cerșetorul

[Dulmin Aurel]

Șoapte târzii despre amintiri triste, uitate într-un subconștient plin de sunete tăcute. Sunt sunetele remușcărilor ce rătăcesc printre iluzii prelingându-se ca niște umbre pe pereții pătați, murdari ai conștientului distrus de indiferență. Privesc singurătatea. Ea vine odată cu palida minciună spulberată de adevăr, un adevăr trunchiat dintr-o realitate absurdă și intru în uitare, căutând amintiri.

Mă așez lângă cerșetor. Pur și simplu stau jos lângă el. Mă privește mirat. Nu știe ce să creadă.

- Stau și eu lângă tine, îi spun înainte de a deschide gura.

Nu spune nimic. Își ia privirea de la mine și își strânge măruntul de lângă el. Câteva bancnote de 1 leu. Le pune în buzunar.

- Nu te speria îi spun. Nu mă interesează banii tăi. Ia de aici și îi întind 10 lei.

Nu sunt eu ăla bogatul, dar de 10 lei pot să mă lipsesc.

Se uită nedumerit la mine. Privește banii cu neîncredere. Se uită din nou la mine și mi ia din mână fără să spună nimic. Tac și eu. Mă uit la piciorul lui. Are degetele tăiate, Nu este cine știe ce. Se vede clar tăietura cusută. Este vânătă din cauza frigului.

- Cum poți sta pe gerul ăsta jos, pe asfalt? Eu nu am decât câteva minute și mi-a înghețat curul, îi spun ridicându-mă.

M-am așezat pup, pe vine. Este mai bine așa. Îl studiez. Îmbrăcat gros. Cred că este îmbrăcat cu cel puțin trei pulovăre. Rupte murdare. Mișună păduchii pe el, dar nici că-i pasă. Mă înjunghie amintiri pe care le doream uitate.

Nu-mi răspunde la întrebare. De parcă nu aș fi. Sunt invizibil pentru el.

- Unde dormi? încerc să deschid conversația cu o altă întrebare.

- Hmm! Acasă îmi spune și se așază mai bine.

Un damf de țuică m-a lovit in plină figură când a vorbit. Observ și sticla din interiorul hainei. O sticlă de jumate cu ceva lichid în ea. Țuică este cu siguranță. Mai are ceva pe fundul ei. Se simte miros de țuică puturoasă făcută din cine știe ce mizerii. Ai șanse să vomiți la greu după ce bei din ea. Am trecut prin fazele astea, așa că nu-mi este greu să ghicesc în ce stare se află. Nu pot să mai stau lângă el. Oricum sunt în plus. Mi-aș fi dorit să-l descos puțin. Gerul nu mă lasă. Îmi scot mănușile și i le întind.

- Ia-le să te încălzești la mâini îi spun ridicându-mă de lângă el.

Mă simt aiurea,

Brusc în fața mea apare figura unei foste colege de liceu. A venit în ultimul an, în clasa noastră. A fost transferată de la un alt liceu cu același profil. O elevă strălucită cu note maxime. Bodre Mariana pe numele ei.

O văd. Îi văd chipul palid, plin de suferință. Abia reușește să-mi zâmbească. Parcă ar fi o durere. Felul cum se forțează să pară că totul este în regulă cu ea, o doare. Foarte bună la matematică și nu numai. Ea nu învață. Ea memorează tot ceea ce i se predă în clasă. Este diferită. Nu știu cum aș putea să o descriu. Totul la ea este normal și parcă nu. Nu se diferențiază cu nimic fața de celelalte colege de clasă. Trăiește cu mama ei. O femeie simplă, îmbrăcată modest, căruntă, parcă prea devreme. Am văzut-o o singură dată. Când a venit cu ea la liceu. Era plânsă, cu ochii înroșiți.

- Mariana, vreau să te rog ceva! o opresc înainte de a ieși din clasă.

S-au terminat cursurile, Suntem câțiva rămași în clasă. Se oprește în ușă. Se întoarce.

- Da! Cu ce te pot ajuta? mă întreabă întorcându-se, aflată încă în pragul ușii.

Imbre ne privește curios. Stă câteva clipe și o dă la o parte să iasă afară. Cam nesimțit băiatul ăsta îmi spun privindu-l cum iese.

- Vin cu o rugăminte la tine, îi spun prinzând-o ușor de braț.

Se apropie. Face doi pași înapoi. Iese și Diana.

- Pa Mariana! Pa Relule! Ne vedem mâine spune și iese și ea din clasă.

Am rămas doar noi doi. Mariana așteaptă să vorbesc.

- Tina vrea să te cunoască, îi spun repede pe nerăsuflate.

Nu știu ce-mi veni să-i vorbesc așa?

- Tina fiind cine? mă întreabă curioasă.

- Este prietena mea, îi spun oarecum mirat că nu o cunoaște. Este scuzabil să nu o cunoști. Doar ce ai venit la liceul nostru. Ea este nr. 1 în liceu. Probabil a auzit de calitățile tale și și-ar dori să te cunoască.

Tace. Nu spune nimic. Se gândește la ceva.

- Nicio o problemă. Oricând sunt la dispoziția ei, mai puțin astăzi. Am ceva de rezolvat, ceva ce nu suportă amânare. Ești iubitul ei cumva? Scuză-mă nu m-am exprimat bine, o iubești?

- Da, îi răspund fără să gândesc. Oh, nu! Stai puțin ce m-ai întrebat? schimb vorba imediat.

Pe Tina abia o cunoscusem. Ne simțeam bine împreună. Nu-mi puneam prea mari speranțe în ceea ce privește relația cu ea. Ceva totuși se întâmpla cu noi.

- Nu, nu are importanță. Rămâne pentru mâine dacă nu se ivește ceva până atunci, îmi spune pregătindu-se să iasă din clasă

Vreau să o mai întreb ceva și mă răzgândesc imediat. Mă frigea buza să o întreb unde locuiește. Ies imediat după ea. Daria în față îmi face semn zâmbind, spre ușa de la capătul celălalt al coridorului, Arunc o privire într-acolo și o văd pe Tina. De fapt spatele ei. O prind pe Mariana de braț.

- Tina este în față îi spun și arăt spre ușa pe care tocmai ieșise ea.

- Nu, serios , nu am timp acum. Sunt deja în întârziere îmi spune privind ceasul de la mână.

Nu-mi vine a crede. Un rolex de damă. Dacă nu este un fals înseamnă că a costat-o o mică avere. Mi-a rămas privirea pironită pe ceasul ei. Își trage imediat mâneca peste ceas de parcă ar încerca să ascundă ceva.

- Uau! scap fără să vreau o exclamație.

- Este un cadou primit de la tatăl meu, până să plece, să divorțeze, îmi spune grăbind pasul.

Nu mai insist. Nu am niciun motiv, mai ales că am văzut-o pe Tina. Daria îmi face semn să mă grăbesc.

Mă grăbesc. Am ajuns prea târziu.

Gerul de afară mă împinge de la spate. Trebuie să ajung la Nelu. Intru în piață. Cunosc pe cineva, un țăran ce vinde vin, vin de la mama lui. Îi sunt client. Mă servește tot timpul. Uneori mai pune ceva în plus, ca să-i meargă bine. În piață încă mai sunt vânzători. Clienți sunt mai puțini. Frigul de afară nu prea îi scoate din casă, chit că piața este acoperită. O hală mare plină cu tarabe. În colț același cerșetor pe care-l știu de când s-a ridicat hala. Vorbește de unul singur cu personaje imaginare, Când se ceartă, strigând, când vorbește calm, șoptind. Nimeni nu-i acordă atenție. În jurul lui sunt monede aruncate de către trecătorii sau cumpărătorii din piață.

Mă pregătesc de plecare. Am luat vinul, când... În colț lângă bătrânul cerșetor o văd pe Mariana. S-a așezat pe vine îi dă câteva bancnote și îi așază monedele în buzunar. A pus lângă el o plasă cu d-ale gurii. Este transparentă. Văd niște conserve, pâine, mere și o sticlă cu rachiu. O jumătate. Vorbește ceva cu el. Plânge. Se ridică și pleacă. Bătrânul o privește pierdut. Plânge și el. Stau și o privesc. Țăranul de lângă mine intră în vorbă.

- În fiecare zi vine și îi aduce mâncare spune cu un fel de admirație.

Am avut o noapte de pomină la Nelu, ca mai toate nopțile pe care le pierdeam la el. Au fost invitate niște eleve dintr-o clasă paralelă. S-a lăsat cu beție. Ca de obicei după astfel de nopți albe trebuie să mă dreg, și dacă nu cu vinul de la țăran, atunci cu ce?

Intru în piață și îl caut din priviri pe țăran. S-au strâns o mulțime de oameni lângă o tarabă. Vorbesc, se împing vor să vadă ceva anume sub tarabă. Țăranul meu este acolo.

Mă apropii de grup. Reușesc să-mi fac loc lângă tarabă. Sub tarabă un corp înghețat. Lângă el o sacoșă cu alimente, sacoșa adusă de Mariana. Este cerșetorul nebun. Stă chircit în poziția fetusului. În mână ține o fotografie. Mă aplec să o iau.

- Nu pune mâna, aud o voce în spatele meu. Așteptăm să vină miliția.

Mă aplec totuși să privesc mai bine fotografia. Nu reușesc să văd mai nimic. Nu iau în seamă vorbele celor din jur și iau fotografia din mână. Fotografia era a Marianei de când era copilă. Cineva de lângă mine șoptește:

- Este fata lui.

În acel moment s-a rupt ceva în mine.

A doua zi și nici a treia și nici în următoarele zile Mariana nu a mai venit la școală. Târziu în timp aveam să aflu că a ajuns cercetător științific undeva prin Franța.

Mă scutur. Cât de crudă poate fi realitatea. Privesc cerșetorul din fața mea. Este liniștit. Nici că-i pasă că stă jos pe asfaltul înghețat. Poate am să reușesc vreodată să-l descos.

Brr! Mă ia cu frig.

Rămân cu acele șoapte târzii despre amintiri triste, uitate ce rătăcesc printre sunete tăcute. Sunt sunetele remușcărilor mele.

[Vasilisia Lazăr]

Waw, ce text!!! Am în față o mărturisire cutremurătoare despre vinovăția tăcută a celui care descoperă prea târziu adevărul din spatele unei vieți frânte. Povestirea se construiește din două planuri care se întrepătrund: prezentul întâlnirii cu cerșetorul și amintirea Mariei, colega strălucită, purtând în taină drama propriului tată. Forța textului vine din contrastul dureros dintre aparență și realitate: eleva genială, discretă și demnă, care își hrănește în tăcere tatăl decăzut, și privirea superficială a celor din jur, incapabili să vadă adevărul.

Momentul descoperirii fotografiei funcționează ca o revelație tragică, un punct de ruptură în conștiința naratorului. De aici, textul capătă o dimensiune morală profundă: nu este doar povestea unui cerșetor, ci povestea compasiunii ascunse și a remușcării târzii. Finalul, întors la imaginea cerșetorului din prezent, închide cercul narativ într-o stare de neliniște și vinovăție, sugerând că unele adevăruri ne urmăresc toată viața.

Este o proză de o umanitate tulburătoare, în care simplitatea limbajului amplifică emoția și autenticitatea. Textul nu caută efecte literare spectaculoase, ci atinge cititorul prin adevărul lui crud și prin întrebarea implicită pe care o lasă în urmă: câte povești de suferință trec pe lângă noi fără să le înțelegem?

Reverență! Este o proză de o forță emoțională rară, iar când un text e atât de viu și dureros, e aproape imposibil să nu scrii despre el cu sufletul. Abia aștept să mai citesc un text al dumneavoastră! 

[Dulmin Aurel]

  Astfel de răspunsuri mă incită, mă îndeamnă la mai mult. Ideea că cineva de lângă mine reacționează așa de frumos îmi dă aripi. Mulțumesc.

[Ioniţă Gabriela]

Of! M.a luat cu frig! O proza cu greutate si atat de emotionanta! Felicitari!