Dimensiuni (prima parte)

[Dulmin Aurel]

Să vezi ce am pățit! Ceva de domeniul imposibilului, ceva ce intră în zona fantasticului. Pare incredibil. Dar ce zic eu, este chiar incredibil. Departe de mine gândul că voi fi crezut, așa că puțin îmi pasă, și de ce nu(?), îi dau dreptate celui ce citește. Nu vreau să-mi fie luat în nume de rău, totul pare ireal, imposibil chiar. Nimic nu se leagă. Nu există nicio logică în cele ce urmează, poate doar dacă crezi în astfel de lucruri.

Fiecare crede ce vrea. Nu stau să mă justific în fața nimănui.

Așa deci...!

Mâine am teză la mate. De teza asta depinde dacă am să vin la toamnă, la corigență. Pe primul și al doilea trimestru am patru, medii obținute prin rotunjire, altfel ar fi trebuit sa am pe primul 3,66 iar pe al doilea 3,75 parcă. Nu mai știu. În sfârșit. Pentru a nu ajunge în toamnă, va trebui să iau un 10 la teză, ceea ce este imposibil la cunoștințele pe care le am.

Nu știu! Anul ăsta parcă am fost altul. Am început să cochetez cu băutura. De fumat, nu mai zic! Până să intru în ultimul an, eram un elev bun la învățătură. Anul ăsta în schimb. sunt ultimul din clasă. La celelalte materii, profesorii se poartă indulgent cu mine. Au impresia că mi s-a întâmplat ceva. O nenorocire căreia abia îi fac față.

Prostii! Devenisem un derbedeu. Asta e! Dacă este să fie, atunci fie. Rămân corigent, pierd și bacul, probabil pierd și anul și naiba știe ce se va întâmpla cu mine, că de a continua liceul nu știu dacă mai poate fi vorba.

- Faceți puțină liniște! se aude vocea răgușită a lui Donose, unul dintre cei mai buni elevi din clasă. Ca să putem absolvi cu toții anul acesta este nevoie de un 10 la teza lui Relu, ceea ce pare imposibil. De aceea m-am gândit că ar fi indicat ca el să se așeze în banca din spatele Dianei. Cu ajutorul meu, eu fiind în spatele lui, și a Dianei sper să îl putem ajuta. Are la oral un patru și un trei. La ultimul extemporal l-am ajutat eu, cât de cât. Cred că ia măcar un cinci. Cu patru în oral și un zece în teză face o medie de șapte ceea ce înseamnă că media anuală va fi cinci, medie de promovare. Sper să reușim.

În clasă liniștea domnește în toată regula. Nu se aude pâs. Proful în fața tablei, ne privește cu atenție. O atmosferă tensionată. Așteptarea devine enervantă. Proful privește pe deasupra capetelor noastre. Se oprește cu privirea la mine. Întârzie câteva secunde după care zâmbește ironic.

-. Tu! mi se adresează zeflemitor.

Fac pe prostul și mă uit în jurul meu de parcă l-aș căuta pe cel căruia i se adresează. Nici măcar nu-mi spune pe nume.

- Da, da, tu! insistă arătând și cu degetul spre mine. Vei sta în prima bancă. În spatele lui nu va sta nimeni. Nu știu de ce încercați să îngrășați porcul în ajun de crăciun, mai spune, adresându-se de data asta întregii clase.

Mă ridic încet. Enervant de încet. Am pierdut, îmi zic, dar nu voi lăsa să se termine așa. Ce ar putea să-mi mai facă. Oricum în minte ideea de a părăsi liceul, prinde contur. Nu știu, simt că-mi ies din pepeni. Figura lui, zâmbetul lui, pur și simplu prezența lui îmi provoacă repulsie.

Nu mai este vorba de calm. S-a dus. Zău tare nu mi-aș dori să facă o glumă proastă, acum. Poate și acesta-i motivul pentru care mă mișc cu încetinitorul. Aștept să-mi zică ceva. Tace. Așteaptă doar să mă mut. Parcă ar ști ce urmează dacă cumva ar încerca să râdă de mine.

- Doar Dumnezeu te mai poate salva, aud în spatele meu glasul șoptit a lui Donose.

Mă uit la tablă, la subiectele scrise pe ea. Mă uit ca vițelul la poarta nouă.

- Având în vedere că sunteți la un pas de examenul de bacalaureat, am să v-am dat două probleme de bac pe care ar trebui să le rezolvați fără prea mari greutăți, spune proful întorcându-se spre clasă.

Nu am nicio șansă. A avut dreptate Donose cu Dumnezeu. Vreau să mă ridic din bancă, să părăsesc clasa. Nu are rost să-mi pierd timpul aiurea. Dau să mă ridic. Nu reușesc. Parcă mă apasă cineva pe umeri. Încerc din nou. Apăsarea este și mai puternică. Mă uit în stânga, în dreapta. Nu este nimeni. În spatele meu la fel. Nimeni. Hai că-i bună, îmi zic și încerc din nou. La fel. Arunc o privire prin clasă, poate a observat cineva încercarea mea de a mă ridica. Nici vorbă. Fiecare își vede de caietul lui. Proful nici măcar nu se deranjează. Are o revistă de matematică în fața lui, revista din care a scris subiectele pe tablă. O studiază.

- Scrie ceva boule! Ce stai ca un tâmpit și te uiți la subiecte? aud o voce nemulțumită la ureche.

Mă întorc. Vreau să-l văd pe cel ce-mi vorbește. Nimeni din nou. Mi s-a părut probabil.

Da! Este cazul să plec cât mai repede, altfel cred că o voi lua razna.

- Nu pleci niciunde, aud din nou vocea. Scrie ce-ți spun. Ești varză și crede-mă nu am timp de tine.

Îmi vine să râd. Chiar că sunt nebun. Am halucinații.

- Ce aștepți dă-i drumul, mai aud și încep să scriu.

Practic mâna mea scrie fără a o controla. Nu-mi vine să cred. Tot ceea ce scriu îmi pare foarte cunoscut. Parcă ar fi intrat cineva în creierul meu și se joacă cu cifrele, cu cele două probleme din fața mea. Îmi pare că visez. Mă uit atent la lucrarea rezolvată. Răspunsurile sunt perfecte. Sunt cele pe care le-a trecut proful pe tablă, ca un fel de reper.

- Ce mai stai? Pune teza pe catedră și cară-te odată. Nu am chef să mai stau cu tine. A fost o greșeală. Nu la tine trebuia să ajung. Câtă prostie poți înmagazina în tine! mai aud vocea și simt o ușoară adiere ce trece pe lângă mine.

Da! Nu este de glumit. Am ajuns rău de tot. Mă uit la subiectele din fața mea. Nu! Nu a fost nicio halucinație.

Uau! Sunt tare. Mă ridic și duc teza la catedră. O pun în fața lui. Pe fețele colegilor mei citesc dezamăgire. Nu a trecut nici măcar un sfert de oră și eu renunț. Așa ceva se citește pe fețele lor. Mă îndrept spre ieșire. Prea frumos ca să fie adevărat.

- Oprește! îl aud strigând la mine. Ce este cu lucrarea asta?

Toți colegii mă privesc cumva, cu milă. Nu au de unde să cunoască motivul pentru care m-a oprit.

- Dacă îmi explici cum ai rezolvat teza ai un zece de la mine.

M-a băgat între corzi. Habar n-am ce este acolo. Și vocea aia a dispărut complet. Fac pe prostul din nou. Mă fac că nu aud și pun mâna pe clanță.

- Domnule profesor, dacă cumva credeți că am trișat vă spun că nu, nu am trișat. Problemele pe care ni le-ați dat nu sunt în manual. Ni le-ați dictat din revista dumneavoastră, așa că nu aveam de unde să copiez rezolvarea lor, îi spun întorcându-mă ușor într-o parte.

Încă aveam mâna pe clanță. Oricum va trebui să ies cât mai repede. În niciun caz nu aveam chef să dau explicații despre rezolvarea a ceva de care habar n-aveam.

- Ce faci tâmpitule? aud din nou vocea din mine. Întoarce-te și explică-i. Nu vezi că mă ții în loc. Nu pot să plec până nu este treaba ta rezolvată.

Mă întorc. Toate mișcările parcă îmi sunt ghidate.

- Ar fi bine să mă scoți din porcăria asta, mă adresez vocii ce dispăruse din nou.

[Amanda Spulber]

Un text alert, incitant. Mi-a amintit un pic de Quantum Leap și bineînțeles că m-a făcut curioasă. Cât privește redactarea, ar fi de revăzut pentru punctuație (unele virgule) si am reținut că într-un loc e scris „numai” în loc de „nu mai”. Aștept cu interes continuarea.

[Vasilisia Lazăr]

Un fragment captivant, construit cu mult suspans și cu acel amestec de realism și fantastic care te face să citești fără să te oprești. Atmosfera de tensiune – teza, umilința, revolta interioară – este foarte bine redată, iar apariția misterioasei voci schimbă brusc registrul textului, ducându-l într-o zonă aproape suprarealistă. Personajul principal oscilează între ironie, disperare și uimire, ceea ce îi dă autenticitate și farmec. Dincolo de fantastic, se simte drama unui tânăr aflat la limita prăbușirii, salvat parcă de o forță necunoscută. Un început de proză foarte dinamic și intrigant, care lasă cititorul cu dorința clară de a afla continuarea. Pentru că vocea aceea… deja te face să inventezi zeci de posibilități. Înger? Demon? Halucinație? O altă dimensiune? O proiecție a minții lui? Tu ai talentul acesta de a lăsa o fisură între real și ireal și apoi să împingi cititorul prin ea. :)

[Dulmin Aurel]

Cu o deosebită plăcere îți mulțumesc. (ca de obicei)

Vasilisia Lazăr a spus :

Un fragment captivant, construit cu mult suspans și cu acel amestec de realism și fantastic care te face să citești fără să te oprești. Atmosfera de tensiune – teza, umilința, revolta interioară – este foarte bine redată, iar apariția misterioasei voci schimbă brusc registrul textului, ducându-l într-o zonă aproape suprarealistă. Personajul principal oscilează între ironie, disperare și uimire, ceea ce îi dă autenticitate și farmec. Dincolo de fantastic, se simte drama unui tânăr aflat la limita prăbușirii, salvat parcă de o forță necunoscută. Un început de proză foarte dinamic și intrigant, care lasă cititorul cu dorința clară de a afla continuarea. Pentru că vocea aceea… deja te face să inventezi zeci de posibilități. Înger? Demon? Halucinație? O altă dimensiune? O proiecție a minții lui? Tu ai talentul acesta de a lăsa o fisură între real și ireal și apoi să împingi cititorul prin ea. :)