Trei nopți și flori de vișin

[nicolae vaduva]

Este una să trântești o ușă și alta să o închizi. Am plecat fără să privesc în urmă. Nu sunt sigur dacă, în timp ce coboram scările, am auzit vreun zgomot, dar când am ajuns în stradă, printre nămeți, am intuit că între noi nu mai era, de acum, o ușă, ci Marele Zid Chinezesc. A trecut ceva timp de atunci. Divorțul și partajul s-au petrecut în lipsă, prin intermedierea Corinei...

După sărbătorile de iarnă, orașul cade într-o zonă de cenușiu, fără entuziasm, fără culoare. Am colindat ore în șir fără să știu pe unde, apoi am intrat în primul restaurant din cale și am încercat să-mi fac ordine în avalanșa de gânduri... Ela trăia de ceva timp cu patronul casei de schimb valutar unde lucra. Mi-a spus-o calmă și liniștită, ca pe cel mai firesc lucru din lume. Eu, incapabil să dezleg trădarea de insultă, am plesnit-o cu furie. S-a ridicat — izbitura o făcuse să se frângă de la mijloc — și, zâmbind, m-a învăluit cu o privire striată, un amestec de silă și indiferență. Am încremenit, surprins și confuz. Durerea și hotărârea ei se revărsau acum peste mine, peste sufletul căzut pradă celor mai amestecate sentimente.

Ne-am mutat în Sibiu la câteva luni de la căsătorie, după ce am închiriat un apartament pe Bulevardul Victoriei, în apropierea parcului Sub Arini. Ela a găsit de lucru la o casă de schimb valutar din apropiere, patronată de un cetățean turc, Bahtyar. Nu bănuiam atunci ce furtună va stârni apariția acestui personaj în viața noastră. Bahtyar era un bărbat „bine”, manierat, elegant și carismatic. Îl vedeam ori de câte ori mergeam să o iau pe Ela acasă, la terminarea programului. Mereu binedispus, în costum la patru ace, trecea atent la fiecare mișcare spre Mercedesul lui, lăsând în urmă parfumuri de masculin focos. Văd acest lucru acum, cu ochii celui care a pierdut. Atunci nu credeam că iubirea poate fi tributară cămășilor apretate și pantalonilor la dungă. Realitatea are prostul obicei să spargă bulele de cristal în care ne refugiem, idilici și idealiști. Avându-l zi de zi sub ochi, Ela a început să cadă încet-încet sub seducția lui, iar eu m-am umplut de toate urdorile pământului. Mama spunea uneori: „Este mai ușor să întorci un râu la izvor decât să ții lângă tine femeia care nu te mai vrea”. Eu am căzut în plasa celor care cred că o cetate cucerită este a ta odată pentru totdeauna. Dragostea este chimie. Pornită, reacția trebuie mereu alimentată, altfel își consumă resursele.
Mutarea și problemele cu locul de muncă promis, care devenise doar o promisiune neonorată, mă aduseseră într-o stare vecină cu sălbăticia. Umblam dintr-un loc în altul, de la o ușă la alta; refuzurile, mai mult sau mai puțin politicoase, erau la ordinea zilei. Acasă eram irascibil, comunicarea cu Ela se rezuma la câteva cuvinte, mâncam la repezeală și treceam imediat în lumea lecturilor mele. Tot ce reprezentase liantul inimilor fusese înlocuit de o tensiune continuă, de o stare situată la granița dintre suportabilitate și revoltă. În momentele noastre de rară tandrețe, simțeam cum deveniserăm păpuși de plastic, subțiri și alunecoase. Intram repede în baie, lăsam dușul să ni se prelingă pe pielea transpirată și parcă ne spălam unul de altul... Se pierduse, pe undeva, vraja picurilor albi din flori de vișin.

— Problem?!... am auzit vocea unui tip care se așezase la masă fără să fi văzut cum și când. În situația mea, nu vedeam prea multe în jur. — Scuză-mă, dar dacă sunt probleme, cauzele lor sunt fie banii, fie femeile. La tine cred că sunt femeile... Sau femeia?... Am ghicit?... Eu sunt Mefistotel. Poți să-mi spui Mefi...
Am rămas perplex. Mi s-a întâmplat de câteva ori să nu am cuvintele la mine. Tipul sorbi ceva dintr-un pahar și continuă:
— Așa e la voi. Pe tine te cheamă Andrei, dar lumea îți zice Andi. Pe soția ta o cheamă Elena, dar tu îi zici Ela. Acum poți să-i zici Vela, că suflă-n ea vânturile Bosforului...
M-am uitat în jur după vreo călimară... Pahare, sticle și... ochii ei... Viața asta e a dracului de sucită. Prin toată vânzoleala acelui bar-restaurant, cu tot balamucul din capul meu, i-am văzut pentru o clipă ochii. Închipuiți-vă scena unei bătălii proiectată pe un ecran și doi ochi trecând printre săbii, sulițe, cai răsturnați, steaguri fluturând, nori de fum, măcel, sânge și urlete, ochi care în tot acest timp rămân ațintiți asupra ta. Erau ochii ei. Ai fetei care mă servise la masă... Se uitau la mine de parcă eram teren de prospecțiune, iar ei burghie de sondă. Există un miraj inexplicabil și fatal al noului, pe care îl căutăm mai mult sau mai puțin conștienți și căruia îi cădem pradă chiar în cele mai neașteptate momente. Când doi oameni stau zi de zi, noapte de noapte împreună, obișnuința le intră în oase, în suflet, iar atunci indiferența și ignorarea reciprocă se strecoară între ei, neobservate, până când este prea târziu...
— Aha!... O dragoste o uită pe alta, o mână o înlocuiește pe alta — sau o spală?... — mă încurc printre expresiile astea ale voastre... Ai văzut?... Este plină lumea de posibilități, de alternative, de oportunități. Chiar și când ți se scufundă toate corăbiile, mai există posibilitatea înjghebării unei plute... Pa!... O să ne mai vedem! 

— Domnule, mai doriți ceva?... Am adus nota de plată...
Căzusem într-o toropeală confuză. Lumea, viața mea, toate erau un coș de rufe băgate într-o mașină de spălat. I-am întins banii și am privit-o acum de aproape, cu o insistență aproape ofensatoare.
— Să vă chem un taxi pentru acasă?
— Nu am casă!... De fapt, nu mai am casă... Poți să mă iei la tine?
— Pot, dar vă costă mai mult decât un taxi...
Am continuat jocul:
— Cât?
— O sută de euro...
— Pentru cât timp?
— Pentru o noapte.
— Ești o... scumpă! i-am spus și i-am pus pe masă trei sute de euro din cele opt pe care le mai aveam.
— Peste aproape o jumătate de oră ies din tură. Să mă așteptați în fața localului...
Am mers tăcuți unul lângă altul câteva străzi. La un moment dat, m-a luat de braț, firesc, de parcă eram o pereche de îndrăgostiți. Înainte de căsătorie mai fusesem cu fete, dar niciodată cu una pe care să o plătesc. Aș fi vrut să spun ceva, ceva special, ceva care să umple ineditul stării prin care treceam, dar aveam limba înodată și un nod în gât.
— Aici!... Aici stau, a zis ea într-un târziu, când am ajuns lângă o casă mare, neîmprejmuită.
Am ocolit până lângă o scară de fier care ne-a urcat într-o garsonieră destul de încăpătoare.
— Acolo este baia. Găsiți tot ce vă trebuie pentru duș și barbă. Trebuie să vă bărbieriți. Mă irit ușor dacă mă atingeți cu țepii ăia pe obraz... Până sunteți gata, eu voi deschide o sticlă de vin.
M-am conformat și, în câteva minute, stăteam amândoi în mijlocul patului, cu câte un pahar de vin rosé în mână.
— Eu sunt Tania, a zâmbit ea cu ochii aceia ca două sfredele de sondă ce treceau prin mine și se opreau undeva în splină sau în ficat, de unde simțeam cum mă apucă friguri galbene și devin transparent... Hai să vorbim despre afaceri. Mi-ați dat trei sute de euro. Asta înseamnă că veți sta aici trei nopți? Dacă este așa, cred că putem să ne tutuim. Cum te cheamă?
— Andrei... Poți să-mi zici Andi, am repetat ca un automat în care ai băgat moneda, cu gândul la întâlnirea neașteptată din acea seară... Nu știu cum să-ți spun, dar am sufletul mai negru ca moartea. Aș vrea să nu mai știu de unde vin, să nu mai știu prin ce-am trecut. Dă-mi trei nopți cu ochii tăi, să uit de toate și de tot...
Am strâns-o în brațe și m-am strecurat în trupul ei cu toate mângâierile, șoaptele și tandrețea uitată o vreme undeva, în colțurile înstrăinării mele... Iar ea m-a primit de parcă mă așteptase, de parcă în ea aș fi fost înainte de a fi separate cele două lumi.

Înainte de a deschide ochii, îmi ajunsese în nări mirosul de cafea. Am privit-o din spate cum umplea ceștile. Nu era prea înaltă, dar talia subțire, șoldurile rotunjite și suplețea mișcărilor o făceau să pară un crin mișcător.
— Ești dezamăgit? m-a întrebat în timp ce sorbeam din cești.
— Nu chiar!... Mai mult curios, am răspuns și eu în dodii.
— Am câteva treburi de rezolvat până la prânz, apoi intru în tură la restaurant. Până când revin, poți sta aici; dacă vrei să ieși, îți las cheia de rezervă, iar dacă vrei să pleci, ai pe masă cele două sute de euro neconsumate. Un singur lucru te rog: dacă pleci, să uiți de acest loc și să nu mai revii vreodată fără să fii invitat... și încă ceva, a zis când era deja la ușă, mă cheamă Tania, nu Ela!...

Nu am plecat... Am dat mai întâi un telefon. Corina era notar. Era mătușa Elei, după mamă, căsătorită cu Vasile Agopian, mare mahăr în partidul de la guvernare și care, după nuntă, mi-a propus un loc în departamentul de cultură al primăriei orașului. Mișcările politice l-au făcut să-și piardă influența, iar eu am rămas pe dinafară. I-am spus Corinei ce s-a întâmplat și am rugat-o să facă ea tot ce este necesar divorțului. Nu știu de ce, pe tot parcursul convorbirii am avut impresia că ea aflase toată povestea, deși se jura că nu. M-a îndemnat la răbdare, la analizarea situației, la luarea unor decizii după ce se mai răcesc lucrurile și putem să le privim dintr-un alt unghi. Am rămas inflexibil și am stabilit să ne întâlnim atunci când va fi totul pregătit.
Cu al doilea apel l-am sunat pe Florin. Era patronul unei firme de curierat și i-am spus că accept orice fel de job, de la șofer la om de serviciu, dacă are disponibil vreun post. Nu avea, dar dacă va fi, o să mă sune el etc.
Frigiderul Taniei era plin. Am făcut sandvișuri și am privit la televizor toată după-amiaza, răscolit de amintiri, de furie și neputință. Nu știu cum de am ajuns să dăm cu piciorul unei relații pe care o vedeam perfectă. Cum de am ajuns să nu ne mai privim în suflet, să devenim doi străini trăind unul lângă altul. Din mașina care ne-a adus, eu am plecat undeva spre munți, iar ea a rămas în realitate, în viața de zi cu zi. Șocul descoperirii trecuse, eram acum prins între revoltă și dezgust. Simțeam cum mă cuprinde rușinea irespirabilă a celui mai penibil moment al vieții mele...
Tania a venit târziu. Mi s-a părut că ochii i s-au aprins atunci când m-a găsit trântit în pat, cu amândouă mâinile sub cap, așteptând-o. A fost la fel de disponibilă și de afectuoasă. Era alifie pe rana ce sângerase și mai sângera încă...
— Spuneai că nu găsești de lucru, mi-a zis dimineața următoare. Am auzit pe cineva despre un loc de administrator, ceva, la Hotelul Alion. Dacă vrei, poți să încerci să vorbești cu patronul... Nu știu mai multe, dar în situația ta ar fi bine să încerci orice...
Îi povestisem în mare în ce situație eram. Ascultase cuminte, ghemuită în brațele mele, suspinând ușor din când în când...

Peste două ore eram la recepția hotelului, cât de elegant și prezentabil mă putusem aranja din unica garderobă disponibilă. Recepționerul mi-a arătat scările pe care să urc până la biroul managerului, învăluindu-mă cu o privire pătrunzătoare, circumspectă. Domnișoara, lucrată excesiv din bisturiu, dar atrăgătoare totuși, cu ochelari pe vârful nasului, pe care am găsit-o în anticameră, m-a întrebat cu ce problemă vin și dacă am programare. Cât se poate de politicos, i-am spus că problema este personală și că nu am programare.
— Domnul?!... a susurat ea, privindu-mă peste ochelari...
— Andrei! Andrei Herjeu, am întărit eu, ca în secvențele cu James Bond...
Secretara, am dedus eu, a intrat după ușa mare și capitonată, pe care o plăcuță aurită te prevenea că dincolo de ea este biroul directorului. Cât timp a durat vizita ei dincolo de ușă, mi-am pus în ordine discursul pe care speram să-l pot ține și care trebuia să fie, în primul rând, convingător.
În timp ce ușa se închidea în urma mea, am descoperit că biroul era un fel de salon regal, cu mobile din lemn masiv, sculptat, fotolii și canapele învelite în piele neagră, iar pe una din ele o femeie, cam la treizeci și cinci de ani, în fustă și taior alb, sorbea picior peste picior dintr-o ceașcă de cafea. Avea în toată atitudinea ceva delicat și misterios, ceva de principesă care te lasă mut și uiți unde te afli și de ce.
În picioare, privindu-mă curios, patronul:
— Domnule Herjeu, așa am înțeles că vă numiți, cred că dumneavoastră știți cine sunt, de aceea vă întreb cu ce vă pot fi de folos?
— Aproape că nu mai știu, domnule... — mi-am dat seama că nu știu cu cine vorbesc, că nu știu nume, nu știu funcție, nimic-nimic — ...domnule director, am îngăimat, încercând să-mi dezlipesc privirile de cel mai seducător tablou al încăperii.
A mustăcit a zâmbi, în timp ce eu încercam să-mi regăsesc stăpânirea de sine.
— Sunt în căutarea unui loc de muncă, domnule. Am înțeles că dumneavoastră aveți unul, iar eu sunt dispus să-l accept indiferent de condiții...
— Și dacă te-as trimite să vinzi frigidere la Polul Nord?
— Da! — am răspuns imediat, realizând în același timp ironia întrebării...
— Uite, domnule, cred că ai greșit adresa. Este mult timp de când eu nu mă mai ocup cu probleme de personal... Mergi la secretariat și lasă acolo un CV... Bună ziua!
Am murmurat în barbă un „să trăiți” și am dat să deschid ușa când m-a ajuns din urmă întrebarea lui:
— Cine ți-a spus că aș avea să-ți ofer un loc de muncă?
— Nu pot să vă spun! i-am răspuns, mai sigur pe vorbele mele, păstrând pluralul de politețe pe care el îl pierduse când a aflat cu cine are de-a face... Regret că v-am deranjat!
— Eu cred că știu cine l-a trimis, dragule, interveni femeia în alb. Era vorba ca cineva să mă înlocuiască pe durata șederii noastre în Olanda... Ți-am spus că voi căuta.
— Și ai găsit!... Nici nu știe pe ce lume e!
— Hai să-l încercăm, dragule! Îi facem un contract pe două săptămâni, iar dacă va fi bun, îl prelungim pe toată perioada sejurului nostru... Dacă nu, îmi voi da seama după câteva zile și vom încerca pe altcineva.
Femeia se ridicase în picioare. Așa cred eu că arătau zeițele nordului. Îl luase de braț și se apropiau de mine.
— Ce zici, încercăm?
Peste nici două ore semnam precontractul, acela care mă putea face, pentru șase luni, managerul celui mai luxos hotel din Sibiu.

Pe lângă Piața Mare își făceau veacul câțiva schimbători de valută. Am apelat la unul, pentru a evita orice contact cu vreo casă de schimb valutar, și am făcut cumpărături: șampanie, prăjituri, pâine, salam, brânză topită, ketchup, pui la rotisor. Mi-am cumpărat și două cămăși noi, cravate, tricouri, un trening, ciorapi, lenjerie intimă, un încărcător de telefon — cel vechi era în casa pe care refuzam să mi-o amintesc — și o sacoșă mare în care s-a adunat toată averea cu care să încep o altă viață. Am aflat între timp că proprietarul hotelului nu era altul decât multimilionarul Tinu Pantici, iar femeia în alb, fosta multi-campioană la natație, Amalia Poiană...
Nu pot descrie suficient de fidel bucuria cu care Tania s-a aruncat în brațele mele, lacrimile de fericire ce-i jucau în ochi atunci când i-am spus că am semnat un contract datorită ei și că vreau să sărbătorim evenimentul. Am mâncat, am băut și am făcut dragoste înlănțuiți unul de altul. O strângeam la piept tare, din ce în ce mai tare... și mai tare, până când, scăpată din menghina brațelor, abia mai murmură:
— Nebunule, nebunule, vrei să mă omori?...
M-am trezit mai devreme și am preparat eu cafeaua. Când am ajuns lângă pat, ea era făcută ghem, cu fața în pernă. S-a ridicat privindu-mă cu ochii ei mari, pătrunzători, de parcă atunci m-ar fi văzut prima dată. A sorbit cu zgomot din ceașcă de câteva ori, apoi a intrat în baie. După câteva minute, a ieșit îmbrăcată și s-a așezat pe scaun, cu fața spre fereastră...
— Aici se încheie contractul nostru. Sper să-ți găsești liniștea sufletească și locul printre oameni, să ai o viață plină și să te bucuri de ea...
Luat de val, uitasem unde mă aflu, cum și în ce condiții am ajuns acolo. Uitasem tot, așa cum îmi dorisem, pentru trei nopți de iluzii și de amăgiri plătite... Cât timp m-am îmbrăcat și m-am pregătit de plecare, nu a spus nimic. Am tăcut amândoi, parcă vinovați de picul de plăcere furat lui Dumnezeu. Doar când eram gata de plecare, în cadrul ușii, a venit și m-a îmbrățișat. În timp ce încercam să-i spun că mai am ceva bani pentru încă o noapte sau două, mi-a pus pe buze un deget și mi-a zis:
— Pa!... O să ne mai vedem!...

Au urmat două săptămâni pline ochi. Amalia m-a inițiat în toate tainele managementului unui hotel, iar eu am fost atent la orice detaliu, inclusiv la nasturii taioarelor ei, deseori deschiși, mai ales atunci când se apleca să-mi arate ceva la calculator. Amalia era amanta patronului. Oameni ca el învârteau România pe degete; milioanele de euro erau pentru ei simple firimituri. Iar eu știam că banii vorbesc, banii câștigă, dar tot ei și distrug... Am stat cât mai departe de ispită. Păduchii nu prea au ce căuta printre haine de firmă.
— Ești sau ai fost iubitul Taniei, mi-a zis în prima zi când am „intrat în pâine”. Ea te-a trimis aici, nu-i așa?... Doar ea știa că îmi caut un înlocuitor.
Unul dintre avantajele contractului era că puteam locui în hotel. Într-o aripă erau câteva camere special amenajate pentru personal, unde puteai sta în schimbul unei chirii modice. În prima sâmbătă, când Amalia a slăbit puțin hățurile, am fugit într-un suflet la restaurantul unde lucra Tania. Nu era de serviciu, iar barmanul mi-a spus că este liberă. Am bătut străzile înghețate până spre inima nopții când, obosit și demoralizat, m-am întors la hotel cu toate frământările după mine. Mi-am pus fața în palme și am plâns. Am plâns mult, cu sughițuri eliberatoare.
Amintirile cu Ela se estompau încet-încet. Deveniseră paradigma modului în care o relație se transformă din obsesie în impasibilitate. Trăiam, totuși, într-o stare de provizorat, nu doar social, ci și sufletesc — acolo unde lipsa certitudinii produce neliniște și epuizare. Faptul că nu am fost „trimis la pescuit” după primele zile m-a făcut să cred că sunt pe drumul cel bun. Și chiar eram! Am semnat contractul de management pentru Hotelul Alion pe șase luni, începând cu 10 februarie 2014, pentru un salariu colosal. Unul la care nu visasem niciodată, capabil să mă scoată din toate încurcăturile existențiale și să-mi redea încrederea zdruncinată de eșecul marital.
Tania dispăruse din oraș. La restaurant mi s-a spus că plecase undeva în Moldova. Mi-am luat inima în dinți și am sunat la ușa garsonierei ei. A deschis un bărbat; se mutase acolo de câteva zile și nu știa nimic despre fosta locatară. Mergând către mașină — aveam acum mașină de serviciu — nu-mi dădea pace un gând: bărbatul, în ținută lejeră și cu un prosop în jurul gâtului, tocmai se bărbierise. Era o seară târzie de sfârșit de iarnă...

Timpul trece ușor când ești prins în angrenajul conducerii unui hotel. Era o cantitate enormă de muncă și mă miram cum reușise Amalia să le facă pe toate. Secretul l-am descoperit curând: era „zvârluga” din anticameră, asistenta ei, Vichi. Deși inițial am fost precaut din cauza avertismentelor Amaliei — care o descria ca pe o „devoratoare de bărbați” — Vichi s-a dovedit a fi un monstru de cunoștințe: informatică, drept, economie, contabilitate. O dezlegătoare de situații fără ieșire. Îi vedeam asaltul constant, dar nu doream să-mi pun în pericol locul câștigat printr-o întâmplare atât de ciudată.
Locuiam într-o cameră modestă, iar Vichi, din prima de instalare, m-a ajutat să-mi refac garderoba. La costum, cu cravată și cu acel look de „barbă de trei zile” sugerat tot de ea, o făcea să exclame:
— Domnule, sunteți trăsnet!
Pisicoasă, îmi ștergea scame imaginare de pe rever, iar eu începeam să semăn din ce în ce mai mult cu Bahtyar...

În seara întâlnirii cu reprezentanții agenției Original Berlin Walks, Vichi a apărut spectaculos: rochie albastră mulată, pantofi cu toc transparent și un magnetism greu de ignorat. A năvălit peste mine în cameră pentru „ultimele retușuri”. I-am simțit tremurul. Am prins-o de subțiori și am ridicat-o; brațele i s-au încolăcit după gâtul meu, iar ventuzele ei hialuronice au început să-mi aspire sufletul.
— Să fim cuminți acum. Mai întâi afacerile, a zis ea când situația devenise critică. Avem timp, nebunule!
În acea seară, rolul meu a fost mai mult decorativ; Vichi a condus discuțiile în germană și engleză cu o eficiență sclipitoare. Noaptea, când s-a întors în camera mea, era desculță, cu pantofii în mână. S-a așezat la laptop, a butonat scurt, apoi s-a întors spre mine fixându-și ochelarii între sprâncene, în timp ce picioarele i se depărtau încet, încet...

Mai bine de un lustru — cinci ani și două luni — am fost managerul acelui hotel. Tinu a intrat în politică, devenind ministru și apoi europarlamentar, iar contractul meu a devenit nelimitat. Într-o zi, i-am povestit Amaliei despre Vichi. A râs:
— Știam că vei ajunge aici. O dorință nesatisfăcută poate transforma un prieten în dușman. Ai făcut bine că ai ales să-ți fie prietenă. Dar ai grijă, este căsătorită...
Aș fi vrut să-i spun: „Ai grijă și tu”, dar eram convins că are.

Am aflat despre soț atunci când Vichi mi-a spus că relația noastră nu se poate consuma în hotel. Toate culoarele aveau sistem de supraveghere video, sistem pe care ea îl oprise pentru câteva minute în acea seară. Așa că m-a invitat la ea. Soțul era ofițer de armată, plecat cu unul dintre batalioanele detașate în Afganistan; în toți acești ani, stătuse acasă doar câteva luni.
Vichi era fata unei familii de medici din Cluj. Terminase mai multe facultăți, era citită, chiar erudită, puteam discuta cu ea orice. Fusese o adolescentă ștearsă, cu ochelari, una dintre acele fete silitoare nebăgate în seamă de băieți — o conjunctură pe care s-a silit, din toate puterile, să o depășească. O depășise cu bisturiul, cu salonul de cosmetică și cu sala de fitness, dar ipostazele acelea neplăcute lăsaseră urme: dorința ei acerbă de a subjuga bărbații. Am înțeles atunci de unde venea furia ei când vedea că o ignor. Escapadele ei cu tot felul de bărbați erau cunoscute de tot personalul hotelului, care o poreclise „Călugărița”.
Deși am ezitat o vreme, Vichi m-a asigurat că nimic nu era mai sigur, în toată România, decât casa ei. Locuia în cartierul Bavarez, acolo unde, în multe nopți de poveste, țipetelor ei de plăcere le răspundea, de undeva dinspre pădurea de arini, cântecul greierilor...

Așa cum am mai spus, timpul trece repede. Unele amintiri se retrag după cortina uitării — precum Ela; altele se încăpățânează să-ți roadă dovleacul pe interior și să-l transforme în felinar de Halloween — precum Tania... Vichi nu avea nimic de-a face cu amintirile. Ea era o prezență activă și acaparatoare.
Cinci ani nu sunt nici mulți, nici puțini, dar sunt suficienți pentru a marca schimbări în comportamentul cuiva. Nu schimbări structurale, dar vizibile atunci când treci dintr-un mediu în altul, dintr-o lume cu farmecul ei într-una cu fațete necunoscute pe care încerci să le pătrunzi. Iar tu te schimbi odată cu noile reguli, cu noul mod de a privi și de a înțelege. Nu am fost niciodată un om cu picioarele pe pământ, așa cum ne place să-i numim pe cei pragmatici. Am fost mai degrabă un visător, un „alergăreț” — cum îi plăcea mamei să-mi spună — cu capul prin nori, obligat să se târască prin pâcla prozaică a realității. Terminarea facultății, primul job la o bancă ca evaluator imobiliar, întâlnirea cu Ela, căsătoria, mutarea la Sibiu — toate erau secvențe prin care am trecut ca un anesteziat. Toate aveau ceva de vis, ceva de realitate ficționalizată. Stadiu în care mă aflam și acum. Așteptam să mă smulgă o mână, ceva, să mă scuture din toate încheieturile, să dea cu mine de pereți și să întrerupă șirul de evenimente incredibile în care mă scufundasem ca într-o baie cu mofete.

Și trezirea a venit!

Era pe la mijlocul lui aprilie când Amalia m-a sunat, spre seară, pe telefonul personal. Mi-a spus că Tinu Pantici murise într-o clinică din Magdeburg, în urma unui stop cardiac. M-a anunțat că, în noile condiții, Consiliul de Administrație îi retrăsese prerogativele și că vor urma schimbări majore în tot lanțul hotelier. Decesul survenise cu o lună în urmă, dar familia făcuse anunțul mai târziu, perioadă în care soția, împreună cu o armată de avocați, îi preluase toate activele.
Vichi știa. Dimineața venise schimbată. Toată ființa ei suferise o mutație vizibilă și, îngrijorat, am întrebat-o ce se întâmplă. După multe insistențe — pentru că o Vichi tristă și întunecată era ceva împotriva naturii — mi-a spus că are vești proaste și că preferă să nu mi le spună ea. Toată ziua a fost retrasă, cufundată într-o tăcere stânjenitoare. Telefonul de seară al Amaliei a fost confirmarea începutului de sfârșit. Amalia s-a scuzat că nu m-a anunțat mai devreme, dar și pe ea evenimentele o copleșiseră.
Pentru a o păstra lângă el, Tinu avusese nevoie de mai mult decât de bani. Amalia avea jumătate din vârsta lui. Era tânără, sportivă, o femeie pe care carnea arde. Tinu fusese o persoană unsă cu multe alifii; știa că nu poți ține lângă tine o „carne înflăcărată” fără să-i stingi văpaia. Pentru asta, însă, avea nevoie de pilule, iar pilulele, odată cu magia lor, aduseseră și problemele cardiace care i-au grăbit sfârșitul. A ținut însă la ea. Pe lângă bani și acțiuni, îi lăsase în proprietate o pensiune pe Valea Prahovei, la intrarea în Bușteni.
— Dacă vei avea drum prin stațiune săptămâna viitoare, caută-mă acolo! Am pentru tine o surpriză!

Da... Surprizele au venit una după alta, de parcă cineva dezlegase sacul, iar ele începuseră să se reverse: colorate sau terne, uluitoare sau intraductibile. Televiziunile începuseră maratonul telenovelistic al evenimentului. Priveam cu detașare în timp ce împachetam puținele lucruri strânse în toți acești ani la Hotelul Alion. Adevărata avere era pe cele trei carduri. În parcarea hotelului mă aștepta un BMW X5 M... Și când mă gândesc: venisem acolo cu mai puțin de două sute de euro, cu sufletul răvășit și creierul varză!

Știam că o clauză din contract lăsa loc anulării lui în orice moment de către conducerea Confident Hotels SA. Cunoșteam acum o mulțime de oameni influenți. Era timpul să pun în mișcare mașinăria micilor favoruri. Tudor, un agent imobiliar din capitală pe care l-am sunat imediat, avea ce-mi doream: un apartament în zona Militari. I-am spus că voi ajunge la București în câteva zile.
Nu mă așteptam, dar în timp ce triam printre perechile de pantofi, Vichi a deschis ușa și, izbucnind în plâns, mi s-a aruncat în brațe. Îi mângâiam părul negru în timp ce toate amintirile cu ea — începând cu celebra scenă improvizată, inspirată de Sharon Stone — își conturau în creier zona de staționare. Vichi fusese nu numai amanta ideală, ci și cea care condusese executiv hotelul pe tot parcursul mandatului meu. Acum era descurajant de apatică și o înțelegeam. Proiectele noastre de viitor nu se intersectau. Vichi avea să rămână asistenta viitorului manager, pe care, conform codului ei, trebuia să-l treacă pe lista „devoraților”. A fost ultima noapte pe care Vichi a ținut să o petreacă în patul camerei mele, cu toate sistemele de securitate video ale holurilor deschise...
Dimineața am pornit amândoi spre birou, ea ținându-mă de braț, eu cu dezinvoltura omului care pleacă liber, lăsând în urmă încă o etapă a devenirii lui. Moștenitoarea averii lui Tinu a ținut să fie prezentă la instalarea noului manager. A fost protocolară. Primeam mulțumiri, salariul pe trei luni în avans și trebuia să părăsesc incinta în următoarele două ore. Surpriza a fost că înlocuitorul meu era o doamnă onorabilă, pentru care tratamentul cu Gerovital era prioritate de grad zero. În schimb, venea „la pachet” cu fiul ei, care urma să preia o funcție la contabilitate. Am făcut un semn discret către Vichi, iar ea a zâmbit peste ochelarii mari cu ramă neagră.

Sunt unul dintre acele milioane de oameni care se confundă în marea aglomerare a stupului, acolo unde micile diferențe individuale nu se mai văd de amplitudinea organizării sociale. Omul este produsul acestei organizări, indiferent de etapa istorică în care se formează. Comportamentul, sentimentele, gândurile sunt influențate de prezența implicită a altora. Niciun om crescut în sălbăticie, printre animale, nu s-a adaptat societății; toată natura sa rămâne tributară mediului în care se dezvoltă. Trăind în societate, suntem suma experiențelor și contactelor noastre... Sunt oameni pe care istoria îi alege să joace roluri mai mult sau mai puțin importante. Nu au fost cu mult superiori altora, doar rolul pe care l-au jucat a avut importanța lui...
La scara evenimentelor prin care am trecut, cine mi-a dat mie rolul pe care l-am jucat?

Am rugat un liftier să mă ajute cu bagajele și, după ce mi-am luat la revedere de la principalii colaboratori și de la angajații întâlniți în cale, am pus foc celor 625 de cai-putere de sub capota BMW-ului, cu destinația București. Coborând, bineînțeles, pe Valea Prahovei...
Am ajuns relativ repede, dacă luăm în considerare aglomerația și starea drumurilor. Pe Amalia am anunțat-o în timp ce conduceam, iar ea mi-a explicat cum să ajung și numărul vilei la care o găsesc. La intrarea în Bușteni, GPS-ul m-a orientat la dreapta, pe lângă Casa Memorială „Cezar Petrescu”, și apoi în sus, spre Valea Cerbului, până am ajuns în fața unei pensiuni formate din șapte vile de vacanță, dintre care doar una era impunătoare, cu restaurant, piscină interioară și sală de gimnastică.
Vila numărul 5 era cea la care mă invitase Amalia. Era mai mică, avea un design modern și o livadă cu pomi înfloriți. Mi-a deschis ușa în halat de baie, mai înaltă și mai strălucitoare decât Galateea când fiul lui Belus i-a întins mâna, coborând-o din marmură.
— Am mai văzut figura asta atunci când ai venit prima dată la Alion... Tinu spunea că zăpăcesc lumea. Tu mi-ai amintit atunci de Mihai Aspru și de zăpăceala lui când a văzut-o prima dată pe Alba Radu Șerban.
— Dacă știu bine, la final, Aspru rămâne cu Alba... am adăugat eu cu o aluzie precisă.
— Ce știi tu?!... Voi, bărbații, și dreptul de posesie! Cărei femei nu-i place să fie admirată? Spune-mi una și eu o expun la Luvru... Mie mi-a plăcut la nebunie stângăcia ta. Dar de acolo și până la dragoste mai e! Drept este că nu m-am atașat niciodată de cineva; să fiu nebună după el, vreau să zic, să sufăr, să mă zbat, să dau apă ochilor dacă nu-l văd... Bei ceva?
M-a întrebat în timp ce, agățată de brațul meu, mă conducea spre fotolii. S-a ghemuit ca o pisică în unul dintre ele.
— Depinde... Dacă plec spre București, nu. Dacă mai rămân, prefer un whisky cu un cub de gheață.
— Laisa! a strigat ea, și de niciunde a apărut o tânără asiatică.
— Da, doamna!
— Pregătește două Jack Daniel’s cu câte un cub de gheață, pentru mine și domnul Andi... Ea este Laisa Maha. Este tailandeză și adevărata matroană a acestei vile, a continuat Amalia prezentările.
Laisa avea acea atitudine asiatică de sfiiciune.
— Tinu a găsit-o în perioada cât a fost ministru și a angajat-o să îngrijească de vila aceasta, care a fost mult timp refugiul nostru de lumea exterioară... Nu l-am iubit pe Tinu, de fapt n-am iubit pe nimeni, dar am ținut la el. M-a scos la lumină. După zece ani de sport de performanță, m-am trezit cu un pumn de medalii și zero bani în cont... Acum nu-mi lipsește nimic.
— Dragostea?... am întrebat eu.
— Am avut un antrenor care m-a făcut campioană, dar și femeia care să nu confunde dragostea cu sexul. Crezi că ăia care mă tăvăleau pe canapele sau prin mașini o făceau din dragoste? Tu ai simțit trădarea ca pe o insultă, eu am simțit umilința și jegul ca pe o prăbușire...
Băusem whisky-ul și Amalia a cerut alte pahare.
— Apoi a trebuit să trec prin patul multora ca să obțin diploma de antrenor, să-mi deschid propria școală... Totul a încetat într-o zi. Ziua când am prins colacul de salvare și nu i-am mai dat drumul. Nici n-am să-i mai dau, cât timp pot să am „dragostea” la picioare și s-o tratez ca pe o fată de casă...
Am băut multe pahare. Amalia era dezinvoltă și apetisantă. Halatul prins doar de cordon i-a dezvelit pulpele netede. Știa efectul pe care îl producea.
— Mâine sunt invitata unui mare iubitor de vânătoare. Acolo, printre milionarii Europei, este locul meu, Andi... Locul tău este acolo unde îți este inima. Laisa ți-a pregătit o cameră, cu tot ce dorești, absolut tot...
— Chiar tot ce doresc?
— Depinde ce dorești, Andi!

Am pornit spre cameră în urma Laisei. Avea o față nevinovată și un surâs dezarmant.
— Domn chem la mini se voi ceva!...
Am reușit să păstrez aparențele și să mă strecor sub cearșaf. După atâtea pahare, camera se învârtea până când simțurile mă părăsiră. Undeva în noapte, am simțit un deget pe buze, apoi o mușcătură ușoară de lobul urechii. Am prins cu brațele trupul alunecos de anacondă, apoi m-am rostogolit peste el, cu fața îngropată în sânii tari și fierbinți... Dumnezeu are și el momentele lui când revarsă peste tot flori de vișin.

Ochii, fruntea și tâmplele îmi erau prinse într-o menghină. Demonul beției are picioarele de plumb. Nici apa rece, nici dușul nu au șters complet efectul. Am găsit-o pe Amalia cu ceașca în mână, cu ochii mai limpezi ca diamantul. Laisa mi-a turnat și mie cafea.
— Ai dormit bine?
— Da! am răspuns simplu.
— Aseară am vorbit multe... Vrei să te stabilești în București?
— Da. Am câteva oportunități acolo.
Amalia s-a ridicat. Laisa dispăruse discret. S-a apropiat de scrin, a tras un sertar și a scos un plic.
— Pentru tine! De la Tania!

Am ajuns în Capitală, unde Tudor mă aștepta cu cheile apartamentului. L-am vizitat împreună și am stabilit ora când, a doua zi, urma să ne întâlnim pentru semnarea actelor. Apoi, aveam de vizitat un antreprenor cu care el colabora, în vederea unui loc de muncă... Rămas singur, am început să fac lista cu ce mai trebuia cumpărat. Așa cum stabilisem de la prima convorbire cu Tudor, apartamentul era funcțional, legat la toate utilitățile, dar frigiderul era gol, iar barul de asemenea. Urgent mai trebuiau: alimente, băutură, pahare, veselă.
După ce am descărcat valizele cu care plecasem de la Sibiu, am pornit în căutarea celui mai apropiat supermarket. Am găsit unul pe Bulevardul Timișoara, în apropierea stației OMV, la câteva sute de metri de apartament. Era aproape opt seara când am terminat de aranjat bagajele și cumpărăturile. Pe masa din salon era pachetul pe care Laisa mi l-a dat la plecare, când mă urcasem în mașină:
— Domn are mâncat la stradă! a chicotit ea, cu fața toată numai zâmbet...
Plecasem oarecum zăpăcit, nu doar de excesul din seara precedentă, ci și de faptul că, din mașina care venise după Amalia, coborâse un personaj ce mi se părea cunoscut, dar nu-mi aminteam de unde. Tipul i-a deschis portiera din spate a Mercedesului, apoi, după ce Amalia a intrat, a ocolit mașina prin spate și s-a urcat lângă ea. Din unghiul în care eram parcat, am apucat să mai văd ochelarii cu lentile fumurii ai șoferului...
— Când domn trece, Laisa aștept domn... I-am făcut cu mâna și am demarat.
Pe drum, din cauza traficului aglomerat, nu am desfăcut pachetul. Apoi m-am luat cu altele, până când l-am descoperit. Erau în el două sandvișuri, un pahar termo cu cafea și... o rămurică înflorită de vișin... M-am aruncat în pat, râzând ca un tâmpit.
Apoi am deschis plicul.

Andi,
Numele meu este Tania Serediuc. Aveam 17 ani când l-am cunoscut pe Dinu. Tata era alcoolic. Mă bătea și pe mine, și pe mama ori de câte ori i se năzărea. Am fugit cu Dinu. Era salvarea mea, era dragostea în brațele căreia m-am aruncat să ajung cât mai departe de mediul acela agresiv. Am lăsat în urmă tot, cu gândul că orice viață este mai bună decât cea pe care o îndurasem. Nu m-am gândit nicio clipă unde duce drumul pe care plecam.
Dinu s-a dovedit a fi un „loverboy”. Am ajuns cu el în Craiova, într-o casă lângă Școala de Artă. După o săptămână, a venit într-o seară cu doi prieteni. Eu am stat în dormitor cât timp ei au băut în sufragerie. La un moment dat, Dinu a venit și s-a așezat lângă mine. Mi-a spus că este dator la băieți și, ca să scape de datorie, trebuie să mă culc cu ei. Am izbucnit în plâns, am țipat, iar el a început să mă lovească crunt. M-a lăsat aproape leșinată. Am simțit când primul s-a urcat peste mine. M-a spurcat ca pe o treanță, apoi a început să strige spre sufragerie:
— Ce dracu’, Dinule, asta e moartă... Nu mișcă nimic, nu știe nimic. N-ai învățat-o până acum?!... De mâine începem cu clienții și ștoarfa asta parcă e manechin...
Era începutul calvarului. Ce pățisem acasă era floare de nufăr. Zi de zi, lună după lună, am îndurat umilințe și bătăi inimaginabile. Dacă un client nu era mulțumit, mă băteau în burtă, ca să nu-mi strice fața, sau îmi puneau o pungă de plastic pe cap și mă lăsau fără aer până leșinam... Durerea mă făcea să-mi doresc moartea. Plângeam ore în șir lângă fereastră, închisă în cameră, până veneau clienții.
Alteori plecam însoțită de ei la diferite adrese. Toate reziduurile umane, toți puii de bogdaproste puțind a alcool și jeg sedimentat m-au făcut troaca lor de lături... Îmi era scârbă de toți, dar mai ales de ce devenisem... Dincolo de curtea înconjurată cu gard de beton era un parc, în fața clădirii unde funcționa Școala de Arte. Zilnic, spre ora patru după-amiaza, venea un tânăr și se așeza pe bancă până când începeau să iasă profesori și elevi. Când apărea o fată înaltă, cu părul lung și negru, o ridica de mijloc și se învârtea cu ea în aer, râzând. Îi priveam cum își căutau mâinile, cum se sărutau ca nebunii. L-am urmărit aproape o jumătate de an. Venea mereu cu o floare, o ciocolată sau cu covrigei pe sfoară, mereu vesel, mereu îndrăgostit... Îl iubeam pe omul acela, pe omul pe care orice femeie și l-ar fi dorit. Iar omul acela erai tu!
Te-am recunoscut în seara când ai venit și te-ai așezat la masa din restaurantul unde lucram: întruchiparea dezamăgirii! După aproape doi ani de calvar, într-o dimineață, ușa a fost spartă de mascați... L-au ridicat pe Dinu și pe ceilalți. Am fost luată și eu. La secție, am fost lăsată în grija unei doamne ce reprezenta o agenție de reintegrare. O chema Amalia Poiană. Ea m-a adus în Sibiu, mi-a găsit locuință și loc de muncă...
Nu m-am culcat cu tine pentru bani, Andi... Erai, pentru mine, omul pe care nu l-am avut. Întruchiparea dorințelor pe care le îngropasem adânc în suflet. După prima noapte pe care am petrecut-o împreună, Amalia a trecut pe la restaurant. Mi-a zis că este în căutarea unei persoane pe care s-o angajeze la Alion... Am vorbit despre tine. M-am bucurat când te-am regăsit acasă și mi-am mai cumpărat, cu banii tăi, două nopți de plăcere... Cele mai curate și mai frumoase nopți din viața mea. Îți mulțumesc, nebunule nebun, pentru ele! Iartă-mă, pentru că eu am fost, de fapt, cumpărătoarea de dragoste.
Tania Serediuc
Sibiu, 11 feb. 2014

P.S. Am greșit când ți-am cerut bani. Am regretat imediat, apoi m-am împăcat cu gândul: ce eram pentru tine și pentru toată lumea dacă nu o prostituată?
În plic, lângă file, am găsit cele trei sute de euro...

Eram trântit în pat ca o macaroană expirată. Scrisoarea era datată la câteva zile după plecarea mea la Alion... Am sunat-o pe Amalia, dar linia era ocupată. Voiam să știu când și în ce împrejurări ajunsese scrisoarea la ea. Cel mai bun lucru pe care l-aș fi putut face era o noapte de somn adânc, dar dracul are și el momentele lui.
Am coborât la barul pe care îl ochisem dincolo de parcare. Whisky cu gheață pentru marea încâlceală. Venisem în București. Aranjasem cu locuința, urma un job, dar nu aveam pe nimeni apropiat cu care să beau un pahar. Deși aproape de miezul nopții, barul era plin de tineri gălăgioși. Am cerut al doilea pahar. Descoperisem că Tania nu se culcase cu mine pentru bani. Se culcase cu omul închipuirilor ei. Vichi se culcase cu șeful, cu bărbatul pe care voia să-l supună farmecelor ei. Laisa venise în patul meu, posibil, trimisă de Amalia...
În anii petrecuți la Alion m-am întâlnit și cu alte femei, nu doar cu Vichi. Dar niciuna nu a lăsat în sufletul meu urmele pe care le-a lăsat Tania. Sexualitatea este slăbiciunea și motivul acțiunilor noastre. Solista unei formații ce cânta la hotel s-a despărțit la o lună după căsătorie pentru incompatibilitate în pat. Îmi mărturisea că își iubea soțul, se simțea bine cu el, dar nu și în pat. Dincolo de iubire stau fantezii erotice a căror satisfacere este parte a naturii umane. Atunci când iubești pe cineva, acesta devine parte a ta, dar numai împlinirea fanteziilor duce la profunzimea conexiunii, la găsirea sufletului pereche.
Tania era o parte a trupului meu, căutată pentru că s-a dăruit, în acele trei nopți, cu patima unei vieți întregi.
Când am cerut al treilea pahar, a sunat telefonul. Era Amalia. După clasicele „ce faci?” și „ești bine?”, am întrebat-o de scrisoare. Mi-a explicat că, înainte de a pleca, Tania lăsase proprietarului garsonierei două răvașe: unul pentru Amalia, altul pentru mine. Cum pe plicuri nu era nicio adresă, omul le-a păstrat până când Amalia s-a întors în Sibiu. De Tania nu mai știa nimic; în scrisoarea către ea, îi mulțumea și atât. Înainte de a închide, Amalia m-a întrebat, râzând, dacă în București plouă cu flori de vișin...
— Problem?! am auzit lângă mine vocea pe care credeam că o uitasem. Dacă sunt probleme, de vină sunt femeile, banii și alcoolul.
— Iar ai plecat de la cazane, Mefistotelus?
— Mefi!... Poți să-mi spui Mefi.
— Credeam că ai dat colțul și ai uitat să-mi iei sufletul. Am citit recent că un britanic și-a vândut sufletul cu aproape 12 lire. Când ne-am întâlnit, al meu nu valora nimic, dar de atunci am avut oarece succes — dovadă că ți-ai băgat mătăluță coada. Cât crezi că valorează acum?
— Fii serios, Andi! Crezi că interesează pe cineva sufletul tău în afară de tine? Sufletul este viață, viața așa cum ți-o trăiești. Nu am venit să-ți iau, am venit să-ți dau. Dacă încetezi cu stinsul minții și îți limpezești gândurile, mâine, la ora patru și jumătate, îți poți întâlni sufletul pe strada Remetea, nr. 4. Este cadoul meu de casă nouă!
Mefi avea dreptate. Exageram uneori cu alcoolul. Vichi mă salvase de câteva ori să nu mă fac „de râsul caprelor”. Cu doar o noapte în urmă, băutura mă făcuse „de coarnele lunii”. Cine venise lângă mine în pat: Laisa ori Amalia?

M-a trezit soneria telefonului. Mi-am amintit cu greu de întâlnirea cu Tudor, așa că, după câteva scuze, m-am repezit spre biroul notarial. Actele, transferul banilor, întâlnirea cu antreprenorul — toate au fost gata până spre orele două, când am intrat într-un restaurant să luăm masa. Eram proprietar și viitor angajat. Cu mintea limpede, gândurile mi-au zburat spre adresa din Sectorul 2...
Ceea ce se întâmplase cu mine în ultimii ani era un amestec indescifrabil de hazard, complicat de o mecanică intimă a schimbărilor interioare. Amestecul de femei, bani și alcool pornise de la pierderea încrederii în omul de lângă mine. Viața îți rezervă surprize, iar prin toate cele ce mi se întâmplaseră, parcă își băgase dracul codița lui de îngeraș căzut!
Am iubit-o pe Ela cu o sinceritate crudă și o naivitate ofelică. Atunci când toate s-au prăbușit, când buzele prăpastiei mă sărutau pe gene, „dracul” a fost lângă mine, aducându-mă într-o lume pe care nu o visasem, dar în care mi-am făcut culcuș...

Adresa dată de Mefi era a unei grădinițe. Printre mamele care ieșeau cu copiii de mână, am văzut-o pe... Ela. După cinci ani, era pentru prima dată când o revedeam: înaltă, frumoasă și de mână cu o fetiță. Uluiala și confuzia m-au pironit locului.
— Nu te uita ca mâța-n calendar! Dacă vrei o explicație, vino să vorbim. E în apropiere un cafe-bar cu loc de joacă. În timp ce Andreea se va juca, vom clarifica multe.
Am mers tăcuți, cu fetița între noi. Ne-am așezat în fotolii și, în timp ce Ela comanda, eu am rămas privind ghemotocul care alerga râzând după minge.
— Este fetița noastră!... Da... Când ai plecat, eram însărcinată. Mefi ți-a spus unde să ne găsești?
— Îl cunoști pe Mefi?
— Ba bine că nu! De fapt, îl cheamă Aristotel Mefianu și este colonel în cadrul Serviciului Național de Securitate. Iar eu, pe numele meu adevărat, sunt Ileana Zangu, locotenent în cadrul SNS. Fostă, sub acoperire, Elena Trașcă, apoi Elena Herjeu.
— Suntem la „Camera ascunsă”? Râzi de mine?
— Sunt cât se poate de serioasă. Dacă Mefi te-a trimis, înseamnă că s-a întâmplat ceva care l-a făcut să ridice cortina. Prin 2011, sursele indicau că Bahtyar era capul unei rețele de spălare de bani. Toate acțiunile de a infiltra un om în anturajul său eșuaseră. Bahtyar era suspicios, dar avea o slăbiciune: femeile măritate.
M-a privit fix, cu o seriozitate rece, profesională.
— Mefi a pus la punct un scenariu desprins din filme. Pentru rolul principal am fost aleasă eu. Trebuia să am un loc de muncă, să-mi aleg un soț, să facem nuntă — tot ce face o familie normală — apoi să mă angajez la el și să-i atrag atenția. Pentru a nu fi descoperiți, soțul trebuia să fie autentic și să nu știe nimic din aranjament. Așa că te-am ales pe tine.
Totul mersese conform planului până la destructurarea rețelei.
— Pantici era unul dintre beneficiarii serviciilor lui Bahtyar. Când a simțit că suntem pe urmele lui, a intrat în politică, devenind intangibil. Amalia a fost mereu în preajma lui; Mefi o recrutase când era aproape de faliment și a introdus-o în lumea lui Pantici sub pretextul unor sponsorizări. El a numit-o manager la Alion, unde a adus-o și pe Vichi, expertă în matrapazlâcuri financiare. Hotelul era un bastion al culegerii de informații. Tu ai fost umbrela sub care echipele noastre își făceau datoria. Erai un „căzut din lună” care nu trezea bănuieli. Ideea a fost a Amaliei; ea a avut o slăbiciune pentru tine încă de la început.
S-a aplecat spre mine, vocea i s-a îndulcit puțin.
— Îți amintești? Școala de Artă era o acoperire pentru un sediu SNS. Amalia te-a văzut la banca unde lucrai și te-a ales. „El! Ce zici? Nu arată rău...”. Te-am abordat sub pretextul că sunt urmărită. Mefi făcea pe urmăritorul, tu ai intervenit protector... și știi restul. Întâlnirile, căsătoria, toate regizate la mare artă. 
La un moment dat, urma să fii informat, recrutat și primit printre colaboratori sau, dacă nu erai de acord, lăsat liber într-un post convenabil... Așa cum se anticipase, Bahtyar ne-a urmărit. S-a interesat de actul de căsătorie, sub pretextul că-i trebuie la dosarul meu de angajată, iar oamenii lui au făcut incursiuni în viața noastră. Eu le spuneam cum ne-am cunoscut, cum mă curtai, cum m-am îndrăgostit de tine. Totul pe un ton de femeie sătulă, care ar mai gusta și din alte fructe. Mă plimba cu mașina lui de lux în orele de program, ne afișam în restaurante exclusiviste... Faptul că tu nu bănuiai nimic era, pentru Bahtyar, felul pervers de a-și gâdila orgoliul de cuceritor.
Ileana (fosta mea Elă) a oftat, privind spre fetița care se juca dincolo de peretele de sticlă.
— Un plan minuțios, dar care a avut momente când a scăpat de sub control. Unul a fost când am aflat că sunt însărcinată, iar tu ai aflat de ieșirile mele cu Bahtyar. Imprevizibilul s-a produs. Nu am fost atrasă de tine, dar nici nu te-am disprețuit. Erai atât de pierdut în lecturile tale, încât a trebuit să fac eforturi să stau cu tine mai bine de un an. Dar ai avut și momente care m-au surprins... cum a fost acela când ai intrat în cameră cu o ramură de vișin înflorită și ai scuturat-o peste mine. Ai umplut patul de fulgi albi. Când am aflat că sunt însărcinată, a fost un moment de cumpănă. Greșisem, iar Mefi era furios; mi-a cerut să fac avort. Dar eu, salvată la rândul meu de la un avort, am hotărât să țin copilul și să-mi duc misiunea la capăt.
S-a oprit o secundă, amintindu-și probabil acea seară fatidică.
— Reacția ta, când ai găsit mesajele lui Bahtyar, m-a speriat. Nu te credeam capabil să mă lovești. Când ai trântit ușa, l-am sunat pe Mefi, temându-mă că vei face ceva nechibzuit. Mefi te-a urmărit, ți-a pus în băutură un drog — noi îi spunem „drogul dragostei” — apoi s-a așezat lângă tine și ți-a sugerat direcția în care să privești... spre Tania. Amalia a vizitat-o a doua zi pe Tania la restaurant; fata i-a spus că te dorește, că vrea să rămână lângă tine. Atunci Amalia a adus-o cu picioarele pe pământ: i-a spus că pentru tine e doar o prostituată, că ești căsătorit și vei avea un copil. Nu știam ce să facem cu tine, așa că Amalia te-a lăsat în locul ei, la Alion. Acolo aveai de toate. Așteptam să vedem primul tău pas, iar acesta a fost divorțul. Atunci am decis să nu-ți spunem de sarcină.
A băut o gură de cafea, rece acum.
— M-am culcat cu Bahtyar. Doar așa i-am putut intra în calculator și l-am demascat. Te-am pierdut pe tine, dar am păstrat ceva... Mefi m-a trecut în rezervă și m-a mutat aici. Andreea este acum preocuparea mea esențială. Nu m-a întrebat de tatăl ei, dar o va face. Nu am vrut să fii obligat cu nimic. Nici acum nu vreau. Viața ei a fost opțiunea mea. Poate mă condamni că ți-am stricat viața, dar echipa a făcut totul să-ți ofere o alta, în care n-ai dus-o rău. Mefi te-a trimis să ne găsești și nu știu de ce...
— Poate știi de ce i-ai pus fetiței numele meu, Ileana? am îngăimat eu.

Dragostea este liantul unei relații. Ce aș putea spune nou? Apariția unui copil o întărește sau o desființează. Am iubit-o pe Ela — sau pe cine dracu’ o fi fost ea. Ea, nu. Dar făcuse un copil cu mine, cel ales pe post de „popa-prostul”. Crezusem că rutina sau ghinionul ne duseseră la impas, dar totul fusese machiavelic. S-au jucat cu sentimentele mele... Cum să reacționez? Ce hotărâre să iau?

Gândurile m-au purtat departe, spre nord. Tania era dintr-un sat de lângă Suceava: Lisaura. Când am ajuns în fața casei, pe drumul de lângă biserică, am văzut-o în curte, îmbrăcată exact cum mi-o aminteam. Mi-a sărit de gât.
— Ți-am spus că o să ne mai vedem! mi-a șoptit printre săruturi.
M-a luat de braț și am urcat spre biserică. M-a împins ușor spre crucea de piatră din cel mai îndepărtat colț al cimitirului, pe care era dăltuit:
TANIA SEREDIUC. Născută: 8 aug. 1994, Lisaura. Decedată: 11 februarie 2014, Sibiu.
Am privit data: 11 februarie 2014. Ziua în care eu semnam la Alion contracte de mii de euro fusese ziua în care ea era coborâtă în pământul înghețat. M-am întors brusc spre ea. Tania stătea lângă mine, vie, cu ochii aceia „sfredele de sondă”.
— Tania... ai murit acum cinci ani, am șoptit, iar vocea mi-a crăpat ca sticla sub presiune.
Ea a zâmbit și și-a trecut mâna peste literele săpate în piatră. Sub degetele ei, stânca a început să se topească în flori albe de vișin care miroseau a cafea.
— Andi, nebunule nebun... Ileana ți-a spus „adevărul” lor. Că ai fost un pion într-un joc cu spioni. Dar cine crezi că a scris scrisoarea pe care ai citit-o? O moartă? Sau o alta?

La poarta cimitirului a apărut mașina neagră. Mefi a coborât, dar nu mai era „păpușarul” de altădată. Arăta ca un om înfrânt. S-a oprit la câțiva metri, privind fix... prin Tania. Pentru el, eram singur lângă un mormânt.
— Încetează! Ileana te așteaptă la București. Andreea are nevoie de tatăl ei. Vino-ți în fire și la viața pe care ți-am construit-o!
Tania s-a întors spre el și a suflat ușor. O pală de vânt a măturat cimitirul, iar ochelarii fumurii ai lui Mefi au căzut. Sub ei, colonelul nu avea ochi, ci doar două găuri negre prin care se vedea mecanismul rece al unui ceas oprit.

— Ei ți-au dat o fiică pe post de misiune, Andi, a șoptit Tania la urechea mea. Eu am trăit cu tine trei nopți de vis pe post de eternitate.
Am privit spre Mefi — reprezentantul lumii care mă transformase în marionetă — și apoi spre Tania, fata care fusese „spurcată ca o trență”, dar care rămăsese singurul lucru pur din tot acest balamuc.
În momentul următor, realul s-a rupt definitiv. Mașina lui Mefi s-a transformat într-un morman de fier ruginit, iar colonelul s-a dizolvat într-un nor de praf de arhivă. Cimitirul din Lisaura a început să se ridice spre cer, pământul devenind transparent ca sticla de la barul unde o lăsasem pe Ileana.
M-am uitat la mâinile mele. Nu mai purtam costumul de lux, nici ceasul scump. Eram Andi, cel din prima noapte... rătăcind între două lumi, între o fiică reală pe care n-o cunoșteam și o moartă vie care mă salvase.
Peste tot, în jurul nostru, începeau să cadă, tăcute, flori de vișin.

[Dulmin Aurel]

  Am trecut prin astfel de faze. Crede-mă! Le-am trăit pur și simplu. Mi-au întors viața pe dos, dar am trecut peste ele. Am mers mai departe. Nu știu dacă are vreo importanță, dar de un singur lucru sunt sigur, povestirea ta m-a captivat. Ce mai! Mi-a plăcut. Respecte și felicitări.

[Vasilisia Lazăr]

Am în față un text care nu se mai lasă doar „comentat”, el cere aproape o reverență analitică. Textul acesta nu este doar o proză, ci o cădere și o înălțare simultană prin labirintul destinului. Ați construit cu o măiestrie rară un univers în care realul, iluzia, manipularea și iubirea se întrepătrund până la confuzie totală – iar cititorul nu mai știe unde începe adevărul și unde se termină visul. Femeile din text nu sunt simple personaje, ci forțe ale devenirii: Ela – misiune și trădare, Vichi – tentație și adaptare, Amalia – putere și control… dar, mai presus de toate, Tania – singura iubire autentică, născută din suferință și dăruire totală. Finalul este tulburător și memorabil: între o viață „construită” și una „simțită”, alegerea nu mai ține de logică, ci de suflet. Iar florile de vișin devin aici simbolul fragilității – dar și al eternității trăirii adevărate. Ați scris o proză densă, cinematografică, cu straturi filozofice și emoționale adânci, care nu se citește, ci se trăiește.

Mă înclin cu admirație, domnule Nicolae Văduva! Proza aceasta m-a amețit, pur și simplu. Iar amețeala vine din mai multe straturi: din povestea de viață, din răsturnările succesive, din jocul dintre realitate și posibilă halucinație, dar mai ales din felul în care Tania devine axul emoțional al întregii proze, chiar dacă totul în jurul ei pare nesigur, construit, manipulat sau spectral. 

Știam că sunteți un poet foarte bun, dar nu știam că sunteți și un prozator de excepție.

[nicolae vaduva]

Cu toate că nu pare, povestea are un sâmbure de adevăr. Un coleg de muncă și-a deschis sufletul, într-o seară, printre multe pahare dezlegătoare de secrete. Se căsătorise cu o frumoasă, pe care i-a suflat-o patronul unde lucra. Și-a înecat amarul în alcool și dezmăț. Apoi a întâlnit o femeie de care s-a îndrăgostit. După trei zile de dragoste nebună, aceasta i-a mărturisit că fusese prostituată, apoi, fără alte explicații, s-a sinucis într-o livadă de vișini. S-a afundat și mai mult în băutură și depravare până a ajuns om al străzii. Într-o zi, dintr-o mașină neagră, l-a cules patronul șantierului unde lucram. A aflat mai târziu că acesta a acționat la îndemnul fostei lui soții. După cinci ani s-a întâlnit cu ea, de mână cu o fetiță. Era fetița lor, așa susținea ea, dar fusese recunoscută de soțul ei actual. Bea și plângea, cu fața îngropată în palme, blestemându-și soarta. M-a impresionat povestea lui. Era un om debusolat, cu un ochi agățându-se de pahar, cu un altul prăbușindu-se în abis. Acesta e adevărul pe lângă care a lucrat imaginația mea. Aveam în gând și o continuare cu viziunile fiecărui personaj asupra subiectului.Textul are câțiva ani și într-o formă aproximativă l-am postat pe blogul meu :https://foto-sinteze.blogspot.com/. Eu vă mulțumesc și dumneavoastră și domnului Dulmin, pentru o lectură așa de lungă și implicată.
Vasilisia Lazăr a spus :

Am în față un text care nu se mai lasă doar „comentat”, el cere aproape o reverență analitică. Textul acesta nu este doar o proză, ci o cădere și o înălțare simultană prin labirintul destinului. Ați construit cu o măiestrie rară un univers în care realul, iluzia, manipularea și iubirea se întrepătrund până la confuzie totală – iar cititorul nu mai știe unde începe adevărul și unde se termină visul. Femeile din text nu sunt simple personaje, ci forțe ale devenirii: Ela – misiune și trădare, Vichi – tentație și adaptare, Amalia – putere și control… dar, mai presus de toate, Tania – singura iubire autentică, născută din suferință și dăruire totală. Finalul este tulburător și memorabil: între o viață „construită” și una „simțită”, alegerea nu mai ține de logică, ci de suflet. Iar florile de vișin devin aici simbolul fragilității – dar și al eternității trăirii adevărate. Ați scris o proză densă, cinematografică, cu straturi filozofice și emoționale adânci, care nu se citește, ci se trăiește.

Mă înclin cu admirație, domnule Nicolae Văduva! Proza aceasta m-a amețit, pur și simplu. Iar amețeala vine din mai multe straturi: din povestea de viață, din răsturnările succesive, din jocul dintre realitate și posibilă halucinație, dar mai ales din felul în care Tania devine axul emoțional al întregii proze, chiar dacă totul în jurul ei pare nesigur, construit, manipulat sau spectral. 

Știam că sunteți un poet foarte bun, dar nu știam că sunteți și un prozator de excepție.