Am pierdut buletinul!

[Cristina Nălbitoru]

      Într-o zi de marți sosește Ion într-un municipiu aflat pe malul drept al Oltului, cu anume treburi, la o unitate de stat, pentru a solicita un anume certificat de descendență dintr-o familie cândva înstărită.

            Ion, un țăran cu o situație economică familială medie, nu voia să rateze această mană cerească!

Așa că se prezentă la un ghișeu unde un „înalt” funcționar, avea aproape doi metri, îi solicită buletinul de identitate, apoi, ne având alți clienți la rând, ascută doleanța tânărului țăran.

Așa pălăvrăgiră vreo două ore după care „înaltul oficial al democrației române ” îi zise:

- Băiete, șansa îți surâde să te îmbogățești! Următorul copil ți-l botez eu!

- Dar domnule...

-Stai liniștit că ne vom înțelege și la preț, ăăă, la numele băiatului sau al fetiței.

- Ar fi o onoare pentru mine, dar...

- Lasă „darul” că știu eu ce-i trebuie dăruit pruncului! Mergi acasă și caută un act vechi din care să rezulte că ești urmașul „moșierului”, altfel...

- Altfel, ce?

- De actul tău depinde botezul meu! Gata, poți să pleci și să te întorci sănătos!

Și plecă Ion bucuros nevoie mare că se va înrudi cu „înaltul oficial al statului român”!

Dar după două săptămâni primi o recomandată de la București, în urma unei solicitări sau reclamații pe care o făcuse anul trecut.

- E bun răspunsul și acum, chiar dacă e prea târziu și nu-mi mai folosește la nimic.

Dar drăcia dracului, poștașul nu-i dădu scrisoarea fără buletin.

- Vai de mine! L-am uitat la „înaltul oficial”, de la municipiu!

-Atunci fugi dimineață și ia-l!

Și Ion plecă a doua zi dimineața cu „rata” la municipiu.

Ajunse într-un suflet la ghișeu!

- Să trăiești, nașule!

Domnul îl privi surprins:

- Eu, naș? Aici nu-i gară, băiete! Nu-s „naș” de tren. Sunt funcționar al statului român

- Naș de botez, sau v-ați răzgândit.

- Cred că ești bolnav! Spune pentru ce ai venit la mine!?

- Acum două săptămâni am venit la dv, știți, ca descendent al lui Moraru, moșierul...

- Aaaa, se schimbă treburile! Ai venit cu documentele?

- Am și uitat de ele! De unde să le iau dacă nu-s!?

- Atunci cade și botezul. Poți să pleci!

- Nu plec. Am venit după buletin.

- Care buletin?

 -Al meu.

- Nu pot să vă dau buletinul fără cartea de identitate!

- Păi, nu-o am!

- Atunci, nu ți-l dau!

- Dar de ce vă trebuie buletinul?

-Să văd dacă semănați cu cel din poză. Ar mai fi o soluție, aduceți certificatul de căsătorie.

- Sunt divorțat!

- Ce-ați pățit?

- Eu nimic. El a rămas cu un picior rupt și-o mână.

- Care el?

- El, amantul neveste-mi!

- Și ce are amantul cu buletinul tău?

-Atunci ce are certificatul de căsătorie cu poza mea?

- Are! O chem pe soție și prin mărturie te recunoaște de soț sau nu!

- Acum, nu!.

- Poate o convingi!

- Am convins-o odată, atunci când a zis „DA” , la Primărie! Acum nu mai pot. E cu amantul!

- Domnule, amantul nu te poate ajuta! N-am nevoie de poza lui!

- Dacă-l mai întâlnesc va fi nevoit să-și schimbe și el buletinul.

- Pentru ce?

- Pentru că am să-l „fardez” așa de bine, fără operație estetică, de nu-l mai recunoaște nici amanta!

- Lasă-l domnule pe el. Eu cu dumneata am treabă.

- Atunci aduc certificatul de naștere.

- Și ce să fac cu el? Chiar dacă ar avea poză nu mai seamănă pruncul cu namila..., mă rog, e vorba de vârstă!

- Eu îmi vreau buletinul!

- Iar eu nu pot să ți-l dau fără un act de identitate!

- Care act?

- Buletinul!

Între timp, o bătrânică care sta liniștită la rând își ieși din răbdări și strigă:

- Uită-te domnule la poza din buletin și vezi dacă seamănă cu domnul!

Cei doi rămaseră cu gura căscată! (Drepturi rezervate autorului)

 

                                                                                               Cristina Nălbitoru

[Vasilisia Lazăr]

😄 Cristina, m-ai făcut să zâmbesc de la primul până la ultimul rând! Proza ta surprinde perfect acel absurd birocratic tipic românesc, unde logica se învârte în cerc și unde omul simplu ajunge să se lupte nu cu problema lui, ci cu hățișul regulamentelor. Dialogul dintre Ion și funcționar este savuros și amintește de schițele clasice de umor românesc, în care situația devine din ce în ce mai încurcată, până când intervine vocea limpede a unui om simplu – în cazul acesta bătrânica din final. Mi-a plăcut mult naturalețea replicilor și felul în care personajele prind viață prin vorbire. Ion, cu logica lui directă și replicile spontane, devine imediat simpatic, iar finalul cu intervenția bătrânei pune punct perfect acestei mici comedii a birocrației. Ai reușit să construiești o povestire scurtă, alertă și foarte amuzantă, care ar putea fi citită cu plăcere chiar și ca o mică scenetă. Felicitări pentru această proză relaxantă și plină de umor! Textul are un aer de Caragiale modern, cu acel dialog care se învârte în cerc până devine comic.

[Dulmin Aurel]

  Da, cum spunea și d-na V. Lazăr, o scenetă clasică de umor interbelic cu iz caragialesc. Da, reușești cumva să îl introduci pe cititor în miezul scenetei, ca să-i spun așa, ca martor mut al dialogului. Apreciez și mă înclin cu respect.