Briceagul lui Matei

[Grig Salvan]

      Poate vi s-a întâmplat și dumneavoastră să nu găsiți întotdeauna încărcătorul de la telefon. Mie mi se întâmplă des. Așa e când suntem mai mulți în casă și cu toate că inițial aveam mai multe încărcătoare, după numărul de telefoane, treptat, din neglijența unora, ba nevasta, ba copiii, rămânem doar cu unul singur și tragem toți de el de nu mai știm la un moment dat în care cameră se mai află.
      Răstorn nervos un sertar cu mărunțișuri și cade pe masă încărcătorul, dar alături de el și un briceag mai mare, aproape cât un cuțit de vânătoare, cu prăsele de bambus și cu buton de deschidere automat, instrument de care de mult uitasem. Îl cântăresc în palmă și-l întorc când pe o parte când pe alta, apăs butonul și lama sare brusc, un oțel limpede oglindă, inoxidabil și extrem de bine ascuțit. Moment în care o lacrimă se strecoară instant pe la colțul ochilor. Și mi-aduc aminte de toată scena de odinioară, de parcă s-ar fi petrecut ieri...

      Stă în fața mea, cu privirea în pământ, nehotărât să vorbească, deși el m-a rugat să-l aștept pe hol, după oră, în fața ușii de ieșire din școală. Mă uit la fața lui suptă, la hainele ponosite și la cizmele de cauciuc de care nu se desparte nici la școală, nici acasă, unde lucrează în gospodărie până seara târziu. E „bărbat în casă” la nici șaisprezece ani, cu o mamă bolnavă și un tată de care de mult nu mai știe nimic.
      Se joacă răsucind în mâini un cuțit tip briceag, cu lama de inox închisă, cu mâner placat cu un material ce pare a fi un lemn exotic, obiect frumos lucrat, după câte pot să-mi dau seama. Pe el elevii l-au poreclit Ciubotă din cauza încălțărilor lui neobișnuite cu care umblă prin școală. De fapt îl cheamă Matei, Rusu Matei.
      - Ei, Matei, care-i problema ta? Zi repede, ca să nu pierdem timpul aici amândoi.
      - Dom' profesor, nu cumpărați un cuțit? și zâmbește încurcat și trist ca și cum și-ar cere scuze pentru o glumă nepotrivită.
      Zâmbesc și eu, oarecum amuzat, deși întristat de situația școlarului pe care-l cunosc atât de bine.
      - Măi, Matei, măi, băiatule. Cu mine vrei tu să faci afaceri? De ce nu-l vinzi colegilor tăi? Pe ei i-ai întrebat?
      - I-am întrebat. Niciunul nu-l vrea. Și zic că nici ei n-au bani, ca și mine.
      - Păi, nici eu nu stau prea grozav cu banii, zic eu zâmbind în continuare. Sunt înainte de salariu și știi cum se întâmplă. Viața noastră e o așteptare între două salarii. Și nici de un cuțit n-am eu mare nevoie acum, că am cuțite acasă o grămadă. Și pe la bucătărie și în trusa de pescuit.
      - Mă gândeam să vi-l dau ieftin. Aș avea mare nevoie de bani, mama e bolnavă, așa cum știți și trebuie să-i mai iau câte ceva de mâncare și niște medicamente.
      - Uite, zic eu, cu o lacrimă deja apărută la coada ochiului, îți dau o sută, nu-i mult, dar măcar să te descurci cât de cât pe moment.
      - E prea mult! Cincizeci de lei dacă-mi dați pentru el, e O.K.
      - Nu, răspund eu categoric. Îți dau o sută și nu vreau cuțitul, poate reușești să-l vinzi cuiva și în felul ăsta mai scoți cincizeci de lei.
      - Așa nu pot accepta, refuză el la fel de categoric. Primesc suta de lei, dar cu condiția să primiți și dumneavoastră cuțitul din partea mea. Să vă rămână, măcar ca amintire, după ce nu vom mai fi în școală.
      - Bine, fie cum vrei! și-i întind suta de lei din portofelul în care mai am cel puțin încă vreo cinci, deci nici vorbă să stau rău cu banii. Sper ca el să nu fi observat că de fapt l-am mințit în legătură cu lipsa banilor înainte de salariu. Îmi întinde briceagul mare și greu dintr-un oțel inoxidabil masiv și cu prăselele de lemn încrustat pe mâner. Poate că într-adevăr nu e un obiect valoros, dar arată frumos și-l voi păstra ca amintire în colecția mea.

      Stau cu briceagul în mână, uitând de încărcător și de telefon.Parcă-l văd pe Matei în fața ochilor, slăbuț și timid, cu un zâmbet trist, întinzându-mi cuțitul cu ambele mâini, ca pe un trofeu. Câți ani să fi trecut de-atunci? Pe unde-o mai fi Matei al meu acum? Ce s-o fi ales de el? Întrebări retorice, fără răspuns.
      - Ce-i cu tine? Ce-ai rămas așa dus pe gânduri, cu cuțitul în mână? Doar n-ai cumva vreun gând criminal? glumește soția mea, intrând în încăpere și găsindu-mă în postura aceea nefirească.
      - Stai liniștită, că n-am nici un gând criminal! răspund eu zâmbind forțat și sperând ca ea să nu-mi fi observat lacrimile de pe obraz, pe care încerc să le șterg discret cu dosul palmei. Căutam încărcătorul și am dat întâmplător peste această relicvă din anii de demult și de care uitasem...

[Ada Nemescu]

M-am emoționat din creștet, până-n tălpi.

Ce amintire! Ce suflet frumos și cinstit. Demnitate  și înțelepciune la un băiat care a devenit un bărbat vrednic, cu siguranță.  

Un text răscolitor care dovedește care sunt valorile reale... copil sărac cu suflet bogat.

Pentru emoții, mulțumiri.

aDa, cu plăcerea lecturii  care m-a înfiorat a frig, în zi caniculară! 

[Bircea Marian]

O poveste foarte bună, emoționantă evocare a unei situații ce marchează memoria definitiv. Frumos.

[Grig Salvan]

Mă bucur mult, Ada, de revenire și lectura micului meu text memorial, redus la o secvență, aparent banală, de viață, dar care mi-a rămas adânc înfiptă în suflet și căreia am decis să-i dau o formă cât de cât literară. Mă bucur mult dacă această „felie” subțire de viață te-a emoționat și „înfiorat” așa cum zici, în pofida caniculei de afară. O zi frumoasă de vară îți doresc, chiar dacă suntem nevoiți să ne ascundem pe undeva pe la răcoare în fața vipiei trecătoare.

Ada Nemescu a spus :

M-am emoționat din creștet, până-n tălpi.

Ce amintire! Ce suflet frumos și cinstit. Demnitate  și înțelepciune la un băiat care a devenit un bărbat vrednic, cu siguranță.  

Un text răscolitor care dovedește care sunt valorile reale... copil sărac cu suflet bogat.

Pentru emoții, mulțumiri.

aDa, cu plăcerea lecturii  care m-a înfiorat a frig, în zi caniculară! 

[Grig Salvan]

Bircea Marian, mulțumesc mult de popas și de apreciere! Zi bună!

Bircea Marian a spus :

O poveste foarte bună, emoționantă evocare a unei situații ce marchează memoria definitiv. Frumos.

[Chris]

un text-confesiune, emotionant, mi-ar fi placut sa stiu ce s-a mai intamplat cu Matei...

[Grig Salvan]

Mulțumesc de vizită și de apreciere, Chris! Cât despre soarta lui Matei, deși mi-ar fi plăcut să aflu ceva, din păcate nu am mai aflat niciodată nimic.

Chris a spus :

un text-confesiune, emotionant, mi-ar fi placut sa stiu ce s-a mai intamplat cu Matei...

[Vasilisia Lazăr]

Am citit (recitit) cu nesaț acest text scris de condeiul tău sigur și m-a apucat și pe mine nostalgia. De 40 de ani lucrez cu elevii. De unii mai știu, de alții nu am mai auzit niciodată nimic. Și am început să mă întreb. Oare ce o mai face X? Dar Y? Dar Z? Și așa mai departe. Numele unora l-am uitat. Au fost multe școli și mult mai multe generații. Cine știe... Poate că ne-om fi ciocnit pe stradă uneori! Sau poate că unii mi-s prieteni pe facebook... Dar gândul că unii dintre ei s-ar putea să nu mai fie m-a cutremurat. Uite ce a putut face textul tău cu sufletul meu!

Felicitări! 

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Lisia, de trecere și de cuvintele frumoase! După o carieră de peste 40 de ani în care, după ce am trecut prin 15 școli în care, după o socoteală foarte sumară a mea, am avut în jur de 12.000 de elevi, mereu sunt atras de trecutul meu didactic, de școlile și clasele pe unde am hălăduit, mi-am trăit viața și mi-am lăsat câte o parte de suflet, mi-amintesc de mii de elevi, poate nu de toți, în ciuda memoriei mele fenomenale (care, din păcate, în ultima vreme începe să-mi facă figuri :) ), dar unii mi-au rămas mai adânc întipăriți în suflet prin ceva anume, ca și acest copil necăjit de la „profesională”, de care-mi amintește azi briceagul pe care îl am sub ochi zilnic pe biroul meu de lucru, ca o relicvă a unui trecut sentimental. Adesea încerc să mi-i imaginez pe foștii elevi, așa cum mi-au rămas în minte, dar știu în același timp că sunt profund transformați de „ale vieții valuri”, iar unii, cu siguranță, nu mai sunt pe lumea asta, de unii știu, dar de cei mai mulți nu mai știu nimic. Mulțumesc încă o dată! Zi bună în continuare!

Vasilisia Lazăr a spus :

Am citit (recitit) cu nesaț acest text scris de condeiul tău sigur și m-a apucat și pe mine nostalgia. De 40 de ani lucrez cu elevii. De unii mai știu, de alții nu am mai auzit niciodată nimic. Și am început să mă întreb. Oare ce o mai face X? Dar Y? Dar Z? Și așa mai departe. Numele unora l-am uitat. Au fost multe școli și mult mai multe generații. Cine știe... Poate că ne-om fi ciocnit pe stradă uneori! Sau poate că unii mi-s prieteni pe facebook... Dar gândul că unii dintre ei s-ar putea să nu mai fie m-a cutremurat. Uite ce a putut face textul tău cu sufletul meu!

Felicitări!