„Am considerat mereu că o singură cetățenie, aceea de român, îmi ajunge” Interviu cu dl. Emanuel Pope – Hopernicus din Londra

[Ion Nălbitoru]

Ion Nălbitoru: Domnule Emanuel Pope – Hopernicus, de unde sunteți la origine și ce v-a determinat să plecați în străinătate, și când?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Sunt din locul de naștere a lui Panait Istrati (n.a. Brăila), anume din „paceaura planturoasă ce-și contemplă amantul ei, Dunărea”, cum spunea vagabondul genial, și am plecat din țară cumva împotriva mea, în urma unui faliment prin 2002.

Ion Nălbitoru: Plecarea într-o țară occidentală, Anglia, cu altă ideologie în comparație cu  ale Europei de est, cândva sub regim totalitar, a însemnat o acomodare mai dificilă? Mai ales că este o diferență mare de temperament și caracter între un englez și un român?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Chestia asta cu acomodatul e interpretabilă și prin urmare ceva greu de definit, și da, m-am acomodat destul de greu, mai mult, cred că nici acum nu sunt un tip care ar putea fi numit ,,total acomodat’’, apoi mai este vorba și de temperament. De asta depinde foarte mult. Nu că n-aș fi putut, poate că aș fi reușit, însă niciodată chestiunea asta nu am privit-o ca pe un țel. Și da, exista o deosebire mare între unul și celălalt, este o diferență mare, cum spuneți, de temperament și caracter între un englez și un român, fapt extrem de normal. La început poate mă uitam la deosebirile astea și unele chiar săpau în mine, dar după ceva ani m-am uitat mai mult la apropieri și aveam să pot trăi o sumă de mari surprize.

Ion Nălbitoru: Cum v-au primit englezii, ca român? Din unele informații, de la cei care lucrează în Anglia, din pricina unora „certați” cu legea, uneori britanicii ne privesc suspicios. Fac ei diferența între un român cinstit și altul parșiv?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus:  M-au primit suficient de bine, dacă ne gândim cum ar fi putut fi primit un englez într-o echipă, să spunem, de constructori pe un șantier din România. Vă garantez eu că ar avea o viață de 100 de ori mai tristă decât am avut-o eu la ei. Apoi toate popoarele își au hoții lor, precum, marea majoritate, își au și rromii lor. Ba chiar în Anglia ,,the irish travellers’’ sunt considerați, și pe bună dreptate, mult mai periculoși decât conaționalii noștri. Eram să le pic pradă și eu. Însă diferența, cu timpul, a devenit recunoscută și semnificativă, pur și simplu văzându-ne, observându-ne la muncă. Nu știu cum fac toți românii, dar odată ajunși afară muncesc foarte bine. În țară nu păreau așa pricepuți (e valabil și pentru mine!). Desigur, trebuie să spun că am întâlnit și români, deci nu neapărat rromi, care se apucau de furat din prima lor zi în Anglia, lucru de înțeles de altfel gândindu-ne că toți acei ani de comunism nu au fost altceva decât ani de exersat hoția. Ajunsese sport național, să nu uităm aspectul ăsta. Fiecare fura de la locul lui de muncă orice putea, oricât de mic, oricât de puțin, dar fura. Îmi amintesc când eram duși forțat cu școala, clasele V-VIII, la muncă în Insula Mare a Brăilei, la cules porumb ori prin fermele din județ la roșii, morcovi etc. Existau acele genți de la masca de gaze pe care le purta fiecare elev (de unde le avea fiecare și cum, e o altă discuție! Ehei!) și era o rușine să vii acasă cu geanta goală, fără să fi ,,adus’’ ceva. Nu mă dau marcă poștală, dar eram singurul care veneam cu ea fluturând, cel puțin din clasa mea. Mama mă dojenea. Atât era răul de mare în care am crescut toți/netoți. Răul moral, la el mă refer, în primul rând.

Ion Nălbitoru: Există vreo diferență sau vreo apropiere între umorul englez și cel românesc? Au și ei „bancurile” lor? În ce constă succesul umorului „englezesc”, prin mimică, replică sau monolog?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Sunt bine cunoscute aceste lucruri și au făcut demult înconjurul lumii și miezul atâtor filme și cărți, însă și aici există schimbări, nu există loc neatins de mecanismele evoluției sociale, și așa cum ne-am schimbat și noi – chiar privind umorul pe care îl gustam - tot așa și ei. Deci ar fi imposibil să nu ne întâlnim undeva, să nu existe un loc comun în ce privește umorul. Dar o diferență tot rămâne, în bine sau rău, nu știu: englezii nu o țin în râs de dimineață până-n noapte, pe când noi e clar că o facem.

Ion Nălbitoru: De unde vine numele de Hopernicus, este un pseudonim? Sau întregul nume este un pseudonim: Emanuel Pope Hopernicus?  Este adevărat?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Asta e o chestie care mi se trage de departe tare. Să explic. Acum 20 de ani, alături de alți doi prieteni, Alina Toma și Sorin Tunaru, am susținut un proiect dedicat scriitorilor români - ,,Cititor de proză - Republica artelor’’- scriitorilor atât din țară cât și din diaspora, ajutat fiind în conducerea acestui extrem de larg proiect – cca. 2000 de artiști, pentru că aici erau prinși nu numai scriitori, ci și oameni care activau în domeniul artelor plastice - ajutat deci spun, de un consiliu, așa zis de administrație, însumând cred 20 de nume mari printre care doamna Maria Sava, domnul Budeanu Stănică, doamna Dorina Șisu etc. Și pentru că existau și site-uri auxiliare proiectului, cum era de exemplu  Biblioteca Cititor de Proză (bibliotecă digitală care poate fi consultată și azi și care apare iute la o căutare Google, dovadă numărul accesărilor din tot acest timp) și unde noi trebuia să arhivăm textele din rețeaua de tip Ning ,,Cititor de proză- Republica artelor’’ însă sub o identitate neutră a trebuit atunci să inventez acest „Hopernicus”.  Cu timpul însă numele a devenit din ce în ce mai legat de numele meu de scriitor, dar asta fără să mă încânte. Altfel numele de scriitor e doar anglicizarea numelui de botez.

Ion Nălbitoru: Bănuiesc că aveți cetățenie engleză. Ca personalitate, organizați și luați parte la evenimente culturale în care implicați și comunitatea românilor din Marea Britanie?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Uite, că și aici stau altfel. Nu am și nici nu mi-am dorit să am. Am considerat mereu că o singură cetățenie, aceea de român, îmi ajunge și cum îmi ajunge mie tot așa de bine va fi suficientă și celorlalți din jurul meu. Și da, am participat și organizat evenimente în care au fost implicați deopotrivă atât oameni din comunitatea românilor de aici, dar și din marea comunitate britanică.

Ion Nălbitoru: Se simte diferența între o țară republică și o țară cu monarhie?  Care-i mai apropiată de adevărata democrație?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: O să răsucesc puțin întrebarea dumneavoastră: cea mai apropiată de o adevărată democrație este cea care se dovedește a fi cea mai vigilentă, iar după acest criteriu imediat vine și cel al tradiției, al experienței în exercițiu democrației, lucru la care englezii stau bine și cred că ar fi stat bine și fără monarhie de la un anumit moment istoric încolo. Altfel am respect pentru această casă regală.

Ion Nălbitoru: Majestatea sa regele Charles a cumpărat un domeniu în România, la Viscri, pe timpul când era prinț. Oare de ce a iubit și promovat atât de mult România?  A găsit la noi ceea ce avea nevoie, pitoresc, liniște, simplitate, departe de „greutatea” și presiunea conduitelor regale de la palat, pe care era nevoit să le respecte?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Întrebarea dvs. sugerează și răspunsul, din câte știu înainte de a alege locul prințul a inițiat numeroase cercetări privind poluarea, flora locală și astfel s-a ajuns la alegerea acelui loc. De altfel am și un prieten în țară care e vecin de sat cu domeniul regal și de aceea îl numim între noi „vecinul nostru comun”. Alegerea prințului Charles de atunci a fost cea mai bună reclamă pentru țară, a contat enorm!

Ion Nălbitoru: Vorbiți-ne despre activitatea dv. culturală, despre publicațiile în volume personale sau colective.

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Am scris cam 27 de cărți și altele sunt pe drum să apară, iar totul e  enorm de mult, o cifră rușinoasă și care dovedește modul începător în care m-am condus pe drumul ăsta. Aproape că nu mă pot apăra. Ideal ar fi trebuit să fie altfel. Ca să nu mai zic că sunt multe greșeli în unele dintre ele,  mai ales în cele online și de la început. Am demarat o acțiune de corectare și de repunere a lor în spațiul virtual după corectare, dar deh, durează. Mai mult de atât, cărțile adevărate, și aici mă refer la proză, abia acum le scriu. Am crescut greu, lent și prost, ca să zic așa.

Ion Nălbitoru: Cu ani în urmă, cam prin 2010, m-am înscris la „Cititor de proză - Republica artelor”, un site cu foarte multe secțiuni. Am publicat și eu proză scurtă, articole, reportaje, schițe, teatru etc. Dvs. ați fost inițiatorul acestui site și l-ați administrat, care era scopul său, promovarea scrisului românesc?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Da, da îmi amintesc foarte bine că ați fost acolo, și poate greșesc sau nu, memoria demult îmi joacă „pompe funebre” (e o glumă!),  cred că mi-ați trimis chiar și o carte la un moment dat, carte la care am întârziat cu un răspuns onorabil. Pur și simplu eram copleșit de amploarea lucrurilor și nu mai reușeam să citesc tot ce primeam. Îmi cer scuze!

Ion Nălbitoru: Ce va determinat să închideți site-ul „Cititor de proză - Republica artelor”?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Așa cum am explicat și atunci, am crezut și am înțeles că proiectul acela își atinsese limitele, adică nu mai putea crește valoric și ar fi însemnat doar să accept o „horă” pe loc. În plus până la închiderea lui eu nu publicasem nicio carte și prin reviste foarte puțin, desigur una dintre acestea fiind revista proiectului ,,Cititor de Proză’’, revista  ,, Faleze de piatră’’.

Ion Nălbitoru: După închiderea proiectului „Cititor de proză” mi-ați publicat câteva reportaje turistice, englezo-române, pe „Discrepanțe”. Este de mult și cu atâtea pe cap, poate nu vă mai amintiți, dar eu m-am bucurat. Reportajele făceau parte din volumul „Romania, The Cathedral of The Carpathians” (România, Catedrala din Carpați). În prezent lucrez la un alt volum, pe care-l voi publica la Editura Franco, pe care am înființat-o în memoria fiului meu. Acesta va fi tot englez-român, cu poze color făcute de mine în pelerinajele prin țară. Cartea se va numi „România, the Citadel of the Carpathians” (România, Cetatea din Carpați). Scopul acestui volum este promovarea frumuseților peisagistice și culturale ale României, atât în țară cât mai ales în străinătate. Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi ajunge și în Anglia să o lansez, bineînțeles cu sprijinul dv, dacă mă veți susține!

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: De prima parte menționată de dvs. nu-mi mai amintesc și rog să fiu iertat. Cât privește lansarea nu știu ce să vă răspund, așa public și direct. Putem desigur încerca, fără însă a promite. Până una alta mult succes în definitivarea cărții. Fie-i memoria fiului dvs. binecuvântată!

Ion Nălbitoru: Am văzut pe rețelele de socializare că aveți o colaborare laborioasă cu domnul Viorel Ploeșteanu și cu doamna Dorina Șisu, de la Dublin, Irlanda. Și eu am colaborat cu dânșii. Sunt o familie minunată! Când am fost în Italia mi-au publicat în revista ITACA două articole „Gustul dulce al despărțirii” și „Gustul dulce al libertății”. Spuneți-ne câte ceva despre colaborarea dv cu dânșii. 

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Da, am făcut foarte multe. Aproape am făcut istorie. Oameni speciali și minunați, și Dorina și Viorel! Am înființat împreună un centru de cultură la Dublin  și o revistă „Itaca” care prin munca celor doi a devenit cea mai semnificativă revistă a Diasporei timp de 13 ani. Pus „Întâlnirile Itaca” organizate de Centru. Greu de imaginat și de realizat real ce au putut realiza acești doi oameni în tot acest timp și cât s-au trudit pentru Frumos!

Ceva mai târziu am înființat și la Baia Mare încă un centru cultural și o revistă „Porțile Nordului” împreună cu doamna profesoară Virginia Paraschiv și domnul doctor Mihai Ganea, trebuie să spun și lucrul acesta aici.

Ion Nălbitoru: Vă este dor de România? De când n-ați mai revăzut plaiurile dragi ale copilăriei, adolescenței?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Nu-mi mai este dor pentru că petrec destul de mult timp în țară, vin des. O medie de 4-5 luni pe an. Dar au fost vremuri când mă turba așteptarea sau cum spune o bună prietenă a mea: „iubirea toxică” mă omora lent și sigur. De aceea în final am și cumpărat o casă în munții Dobrogei pentru că a fost un timp în care umblam cu rădăcinile-n brațe.

Ion Nălbitoru: Aveți de gând să vă întoarceți definitiv în țară sau v-ați stabilit în regatul Marii Britanii?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Eu sunt într-o situație care nu-mi permite o asemenea rezolvare a problemei, lucrurile la mine fiind mai complicate. Atât eu cât și partenera mea care e irlandeză încercăm să ne potolim pofta noastră de viață locuind în trei țări: România, Irlanda, Anglia. Și se pare că nu putem renunța la niciuna una. E un fel de tragere pe roată, nu e ușor.

Ion Nălbitoru: Aveți un mesaj de transmis românilor din țară, dar și din diaspora?

Dl. Emanuel Pope – Hopernicus: Da. Un mesaj care poate suna ca un sfat - dar nu e cazul ca eu să dau sfaturi, sincer. Deci, același mesaj și pentru mine: să existe bucurie în muncă, în visarea divinului și să fim vigilenți privind libertatea noastră, a oamenilor pe acest pământ! Și totul cu IUBIRE!

Ion Nălbitoru: Domnule Emanuel – Hopernicus, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu și poate în curând ne vom vedea în România! Și, de ce nu, chiar și în Anglia! Ar fi o mare onoare pentru mine!

 

Ion NĂLBITORU

[ELENA AGIU-NEACSU]

Felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

Un interviu deosebit de interesant realizat, care reușește, prin întrebări bine alese, să contureze portretul unui scriitor complex al diasporei românești – Emanuel Pope – Hopernicus. Dialogul are naturalețe, sinceritate și o dimensiune reflexivă care depășește simpla prezentare biografică.

Răspunsurile invitatului sunt marcate de o luciditate rară și de o franchețe aproape confesivă. Se simte experiența unei vieți trăite între două lumi – România și Marea Britanie – dar și dorința de a rămâne ancorat în identitatea românească. Declarația că „o singură cetățenie, aceea de român, îmi ajunge” spune mult despre legătura profundă cu rădăcinile sale.

Interviul devine astfel mai mult decât o discuție despre destinul unui scriitor; este și o reflecție despre diaspora, despre adaptare, identitate culturală și rolul literaturii în păstrarea unei legături vii cu țara de origine.

Totodată, evocarea proiectului „Cititor de proză – Republica artelor” și a colaborărilor culturale din diaspora amintește de efortul constant al unor oameni dedicați care au încercat să creeze punți între scriitorii români din lume.

Felicitări pentru acest interviu consistent și pentru contribuția la promovarea valorilor culturale românești!

[Ion Nălbitoru]

Vă mulțumesc!

ELENA AGIU-NEACSU a spus :

Felicitări!

[Ion Nălbitoru]

Vă mulțumim pentru apreciere!

Vasilisia Lazăr a spus :

Un interviu deosebit de interesant realizat, care reușește, prin întrebări bine alese, să contureze portretul unui scriitor complex al diasporei românești – Emanuel Pope – Hopernicus. Dialogul are naturalețe, sinceritate și o dimensiune reflexivă care depășește simpla prezentare biografică.

Răspunsurile invitatului sunt marcate de o luciditate rară și de o franchețe aproape confesivă. Se simte experiența unei vieți trăite între două lumi – România și Marea Britanie – dar și dorința de a rămâne ancorat în identitatea românească. Declarația că „o singură cetățenie, aceea de român, îmi ajunge” spune mult despre legătura profundă cu rădăcinile sale.

Interviul devine astfel mai mult decât o discuție despre destinul unui scriitor; este și o reflecție despre diaspora, despre adaptare, identitate culturală și rolul literaturii în păstrarea unei legături vii cu țara de origine.

Totodată, evocarea proiectului „Cititor de proză – Republica artelor” și a colaborărilor culturale din diaspora amintește de efortul constant al unor oameni dedicați care au încercat să creeze punți între scriitorii români din lume.

Felicitări pentru acest interviu consistent și pentru contribuția la promovarea valorilor culturale românești!