picturile au învățat să învie

[Ariana Zburlea]

păsările și-au pierdut crucea
zborul lor tot lovindu-se
de carnea ierbii
iar pe mine
cerul mă lovește harpă
c-o singură coardă

să ne-ntindem ochii pe ață, i-am zis
iubirii vieții mele
să stăm
cu pulsul prins în crengile căzute
să-mi imaginez cum păsările
dau lecții de zbor insectelor

salcâmii tac lângă noi
și beau vin oțetit
turnat la trunchiuri
și când sărut pământul
aud rădăcinile strigând funebru
în fiecare noapte

dar eu mă îmbrac
în frunze
cu iubirea vieții mele
și-mi imaginez
că s-a inventat a doua toamnă

o fecioară cu privirea tulbure
își mușcă pieptul ca din mere
și hrănește animale întâmplător
dar eu le împing
și plâng, dar cerul
îmi pune struguri în păr
șoptindu-mi
că picturile au învățat să învie.

[Ariana Zburlea]

@Ada Nemescu, @Nikol MerBreM,

Vă mulțumesc din suflet pentru aprecieri!

[Nikol MerBreM]

Vii sunt și strofele acestui poem, fiecare, o altă pictură, înscrise, îmi pare, undeva între expresionism și suprarealism. Cerul, când dizarmonic, când protector, pare să fie cel care, în cele din urmă, traduce sensul lumii. Un poem rotund, plin de metafore și simboluri! Mi-a plăcut. În ultima strofă, aș renunța la primul sau al doilea ,,dar".

Drag,

Nikol

[Ada Nemescu]

Nu m-am putut abține, titlul m-a atras ca un magnet.

Este așa o ... avalanșă ( sau o cascadă) de metafore îmbinate într-o structură omogenă și  complexă, dar în același timp ușor de asimilat...

Paradox, nu?

Mi-a plăcut, Doamne ce trăiri ai!

aDa