnicar de cercetători fiecare cunoscându-şi bine sarcinile, dar şi libertatea de a crea.

   Köhler începu o tuse seacă, scoase din buzunar o batistă, se şterse, după care întrebă:

 - Până la urmă mă gândesc că nu ai nici o autoritate asupra ei. Avem nevoie de ea, este mai mult decât un cercetător, este o clarvăzătoare. Ar trebui să urci muntele, să-i faci o vizită să vezi ce învârte. Dacă reuşim să o cooptăm, americanii nu ne vor mai considera doar un pitoresc district comercial, ci putem fi lideri în cercetare ştiinţifică.

   Era un vis frumos, dar cum va reuşi să o convingă pe Anya?

   Unul din angajaţi se apropie de Köhler şi îi şoptii ceva la ureche, atunci se întoarse spre mine cu o faţă preocupată.

 - Dă drumul la televizor!

   Înaintez câţiva metri spre unul dintre pupitrele de comandă şi dau drumul la televizor. 

 - Mai, să fiu al naibii, este aşa aproape de oraş!

   La televizor derulau scene terifiante cu un avion prăbuşit la nici treizeci de km

în munţi. 

   Pompieri, elicoptere a ministerului de sănătate şi nelipsitele televiziuni. 

 - Ce naiba s-a întâmplat?

 - Nu ştiu.

   Răspunse Zimir vizibil şocat. 

 - Este mult prea aproape de Bramanya.

   Îi arunc o privire întrebătoare, din care imediat Köhler a înţeles că trebuie să plec. Aprobă din cap tacit, moment în care dispar, urc cu liftul cele şase etaje până la suprafaţă, urc la volanul maşinii particulare şi pe acordurile melodiei:"Doar teama de a rămâne singur" cântată de Reha, gonesc.

   O iubesc pe Anya? era aşa de mult familiarizat cu această idee, parcă era ceva normal. Am trei iubiri: burlăcia, polo-ul pe apă şi Anya, însă doar burlăcia îmi dădea sentimentul de adevărată libertate, de a sta oricât de târziu lângă un pahar de Brandy şi o carte bună, dar o vreau pe Anya, ca ceva ce-mi aparţine de drept de o viaţă.

   Ajung acasă, o casă particulară, mică, în stil georgian, aşezată în mijlocul a zece acri de teren întreţinut cu grijă. Un drum şerpuit duce în faţa casei, înconjurată de stejari şi salcâmi. Pe marginea drumului pavat, în mii de culori trandafiri, brânduşe, dalii şi tuia, o încantare a privirii şi sufletului. 

   Sar din maşină grăbit, urc scările şi deschid uşa. Mă schimb într-un trening uşor, teneşi Privileg, întrun rucsac, pun o sticlă de apă, lanterna, două sandwişuri, o perelină şi telefonul. Odată echipat, mă întorc la maşină, virez grăbit, traversez oraşul, iar la ieşire las maşina, unde spre surprinderea mea mai sunt maşini şi ca un adevărat sportiv urmez cărările muntelui. 

   Ştiu drumul, deşi nu am mai fost la Anya de doisprezece ani. Poate am greşit, este prima dată când acest gând îmi dă târcoale. Trebuia să fiu mai insistent, poate femeilor aşa le place, dar nu...nu,  Anya nu este o femeie oarecare. 

  Trebuia să mă grăbeasc, soarele era la apus şi nu vroiam să mă rătăceasc şi să cad pradă fiarelor sălbatice. 

  Ultimele raze ale soarelui se ascund la orizond oferind o privelişte de basm, liniştea este întreruptă doar de sunetul paşilor. Mai am cam o jumătate de oră de mers, deja se gândeşte ce surpriză o să-i facă Anyei.

  La câteva sute de metri aproape de râu, se zăreşte căsuţa ei. Un sentiment de emoţie mă încearcă, lăsându-mă în voia lui, imaginându-şi ce faţă o să facă Anya când o să mă vadă, cum o să o sărut şi o să-i mângâie sânii, mă excit doar la acest gând, Anyaaaa! Uffff.

  Când ajung în faţa căbănuţei, întunericul este desăvârşit. Nici măcar o luminiţă, S-o fi culcat aşa devreme?

 - Anyaaa!

   Ecoul strigătului se repetă de câteva ori în neantul munţilor. Ating clanţa uşii care se deschide imediat, aprind lanterna şi îmi dau seama că nu este nimeni. Caut un chibrit, aprind lampa cu seu şi încep să cercetez cu atenţie casa. Cu chipul vădit mirat cerceteaz fiecare colţisor, ajung şi în spatele şemineului la intrarea în laboratorul pe care eu îl ştiu aşa prăpădit, acum în locul lui este un adevărat laborator, dotat totuşi aşa rudimentar. Privirea îmi este captată de cărţile deschise pe măsuţa mică, de însemnările din ultima clipă Anyei. Citesc curios şi încearc să înţeleag ce legătură este între datele astrologice, cuantele de lumină, magie, reîncarnare, alinierea planetelor...”Ce pui la cale Anya?” Cu cât citeştesc mai mult îmi dau seama de multe lucruri, multe din însemnările ei dezvăluie secrete şi întâmplări imposibil de imaginat, dar şi mai imposibil de pus în practică. „Să fi ajuns Anya într-un stadiu aşa avansat al cercetări? aşa ceva nu este posibil” Urc pe scaunelul mic şi cerceteaz biblioteca, aleg două dintre însemnările ei şi la lumina slabă a lămpi încep să citeasc rămânând tot mai uimit. 

   În străfundul sufletului încolţeşte un sentiment de ranchiună, trec cu mare uşurinţă de la iubire la invidie. Pe o foaie de hârtie scriu cam tot ce cred că este important din însemnările ei, pun toate lucrurile la locul lor, ies din laborator şi mă  aşeaz pe fotoliu. 

   Nu am voie să gândeasc aşa, fusesem crescut ca un bun catolic şi ştiu că este un sacrilegiu să gândeasc astfel. Ce naiba e cu mine? o iubesc, dacă a reuşit ceva este meritul ei şi eu trebuie să-i fiu alături. 

   Mă uit la ceas, e nouă şi jumătate „unde este Anya?” Mă fac comod şi închid ochii. O lumina blajină se joacă printre gene, este dimineaţă. Adormisem într-o poziţie incomodă şi acum toate mă dor, mă ridic şi mă întind din toate încheieturile. Fără a face altceva să-mi piard timpul, îmi iau lucrurile şi pornesc pe munte în sus. Nu este greu de găsit locul accidentului, dâre de fum negru încă se zăresc printre vârfurile pinilor şi câteva elicoptere survolează locul.

   După câteva ore de mers, la câteva sute de metri, se zăreşte furnicarul de oameni, toţi preocupaţi încă cu recuperarea corpurilor. Mă apropii, şi o caut pe Anya, dar nu o zăresc nicăieri. De la o televiziune locală, un reporter dă ştirile în direct. Toate cadavrele au fost recuperate, cu excepţia unui singur care nu a fost găsit, încă îl caută, fiind şanse de supravieţuire. Resturile aeronavei au fost împrăştiate pe o distanţă de zece km pătraţi, căutările continuă. Nu a fost recuperat

corpul numitului Radu Mihai din România. Nu prea mă interesa pe mine această veste, vroiam să o găsesc pe Anya. 

   După ce m-am tot învârtit pe acol ore în şir, am renunţat şi cobor încet versantul muntelui, este amiază şi mi-e sete, foame. Scot din rucsac mâncarea şi sticla cu apa, mănânc în timp ce cobor. În câteva ore ajung la Anya acasă, aceeaşi linişte, ea nu ajunse. Nu ştiu ce să fac, hotărăsc să mai rămân o zi. Caut telefonul şi sun.

 - Bună, Köhler!

 - Unde naiba eşti, Zimir?

 - Sus pe munte, Bramanya, nu este de găsit. 

 - Cum aşa?

 - O aştept de ieri, nu este aici. În schimb am găsit multe din însemnările ei, nu-ţi vine să crezi ce o să-ţi spun.

   Intenţionat las câteva secunde de linişte pentru a mari efectul surprizei. 

 - Spune, fir-aş al naibi, odată!

 - Bramanya a reuşit să pună la punct o metodă pe cât de ştiinţifică pe atât de magică, de a readuce la viaţă o persoană deja decedată!

   Acum tăcerea este de partea cealaltă. După câteva secunde, Köhler ţipă:

 - Ce naiba, eşti nebun? nu se poate aşa ceva!

   Ca o sclipire Zimir abia acum face legătura cu dispariţia lui Radu Mihai. O, Doamne!

 - Köhler, te sun mai târziu pentru detalii, trebuie să închid.

   Şi închid lăsându-l pe Köhler pradă curiozităţii şi surpriza veştii.

   Îmi iau lucrurile şi pornesc iarăşi pe munte. Acolo undeva trebuie să fie Anya, o s-o găsesc. 

   După câteva ore de mers eram frânt, picioarele s-au umflat”de ce fac eu asta? Trebuia să stau la cabană, aşa-mi trebuie. Mă aşez jos, şi beau cu sete câteva înghiţituri de apă. Dacă este adevărat, Anya a făcut o descoperire colosală. 

   Deja se întunecă, mare greşeală să revin aici, nu mai este nimeni lângă epavă, e o linişte de mormânt. Misiunea era întreruptă până mâine dimineaţă. 

 - Anyaaa!

   Ecoul a făcut înconjurul crestelor, linişte. Îmi da seama că mă comport că un copil”sunt bărbat, ce naiba!’

   Totuşi gândul că sunt singur în pustietatea muntelui mă îngrozeşte, şi ca să fie şi mai rău, începe să plouă, o ploaie măruntă, un vânt rece şi încep să tremur. Îmi adun puterile şi mă îndreapt spre o creastă a muntelui sperând să găseasc un adăpost. Zgâriat, ud, mă sprijin de piatra rece, şi încep să plâng.

  În viaţa fiecăruia există un moment de deznădejde, în care îţi pierzi încrederea şi puterile.  

  Frigul îmi muşcă hulpav de fiecare părticică a corpului. Intru în panică şi sub influenţa unei crize, strig: Ajutorrr!

   Ecoul sparge tăcerea din jur, lacrimi fierbinţi îmi brăzdează faţa, mă chircesc mai mult şi închid ochii „ nu vreau să mor aici! am multe de rezolvat, D-zeu mă bate pentru gândul egoist pe care l-am avut faţă de Anya... aşa-mi trebuie, adică nuuu, Doamne, promit să fiu un bun creştin, să o ajut pe Anya...”.

 S-a întunecat.

 

[Sofia Sincă]

În sfârşit Măriucă, ai hotărât să mai pui un capitol dintr-un roman început, postat de multă vreme. Atât de multă, încât am pierdut şirul evenimentelor. Îl voi lua doar pe acesta. Bine scris, îşi păstrează unda de mister, unda subiectului care ţine mai mult de SF, foarte atractiv. Îmi place maniera în care este expusă acţiune. Ai multă imaginaţie, ai intrat într-o sferă puţin accesibilă şi te descurci.

Însă la modul de naraţiune nu-mi este clar: uneori povesteşti la persoana I-a ca în fraza următoare să scrii la persoana a III-a şi din nou la a I-a. Măriucă trebuie să te hotărăşti deoarece e foarte derutant. Nu mai ştii cine cu cine vorbeşte. Ex: Zimir se uită la ceas... Mă apropii, şi o caut pe Anya, dar nu o zăresc nicăieri.

Apoi monologurile gândite, cum ar fi: ''- Ce pui la cale Anya?'' sau cel din ultima frază se pun în ghilimele sau o altă formă de scris.

cinzeci, - cincizeci

de însemnările din ultima clipă Anyei. - ale Anyei

vroiam - voiam

 pe acol - acolo

Se pare că Lisia a tras după ea pofta de proză.

Am citit cu interes şi încântare şi aştept continuarea, Sofy!

[Corina Militaru]

N-am uitat-o pe Anya cu toate ca, a trecut ceva timp. Povestea mi-a starnit curiozitatea de la inceput. Imi place!

Subscriu insa la ce spunea Sofy. Mai sunt si cateva scapari.

Pompieri, salvamari, elicoptere a ministerului - este vorba de munti, nu salvamari

făcându-şi planuri la ce faţă o să facă Anya când...  - as reformula, imaginandu-si ce fata...  sau cum crezi tu.

cate un i lipsa(clanţa uşii, lampii). Graba! Nu?

Una peste alta, imi place si astept continuarea.

Cu drag,

[Belean Maria Ileana]

Draga mea Sofy si Corina, am refacut si corectat, va trebui sa reiau toate capitolele sa le corectez.

Va multumesc din suflet pentru ajutorul dat care este mai mult decat bine venit, va imbratisez!!