Ți-am dat nume...

[Amanda Spulber]

freamăt pe buze, adiere –

vocea ta se împletea cu vântul,

iar zilele curgeau în ritmul unui pârâu de munte.

Îmi povesteai de stele care visează,

despre orașe vechi în care soarele dansează la apus. 

În fiecare cuvânt se năștea o lume –

fragilă aievea, 

indestructibilă în vis.

O singură privire și deja simțeam

cum zâmbetul ți se desena în întuneric

sau disperarea ți se întrupa în lumină.

Ce mai faci? te întreb în gând;

ora se dilată și spațiul vibrează când aștept răspunsul tău,

pulsul fiecărei secunde te aduce tot mai aproape.

Vorbeam despre planuri și fantezii – 

sarabanda incertă a dorințelor noastre 

neîmplinite,

împreunam clipe, cuvinte

și speranțe tăcute.

Mda, nu știu ce să zic,

toate sunt anotimpuri

care luminează

până sunt strivite de logică

și mai cresc doar ca flori sub asfalt.

Aș vrea să spun ceva,

dar tu taci;

timpul îmi ucide duios memoria,

rămâne un gust banal

într-o dimineaţă 

oarecare.

[bolache alexandru]

O atmosferă idilică, feerică în care visul trăiește indestructibil o poveste de dragoste... Tăcerea vine însă ca un cuțit care ucide duios memoria.

[petrut dan]

Semn de lectură, mai trec, cu drag!

[Grig Salvan]

Deosebit de frumos poem de dragoste, versuri care construiesc o stare copleșitoare, o atmosferă grea de emoții, viziuni pline de farmec și lirism, împletind visul sublim cu realitatea banală „într-o dimineață oarecare”. Am citit cu mare plăcere!

[Vasilisia Lazăr]

Frumoși pași ai făcut spre versul liber, Amanda. Poemul se încheagă frumos, e sensibil, îmi place. Se vede că multitudinea lecturilor și-a făcut bine treaba. Continuă!

[Ada Nemescu]

O poveste...