Scrisori din Kenya

[Horlaci Mitica]

Oh, iar ceasul ăsta nenorocit... sună ca un disperat. Parcă-i cocoșul ăla roșu și neastâmpărat al bunicilor, care îmi strica perioada cea mai dulce a dimineții, când mă aflam la mica lor fermă, în vacanța de vară. Da, chiar se-aseamănă, ce-l puțin roșeața asta provocatoare din textura lui e foarte asemănătoare cu privirea acelui cocoș, mai ales atunci când, profitând de neatenția bunicilor îl încolțeam într-un dos de hambar, unde îl strângeam de gât preț de câteva secunde, până i se bulbucau ochii, de mi se părea că-i ies din orbite. Ce-o gonea la fugă, bietul, când scăpa aproape mort din mâinile mele... Dar brusc, mica mea nostalgie se întrerupe când realizez că astăzi e luni. După un weekend cu bere din abundență, simt o durere ce pleacă din creștetul capului în tot restul corpului. Greață și o mahmureală, cu care, de fapt, începusem să mă obișnuiesc. Eh, mahmureală de weekend, ce mama dracului. Aproape fiecare new yorkez o resimte, și consolându-mă cu acest gând mă ridic, nu fără durere, și aprind a lehamite lumina. Camera, ca de obicei, foarte dezordonată, haine risipite pretutindeni prin încăpere, masa supraaglomerată de doze goale și caserole de la Takeaway-urile care-au devenit deja o tradiție de weekend sau mâncarea leneșului, cum o numea fosta soție, o asiatică extrem de frumoasă pe care o cunoscusem la un karaoke show, dar care mă părăsise pentru un afacerist cu mai mulți verzișori decât mine... Cu alte cuvinte: trăiam coșmarul vieții de burlac, care trece printr-o perioadă de tranziție, și ce tranziție: de la viața de casnic, cu o casă mereu îngrijită, haine spălate și călcate, cu masa mereu pregătită la ora cinei și o femeie cu chip de înger care număra minutele până la sosirea mea, la o viață total haotică, dezorganizată și, pe bună dreptate, lipsită de sens. Dar totuși, exista o anumită ambiție ciudată ce mă împingea de la spate, și care mă determina să merg înainte în ciuda tuturor lucrurilor nefaste, care s-au derulat, lovindu-mă (parcă) cu viteza luminii... Odată cu avalanșa de gânduri ce s-a rostogolit pe neașteptate prin toate colțurile minții, am simțit cum corpul meu se revitalizează, și-n câteva minute m-am trezit îmbrăcat și cu servieta în mână, coborând scările, ajuns în fața casei situată pe West 28 th Street, cartierul Manhattan, județul New York, m-a izbit în față o mireasmă binecunoscută de margarete și orhidee. O secțiune relativ mică a orașului, dominată de flori și de verdele naturii. De-aici și până la Brooklyn (unde e situat locul meu de muncă) e o călătorie de 30 de minute cu mașina. Gonind, timpul trece relativ repede, se scurg minutele cu repezeciune, iar uneori mă simt obligat să fac slalom printre mașini. La capitolul parcări, mă simt norocos, firma la care sunt angajat (o firmă ce oferă credite cu dobânzi ridicate) îmi asigură un loc de parcare. Și mă mai simt norocos pentru simplu fapt că sediul firmei este situat la etajul 1, într-un zgârie-nori, modern, îmbrăcat în sticlă, al cărui vârf sfidează parcă privirile încruntate ale cerului... Astfel, evit să folosesc foarte des liftul clădirii. În sediu, mă-ntâlnesc cu privirile încordate ale colegiilor. Un sunet generat de tastaturile folosite umple încăperea. Supervisor-ul, o arătare de vreo 95 de kg, 180 înălțime, cu fața ovală, aproape chel, cu doua insule subțiri de păr ce-i înconjoară, jur împrejur, capul, lăsându-i goală doar fruntea lată și încrețită, umerii plați, ușor aplecat din pricina burții imense, mă aștepta ca-n fiecare dimineață lângă biroul meu, fluturând o coală de hârtie A4.
- Hey, Jonh, bună dimineața.
- Bună să fie la toată lumea, îi răspund cu o voce plictisită.
- Am o sarcină pentru tine. E puțin diferită față de ceea ce faci tu de obicei, dar cred că tu ești omul potrivit, ai o constituție atletică care te va ajuta cu siguranță. Treaba stă în felul următor: am fost contactat de firma care se ocupă de eliberarea imobilului doamnei Amanda Wilthon. Unul dintre angajații lor nu s-a prezentat astăzi la muncă din motive de sănătate și au nevoie de cineva să-i ajute. Știi foarte bine că și ei la rândul lor ne-au ajutat în multe situații. Deci nu le putem întoarce spatele. O să mai avem nevoie cu siguranță de ajutorul lor. Poftim, ai aici adresa, deși bănuiesc că știi deja unde locuiește. Doamna Amanda a fost unul dintre clienții noștri și chiar tu personal te-ai ocupat de dumneaei.

Am luat biletul fără să comentez, dar nu eram deloc încântat de situația respectivă. Mi-am zis, ce naiba, am devenit cărăusul lor? Sunt om de birou, nu salahor. În drum spre adresă, mi-am adus aminte de doamna Amanda. O bătrānică simpatică, educată, dar cu mari probleme financiare. Disperarea a determinat-o să apeleze după credit la firma noastră. Soțul îi murise, iar sănătatea ei se deteriorase văzând cu ochii. Costurile operațiilor și tratamentelor deveniseră atât de mari încât a fost nevoită să recurgă la împrumuturi. Împrumuturi ce se ridicaseră cu mult peste potențialul ei financiar.Până la urma urmei, trăia în baza pensiei, într-adevăr destul de decentă, dar insuficientă pentru a acoperi sumele mari împrumutate. A fost nevoită, sărmana, să-și gireze casa în schimbul unui împrumut. Și cum ea murise recent, imobilul a fost scos la vânzare și trebuia neapărat eliberat. A avut o carieră de succes pe plan profesional, fiind profesoară în domeniul filosofiei, câștigase rapid respectul studenților, cât și pe ce-l al colegiilor săi. Însă în plan personal, viața nu i-a surâs întodeauna. Singurul ei copil, Amy, o fată inteligentă și nespus de frumoasă, dispăruse. Avea în jur de 27 de ani când s-a întâmplat. Știam toate acestea din spusele doamnei Amanda, cu prilejul scurtelor noastre întâlniri în interes de serviciu, unde printre altele discutam și probleme de ordin personal. Era o femeie deschisă la conversații și simțea nevoia de a-și povesti oful și problemele cu care se confrunta. Eu eram mai rezervat și nu spuneam oricui durerile personale, dar pe ea o ascultam din compasiune...

În fața imobilului, multă zarvă. Muncitori îmbrăcați în salopete albastre cărau de zor diverse lucruri. M-am alăturat lor, în ciuda faptului că mă priveau cam ciudat. La drept vorbind, nu vezi în fiecare zi o persoană îmbrăcată la patru ace cărând scaune, haine și ce mai era pe acolo... Spre final, ajunsesem și în podul casei unde rânduiam o colecție mare de cărți, în cutii de carton, când dintr-o carte au alunecat la picioarele mele niște pagini ce păreau a fi smulse dintr-un caiet studențesc. La o privire mai atentă am remarcat că foile ciudate păreau a fi mai degrabă scrisori decât paginile unui jurnal. Răsfoindu-le, am găsit și niște plicuri pe spatele cărora era înșiruită o adresă, iar deasupra era scris cu majuscule „KENYA". Dând cu ochii de numele expeditorului, am rămas cu gura căscată. Expeditorul era Amy, fiica dispărută a doamnei Amanda!
Am stat nemișcat o perioadă îndelungată de timp, pe gânduri, neștiind cum să reacțiionez, ce să cred și la ce concluzie să ajung. Așa că m-am hotărât să păstrez scrisorile în ideea că le voi analiza mai târziu, fără să realizez durerea emoțională la care mă voi expune. Fiind singur în acele momente și neavând servieta mea obisnuită cu mine, am introdus mănunchiul de hârtii pe sub cureaua pantalonilor, lăsându-mi cămașa să cadă pe deasupra.

*

A fost o zi istovitoare. Mă simțeam de parcă făcusem alpinism. O febră musculară se răspândise în întreg corpul. Mă chinuiam să ajung de la o cameră la altă, prin bucătărie, baie, apoi, în cele din urmă în dormitor, unde m-aștepta un pat mega-size a cărui saltea, ca de burete, se mula după forma trupului. Eram măcinat de o cumplită stare de discomfort, extenuat fizic, dar nu și mintal, stăteam ca o statuie în poziție de șezut, rezemat cu spatele de perete. Mă uitam necontenit la scrisorile pe care le pusesem pe o noptieră în colțul încăperii, cam la zece, cinsprezece pași distanță de pat. Erau sub o veioză aprinsă, a cărei lumină pătrunzătoare făcea să pară că scriisorile erau înconjurate de o aură misterioasă, așa cum văzusem în niște imagini religioase că arătau chipurile sfințiilor. Niște cercuri luminoase de un galben profund. Pesemne că ,deși eram încă întreg la minte, ochii începuseră să-mi joace feste. Poate din pricina oboselii sau poate cà era ceva ieșit din comun cu acele scrisori. Ne mai putându-mi stăpâni curiozitătea, m-am apucat de lectură. Aveam în fața mea, practic, jurnalul unei femei date dispărute, despre care nimeni ( ce-l puțin așa îmi închipuiam) nu mai știa nimic. Am scos un caiet din sertarul noptierii, un pix și m-am apucat de treabă. Voiam nu doar să descopăr conținutul, ci în aceelasi timp să construiesc o poveste, să dau glas unor confesiuni aducându-le la lumină, devenind cititor și scriitor în același timp... Adâncindu-mă în povestea scrisorilor, mă lăsam purtat între haz și necaz, între zâmbete și plâns , între extaz și agonie, în timp ce acul ceasornicului se rotea fără oprire. Nu mică mi-a fost mirarea când răsăritul soarelui, cu ale sale raze blânde și incandescente, a pătruns prin despărțitura perdelelor, surprinzându-mă la masa de scris. O noapte întreagă s-a scurs cu iuțeala unui fulger. Zorii zilei mă găsiseră încă adâncit în povestea scrisorilor... Eram prea obosit ca să mai merg la muncă, așa că mi-am sunat șeful, invocând un motiv inventat pe loc. Nu a primit vestea cu încântare, dar nu avea de ales. Într-un final, după o noapte întreagă, povestea era pusă cap la cap, pregătită să-și destăinuie conținutul. Era o poveste reală, presărată cu o sumedenie de circumstanțe nefericite, dar ca orice poveste, ea începea cu fericire și evenimente brodate cu firul succesului.

Amy, după cum îmi sugeraseră datele extrase din conținutul scrisorilor (și al discuțiilor pe care le avusesem cu mama ei) a avut o copilărie perfectă în cadrul unui cămin cald și primitor, nu i-a lipsit nimic. Nici afecțiunea părinților, nici lucrurile materiale. A avut parte de o educație aleasăși pe măsură ce se maturiza totul înflorea în jurul ei, chiar și ea devenea tot mai frumoasă, mai populară, respectată și apreciată pentru felul ei dezinvolt de a fi. Își împărțea timpul între activitățile școlare, familie și grupul de prieteni, unul foarte restrâns, căci era din fire extrem de selectivă atunci când își alegea tovarășii cu care își petrecea timpul. Nu se putea spune despre ea că ar fi fost sufletul petrecerii, deoarece în rare ocazii accepta să participe la aniversări etc. Despre ieșiri noaptea târziu, așa cum obișnuiau tinerii de vârsta ei, nici se putea pune problema. Nu că i-ar fi fost interzis din partea părinților, ci nu-i stătea în caracter, nu simțea nici un fel de atracție. Din contră, considera ieșirile de weekend în oraș o mare pierdere de timp. Prefera liniștea dormitorului ei, iubea lectura, iar în momentele liniștitoare ale nopții, când toată lumea dormea și se așternea o tăcere deplină, îi plăcea să mediteze. Introspecția era starea ei preferată. Se autoflagela (la figurat) în sinea ei, așa cum citise că o făceau unii dintre fanaticii religioși ce se supuneau unor chinuri fizice, sub imperiul unor credințe mistice. Doar că ea practica această formă exigentă de tortură doar la nivel de imaginație și nu cuteza, chiar de ar fi fost tentată, să o aplice și-n realitate. Nu era o religioasă practicantă în sensul de a participa regulat la serviciile divine. Deși de mică i s-a spus că biserica adevărată este cea catolică, dorințele sale interioare pătrundeau mult mai departe decât ar fi putut să o facă o anumită dogmă. Credința ei nu era bătută în cuie și prefera o atitudine versatilă, degajată și pregătită pentru noi cunostințe. Era flămândă de cunoaștere... Nu citise Biblia în totalitate, dar încercuise cu roșu câteva din pasajele ei preferate. Ioan 3: 16 era versetul în care se regăsea ce-l mai mult! Era fascinată de această iubire dusă la extrem. De acest act suprem din partea Lui Dumnezu Tatăl, care-n mila lui nemărginită își sacrifică singurul lui fiu pentru iertarea întregii omeniri. Deși, tainele sacrului, frumusețea legendelor și farmecul atrăgător al misticismului pătrunsese adânc în sufletul ei, pentru realismul stiinței păstra un respect deosebit. Îl citise pe Newton și avea o simpatie aparte pentru realizările sclipitoare ale lui Einsten. Dar îi plăceau supranaturalul și lucrurile mai puțin explicabile. Se considera o femeie simplă, oarecum retrasă, delicată și atentă cu acei de lângă ea. Se îmbrăca elegant, purta deseori pălării înflorate, rochii ce aproape-i ajungeau la glezne, puțin largi, ca să nu-i scoată în evidență formele generoase. Cât despre relațiile cu bărbații, era cât se poate de rezervată. A avut câteva încercări, care s-au sfârsit brusc! Probabil că iubirea pe care și-o imagina c-ar trebui să existe, pur și simplu nu există. Dar asta până-ntr-o zi când l-a cunoscut pe Jorge, un tânăr originar din Italia, care venise să studieze la o prestigioasă universitate din New York. Îl cunoscuse prin intermediul unei rețele sociale, iar atunci când și-au dat întâlnire și s-au văzut față în față, a fost dragoste la prima vedere. Amy era topită după el și îndrăgostită peste măsură.

În curând lucrurile aveau să degenereze...
Jorge era un credincios convins, membru activ al bisericii penticostale (church of God). O congregație formată în mare parte din comunitatea penticostalilor italieni, stabiliți la New York, vorbitori de limbă engleză. Pentru Amy, care ïncepuse să frecventeze, îndemnată de Jorge, acea biserică, devenise locul de întâlnire ideal. Pe deoparte, acolo avea posibilitatea să ïnvețe lucruri noi, iar pe cealaltă parte, îl avea lângă ea pe iubitul său... Curând , doctrina și principile organizației au început să-și lase amprenta, influențând într-o mare măsură viața și activitățile ei. Devenise tot mai retrasă, încât până și relația cu proprii părinți a început să fie una rudimentară. Lumea ei începuse să se restrângă foarte mult. Totul începuse să oxcileze în jurul lui Jorge și a bisericii respective. De la membrii activi, au mers și mai departe! S-au înscris la cursurii de teologie ce-aveau ca scop instruirea și pregătirea misionarilor. Cursuri pe care le-au trecut cu brio. Acum mai rămânea un singur lucru de făcut și anume, să-și găsească o destinație potrivită pentru a pune în practică lucrurile învățate! Și au găsit-o: „Kenya" o țară în est-centrul Africii, colonizată inițial de arabi, apoi de populația africană bantu, care însumează astăzi peste 70 de procente din populația țării! Au ales și o locație exactă: „Sololo", un mic orășel situat în partea de est a țării, cu o populație de aproximativ cinci mii de locuitori. Decizia a fost luată în mare secret, hotărând împreună cu conducerea bisericii, să nu dezvăluie nimănui alegerea și destinația respectivă. Pentru Amy, ce-l mai greu îi venea să se despartă de
proprii părinți, mai ales de dragă ei mamă cu care avuse o relație specială. Faptul că trebuia să plece atât de subit, în circumstanțe cu adevărat triste, o durea enorm. Trebuia pur și simplu să dispară din viața celor dragi, pentru a-și urma visul de a deveni o misionară, în numele organizației, împreună cu Jorge. Cu inima frântă, hotărî în cele din urmă să-și urmeze destinul...

Ajunși în Sololo, cazați într-un sărăcăcios centru de misiune, viața de misionari, la început, li s-a părut oarecum dificilă și obositoare. Amy a ocupat rolul de educator într-o școală (o clădire veche și deteriorată) dedicată copiilor, în timp ce Jorge a devenit misionar de teren, străbătând pe jos sau uneori cu bicicleta străzile micului oraș, predicând indigenilor cuvântul lui Dumnezeu. Cu timpul au început să se adapteze noii vieți, trecând cu usurință peste toate provocările unui trăi lipsit în totalitate de confort. A venit și ziua mult asteptată a căsătoriei, oficiată într-un cadru restrâns, de către un pastor local! Ca invitați, doar câțiva colegi de misiune, la care s-au alăturat și câțiva localnici, proaspăt convertiți. Meniul a fost unul substanțial de sărac, adaptat după posibilități. Nouă familie formată exalta de fericire, în ciuda condițiilor precare în care-și duceau existența. Dar Jorge a fost și mai fericit atunci când Amy i-a transmis vestea că a rămas însărcinată. Deși, ideea că va trebui să crească un copil în condiții neadecvate îl apăsa pe suflet și-i provoca stări de o intensă neliniște, se consolă cu sperantă că Dumnezeul pe care-l slujește va fi de partea lui ajutându-l în toate privințele. Timpul trecea repede iar sarcina evolua normal și-n cele din urmă veni și ziua nașterii. O fetiță sănătoasă de 3 kg, căreia i-au pus numele Ruth... A urmat o perioadă dificilă. Amy nu mai putea preda, dedicându-se în permanență copilului. Iar Jorge trebuia să-și impartă timpul între misiune și familie. Arăta extrem de extenuat și dădea semne evidente de boală. Îi apăruseră și niște pete de mărimea unui ou de găină, pe întreg corpul, și slăbea văzând cu ochii... În fiecare zi starea lui se înrăutățea, devenise foarte palid, iar tratamentul insuficient și nepotrivit nevoilor sale nu l-a putut salva... A decedat sub privirile soției, cu ochii înecați în lacrimi. E greu să-mi imaginez drama prin care trecea biata Amy. Rămasă singură, într-o țară străină, având de crescut un copil. Nopțile i se păreau prea lungi, iar zilele chinuitor de amare. Căzuse într-o depresie cruntă, nimeni și nimic nu o putea consola. Într-o zi a cunoscut un bătrân de-al locului, pe care-l întâlnise și cu altă ocazie, dar nu-i dăduse prea mare importanță. Părea a fi un om educat, bogat în tot felul de cunostințe, datorită cărora, era marginalizat, considerat drept eretic de către localnici. Acesta auzise prin vecini de cazul lui Amy. Înțelepciunea și blândețea bătrânului i-a fost de mare folos. Un ateu convins, un om a cărui vorbire abunda în argumente logice și care în cele din urmă reușise să o convingă pe Amy de iluzia religioasă în care trăia. Nu a fost o situație tocmai ușor de digerat. Întrebările ei curgeau necontenit, iar răspunsurile pe care le primea o lăsau mută de uimire. Au discutat zile în șir despre tainele universului, despre constituția unui atom, despre big bang și-ntr-un final despre teoria evoluției speciilor a lui Darwin. Amy devenise atee, într-un context neașteptat și-ntr-o perioadă umbrită de atâtea evenimente triste și neașteptate. Atunci a simțit nevoia să-i trimită mamei sale, scrisoriile de pe noptieră mea...

Terminând lectura și analiza scrisorilor, am rămas cu un gust amar. Nu eram absolut deloc mulțumit de modul în care se încheiase ultima scrisoare. Nici măcar nu știam data la care fusese expediată, nici de situația actuală a femeii și copilului ei. Eram într-o stare deplorabilă. Extrem de abătut. Trist, și atât de obosit, încât simțeam că mă prăbușesc la podea. După un duș fierbinte, și vreo douăsprezece ore de somn consecutiv, mi-am sunat din nou șeful, anunțându-l că-mi iau un concediu de câteva saptămani. Eram hotărât s-o iau pe urma scriisorilor... Mi-am cumpărat un bilet de avion spre Nairobi, capitala Kenyei și am plecat plin de sperantă...

După un drum lung și obositor cu avionul, a urmat o călătorie plină de peripeții cu un jaf de autobuz ruginit a cărui caroserie aveam impresia că se dezmembrează de-a binelea... Într-un final am ajuns la Sololo, undeva pe la ora prânzului. Din stație am luat un taxi care m-a dus în fața sediului misiunii unde știam că locuiește Amy... intrând în curte, m-a întâmpinat un bărbat înalt, plăcut la înfățisare, vorbind cu un accent englezesc. I-am povestit totul cu deamănuntul, în timp ce el se uita la mine cu o privire ușor neîncrezătoare. Lucrurile pe care le-am aflat atunci, urmau să mă marcheze pentru tot restul vieții.

-Dragul meu, mi-a răspuns el cu o voce linistită. Ceea ce știi dumitale din scrisorile respective e doar într-o anumită măsură adevărat. Într-adevăr, Amy a fost misionară în cadrul misiunii noastre pentru o vreme. Însă la scurtă perioadă după căsătorie, soțul ei s-a schimbat radical. Devenise violent și obișnuia s-o lovească aproape zilnic, fără vreun motiv întemeiat. Certurile începuseră să se îndesească, drept pentru care am fost obligați să intervenim. Am cerut și ajutorul organelor abilitate, capabile să ia măsuri în situații de acest gen. Însă situația a escaladat atunci când Amy, a născut o fetiță de culoare... Se pare, din câte-am aflat, că-n perioda de abuz, prin discuțiile purtate cu un oarecare bătrân, devenise atee, și împinsă de comportamentul soțului, și-a găsit fericirea în brațele altui bărbat. Soțul, într-un moment de gelozie, l-a înjunghiat mortal pe acel individ. În momentul actual, se află într-o închisoare de maximă siguranță, închis pentru tot restul vieții lui...

- Dar Amy unde se află? am întrebat cu vocea unui om pierdut și deznădăjduit..
- Oh, îmi pare rău că trebuie să vă dau o veste dureroasă, dar Amy a murit acum două săptămâni în urmă unui infarct...

Auzind toate acestea, am simțit cum îmi fug picioarele...
Nu-mi venea să cred. Parcă tot cerul se prăbușise peste mine. Însă, nu aveam vreme de pierdut. Cu o mare durere în suflet am vizitat mormântul, am aruncat o floare pe mormanul întunecat de țărână, apoi am întâlnit-o pe fetiță, care rămăsese în grijă personalului misiunii. A fost o întâlnire emoționantă, presărată cu multe lacrimi! I-am promis (chiar dacă era prea mică să mā-nțeleagă), că voi face tot ce-mi stă în putință ca să o adoptez...

**

( după treizeci de ani )

Într-o scoală situată undeva într-o zonă liniștită din Manhattan, copii dau buzna în interiorul clasei pe a cărei usă este scris: „clasa doamnei profesoare Ruth Wilthon"...

[Ada Nemescu]

Mărturisesc faptul că, deși povestea este scrisă cu pricepere, în ritm alert/colorat, credibil...totuși dimensiunea fragmentului de aici, mulțimea amănuntelor dictate de personajele pitorești, obosește un pic... Am simțit visceral trăirea până la paroxism

a naratorului .

Mi-a plăcut, sincer. 

aDa 

[Horlaci Mitica]

Cam ai dreptate. e un text, care pe alocuri e oboșitor de citit. Mulțumeșc mult pentru sinceritate, de asta avem nevoie :)

Ada Nemescu a spus :

Mărturisesc faptul că, deși povestea este scrisă cu pricepere, în ritm alert/colorat, credibil...totuși dimensiunea fragmentului de aici, mulțimea amănuntelor dictate de personajele pitorești, obosește un pic... Am simțit visceral trăirea până la paroxism

a naratorului .

Mi-a plăcut, sincer. 

aDa