CEL MAI BUN PREŞEDINTE

[LITERATURĂ PATRIOTICĂ]

Uff! Nu ştiu ce mi-a trebuit mie! Cine dracu, Doamne iartă-mă, m-a pus să mă înscriu în partidul ăsta nenorocit!? Stăteam acum întins în pat lângă Doiniţa mea şi mă amuzam privind la televizor toată mascarada asta politică... Acum, bea, Grigore, aghiazmă!

– Sanduleee! Unde o fi băiatul ăsta?

– Să trăiţi, domn' preşedinte! Ordonaţi!

– Taci, băi, n-avem nicio şansă! Nu vezi cum stăm în sondaje?

– Şefu', eu am gura "aiurită", ştii, matale, cum a fost cu ziaristul ăla… Ce am zis eu s-a adeverit sau nu?

– Atunci a fost altceva, hai, lasă vrăjeala! Adu-mi o cafea, dar, vezi, să fie tare! Să-mi pună şi un pic de coniac! Hei, nu prea mult, că m-oi îmbăta și… Asta mi-ar lipsi acum, să mă fac de cacao!

– Las' pe mine, sefu'! Ştie băiatu' ce face!

Ştie, pe dracu'! Toţi sunt nişte lingăi! În faţă-s slugi, iar în spate fac pe şmecherii, te lucrează de nu valorezi nici cât o ceapă degerată. N-o să am încotro, de Sandu trebuie să am grijă, bun băiat, credincios… Ce funcţie o să-i dau, dacă... Ha, ha! Ce mă amuz… Eu preşedinte!? Dar… dacă? Deja mă înăbuşă emoţiile, mă strânge cravata asta afurisită. N-am mâncat nimic de azi-dimineaţă, doar anafura pe care mi-a adus-o mama. Cică e de la un preot cu har. Şi aghiazmă. Bea, Grigore, aghiazmă! Iaca, am băut! Mai simt, încă, gustul de busuioc sub limbă. Cămaşa asta, care zice că e sfinţită, mă cam strânge la gât. Să nu-i plesnească vreun nasture. Voi fi primul preşedinte fară nasturi la cămasă! Cred că mama a dat toată pensia de agricultor pe ea. Tot aşa a făcut şi când eram holtei. Câte cămăşi nu mi-a făcut cadou!... Toate erau duse la preot, la mănastire. Le aghezmuia şi le sfinţea popa, să se însoare băiatul. De aceea făceau fetele coadă la uşa mea. Până la urmă, tot mi-a copt-o una! Degeaba m-am ţinut eu băţos. Aş mai fi „flocăit” vreo câţiva ani. Ei, nu-i dracu ăsta, care te ispiteste? Flăcăit am vrut să spun! Doamne ajută! Cine ştie ce-o fi şi cu preoţii ăştia?...

– Poftiţi, şefu, cafeluţa! O grămadă de ziarişti afară… Unul m-a bătut şmechereşte pe umăr. Ştie el ceva, a zis că are o presimţire.

– Sandule! Măta-n cur de golan! De ce n-ai spus, mă, că-i fierbinte? Ia uite, am pătat cămaşa asta sfin... Ptiu!  (Era să mă dau de gol, nu trebuie să ştie nimeni că am cămaşa sfinţită. Ce-ar mai râde Iliescu de mine, el, "libercugetătorul"!... Dar a prins două mandate? A prins! Boşorogu' naibii! Doamne, iartă-mă, au intrat dracii în mine!)

– Sunteţi obosit, şefu'?

– De ce crezi că beau cafeaua asta? Şi nu are niciun gust fără ţigară! Mama ei de viaţă!

– Luaţi o ţigară de la mine, şefu, că n-o fi foc! Acum se permite, că e mare stresu'. Eu de când tot zic că mă las... N-oi moşteni eu pământul, trebuie să-ţi găsească ceva la autopsie!

– Tu ştii ce fel de ţigări fumam. Kentul îmi face greaţă.

– Lasă, sefu'! de acum, ca şi preşedinte… ori Kent, ori trabucuri… Ha, ha, ha!

– Ha, ha, ha! Oare cum mi-o sta cu sula aia în gură?

– Apropos, când aveaţi barbă, semănaţi foarte bine cu Fidel Castro!

– Ştiu, mi-a mai spus-o cineva. Auzi? Dacă o dată îmi mai spui “dumneavoastră” o să mă supăr! Mă supăr rău de tot! Şi mai termină! Toată ziua-bună ziua, cu şefu-n sus şi şefu-n jos! Chiar tu ţi-ai găsit să-mi demonstrezi că suntem o naţie de lingăi? Ia vezi, poate te spun lu' Geta!

– Ha, ha, ha!

– Ce-ai găsit, omule, de râs? Te-ai ţicnit înainte de a ajunge, eu, preşedinte!? Ha, ha!

– Ştiţi... ăă... Mai ţii minte petrecerea de la Colibele haiducilor, când am dansat desculţi? Ce vin bun aveau ăia acolo! Mamăăă, și ce ospătăriţe!

– Mi-aduc aminte. A trecut ceva timp… Dar ce e de râs?

– Ne-am cam matolit atunci.

– Mai ales tu! Pe mine nu ştiu dacă ai să mă vezi ameţit vreodată, sunt foarte rezistent; în curaj, da! Aşa, şi?

– Te-am întrebat atunci dacă te-ai culca cu nevastă-mea. Tu, ca un bun prieten şi creştin, ai spus că nu.

– Normal! S-au terminat femeile? Măcar între prieteni să nu sărim calul! (Ce puteam să-i spun? Nici dacă-mi plătea nu m-aş fi culcat cu ea! Ce să faci cu balabusta aia?!)

– I-am spus lu' Geta că n-ai vrea să te culci cu ea.

– Eşti nebun! Tu asta discuţi cu nevastă-ta? Şi ea ce-a zis? (Chiar eram curios).

– Eu tocmai de asta râdeam, mi-am amintit. S-a sculat în toiul nopţii, şi m-a întrebat: "Dar ce, măsa-n cur, vrea ăla, măi? Vrea doctoriţe? Vrea inginere?”

– Ha, ha, ha! De asta a făcut ea facultatea de electrotehnică? Ha, ha, ha! "Dupe"care ai luat-o la întors, nu-i aşa?

– Nu era păcat? Dacă tot m-a trezit...

– Ha, ha, ha!

 

 

****

 

– Ce vă mai distraţi voi! Ţara arde şi moşnegii se prăpădesc de râs!

E Maria, şefa de campanie. Femeie de pus la rană. O zeiţă! Ei îi datorez faptul că am ajuns aici. Nu degeaba se spune că în spatele unui bărbat puternic stă întotdeauna o femeie. Nu m-am considerat niciodată puternic. Adevăratul preşedinte, dacă va fi să fie, ea va fi. Aşa simt eu. Ea va fi. Eu voi fi numai purtătorul ei, adică o voi purta în braţe. Dar va fi cel mai bun preşedinte din câţi a cunoscut România. Dacă era după mine, cine ştie unde eram acum?! A muncit foarte mult! Pricepută femeie! Doctor în psihologie... Te atrage ca un magnet. Ea m-a făcut să mă înscriu în partid. Eu am fost cu ideea să-i schimbăm numele, sună altfel, Partidul truditorilor de țară! Tot ea m-a propus din funcţie în funcţie şi toate au mers ca pe roate până aici. Aici e capătul, nu trebuia să accept eu candidatura! M-am lăsat pe mâna ei. Are putere de convingere. Psiholoagă, te pui cu ea?

– Cum te simţi, cum stai cu moralul? Ai nevoie să te încarc cu energie cosmică?

– Nu, doar să mă arzi, să mă pârpoleşti oleacă cu flacăra violet!

– Îţi arde de glume! Deci, stai bine cu moralul. Bravo!

– Mă gândeam cum voi suporta eşecul. Dar dacă tot te-am văzut, aș avea altă problemă… Ce mă fac dacă ies preşedinte?!

– Nu te mai gândi la asta, gândeşte-te la planurile de viitor! Ai... adică avem, atâtea proiecte, fă cum ţi-am spus. Imaginează-ţi tipul de preşedinte pe care l-am propus în campanie, ăsta e rolul tău acum! România va cunoaşte un alt tip de preşedinte. Intră-ţi în rol! Succes!

– Pleci?

– Am atâtea de făcut...

– Lasă-le, mai pot aștepta câteva minute! Nu mă lăsa singur tocmai acum! Laşi un preşedinte singur? Ţi-ai cerut permisiunea să pleci?

– Ete-te la el! Deja ţi-ai intrat în rol? Aşa te vreau! Deja eşti preşedinte, ţine bine minte!

– Ce să ţin?

– Nu uita, sunt psiholog! Ştii că ştiu ce este în capul tău, dar, dacă nu voi lua eu iniţiativa, vom rămâne doar la acest nivel. De comunicare și atât! Şi noi ştim că vrem mai mult, ţara o cere!

– Dacă e pentru ţară, înseamnă că e ordin, dar ştii cine dă ordin? (Încerc să-mi maschez din emoţiile care, sigur, mi-au înroşit urechile.)

– Preşedintele! Știu asta!

– Și cine aprobă ?

– Preşedintele, dar numai cu majoritatea Marii Adunări Naţionale!

Râdem, dar ştim că sămânţa a fost aruncată pe cel mai fertil pământ. Deja ştie că e prima doamnă a ţării. Acum vreau să fiu preşedinte mai mult ca oricând. "Eu sunt preşedintele!" era cât pe ce să strig din toţi plămânii.

 

 

***

 

Unde s-o fi dus Sandu? Ăsta e meritul lui, ştie când să plece, dar, mai ales, ştie când să apară.

– Scoate o ţigară din aia! Simt nevoia să trag câteva fumuri. Până la plăsele!

N-am mai fumat de câţiva ani. Din câteva fumuri sunt deja pe nori sau deasupra lor. Gândul meu este la Maria, sămânţa a şi început să germineze. E mai mare cu şase ani ca mine, dar nu se cunoaşte. Ce femeie! Le bate la fund pe cele de treizeci de ani. Aşa era şi Josephina lui Napoleon. După ce a divorţat de ea, a pălit steaua împăratului. Mă strânge ceva în spate…

Are ceva deosebit, te simţi bărbat în apropierea ei, emană o mireasmă aparte, de fân proaspăt cosit, de prospeţime. Buzele freamată, când vorbeşte parcă recită o poezie, te emoţionează pur şi simplu! Ei, merită să fie amanta preşedintelui! Dacă m-ar auzi... Știu că ştie ce gândesc, ştie că este prezentă în gândurile mele în orice clipă. E minunat ce se întâmplă cu noi! Dar adevărata minune ea este. Am terminat ţigara. Nici nu mai ştiu ce m-a ameţit. Fumul sau Maria?

Ce emoţii am avut când am fost invitat la Organizaţia de tineret! Am crezut că voi claca. Ştiam că tineretul este şmecher, te ia la mişto cu tot felul de întrebări. Deştept, tânărul Vespazian, deştept foc! Merită funcţia de preşedinte al organizaţiei de tineret. Cred că va ajunge în Parlamentul European. Sigur va ajunge. Se cam bâlbâia el, dar le-a zis ca lumea! Ce bine îl aud acum:

– D-le preşedinte, noi, tinerii, ne-am săturat de minciună. Ne ajunge! Nu mai ştim în ce să credem. Istoria noastră e falsificată. Nu avem niciun model pe care să-l urmăm, suntem debusolaţi. Chiar trebuie să plecăm din această ţară în care ne-am născut, unde avem părinţii care aşteaptă o mână de ajutor de la noi? Nu mai putem trăi din pensia lor! Ne este ruşine de noi, dar mai ales de voi – cei care ar trebui să ne fiţi idoli! Aţi dat un nume acestui partid – Partidul truditorilor de ţară! M-au trecut toate năduşelile; ştiam cât s-a râs pe seama mea cu această denumire… Ce râdeau pe la televiziuni, prin ziare! Dar lumea, până la urmă, şi-a pus speranţele în acest partid. Numărul membrilor creştea precum jucătorii la Loto pe vremurile bune.

Mă uitam la Maria şi ea la mine. M-am simţit dezarmat. Îi străluceau ochii. Oare ce gândea atunci? Cred că ştiu. Era piatra mea de încercare, o piatră de moară. Dacă aveam s-o ridic, ea ştia ce drum vom alege. Foarte grea încercare! Dar tânărul ataca, şi ataca foarte dur:

– Suntem în plenitudinea forţelor noastre creatoare. Acum trebuie să ne facem un rost în viaţă, vrem să avem copiii noştri. Ce ne oferiţi, d-le preşedinte? Terminăm facultăţi, masterate, ca să facem ce? Să trăim cu un amărât de ajutor de şomaj? Vă plângeţi că nu vrem să muncim? Unde? Pentru ce? Pentru bani de ciorapi? Noi, de astăzi, vom protesta peste tot în ţară, dar mai ales în lume! Nu mai tolerăm nimic! Ne este milă de lacrimile părinţilor, ne este milă de anii noştri frumoşi pe care voi ni-i îngropaţi! Nu mai ştim să iubim, nu mai ştim sa visăm, pentru că... D-le preşedinte, nu poţi visa nimic atâta timp cât te simţi inutil! Suntem flămânzi şi goi! Şi, culmea ironiei, într-o ţară înzestrată de Dumnezeu cu de toate. D-le preşedinte, sunt mandatat de tineretul acestui partid să vă întreb, dar aşteptăm un altfel de răspuns: Noi când mai trăim? Ce ne oferiţi, d-le preşedinte al Partidului truditorilor de țară?!

Şi acum îmi bate inima ca atunci! Doamne, ce mi-a făcut băiatul acela! Dar m-a provocat, ar trebui să-i mulţumesc. Multe reprize de aplauze a primit Vespazian. Şi eu l-am aplaudat, sincer. M-au durut multă vreme palmele. Mare noroc am avut când m-am ridicat în picioare să le vorbesc! Nu eram pregătit să-i răspund la aceste întrebări. Şi totuşi... Au pus cântecul lui Victor Socaciu, "Mama lor la toți". Ce rușinat m-am simțit când toată sala cânta refrenul: „vin ai noștri, pleac-ai noștri,/  noi rămânem tot ca proștii,/ ăia hoți, ăștia hoți,/ mama lor la toți!”

 Dacă Maria nu m-ar fi prins de mână în acele momente, cred că aș fi lăsat totul baltă. Dar am avut și un timp de respiro. Poate că acest cântec m-a stimulat într-un fel. Am aşteptat să se termine, în picioare. Toată sala era în picioare. Şi Maria. Avea o mină gravă, ţinea ochii în pământ. S-a lăsat o linişte atât de profundă încât eu îmi auzeam respiraţia. Ce să le spui acestor băieţandri? Dacă aş fi greşit, sunt convins, m-ar fi huiduit atunci. A trecut ceva timp până am deschis gura. Foarte greu mi-a fost! Nu găseam nimic care să-i electrizeze. Trebuia să o iau uşor, cu vorbe de umplutură, până îmi încolţea ceva în cap… Dacă avea ce să-mi încolţească.

– În primul rând ţin să vă mulţumesc că sunteţi atât de mulţi în această sală! Acum sunt convins că reprezentaţi o forţă de temut. Dacă sunteţi truditori de ţară, trebuie să demonstraţi! S-a dus timpul vorbelor, acum este timpul faptelor! Partidul nu vă oferă nimic! Eu, cu atât mai mult, nu pot, şi nici nu vreau! De ce să vă dea cineva ceea ce vă doriţi? (S-a auzit un murmur în sală). Nu este mai simplu să vă luaţi singuri?

S-a făcut linişte. Nişte aplauze anemice au început în primele rânduri, apoi au crescut şi tot au crescut… Am prins curaj:

– Nimic nu vi se oferă pe gratis! Aveţi această experienţă dureroasă. Până acum aţi fost băgaţi în seamă? Copilul dacă nu plânge, mama uită să-i dea ţâţă! Trebuie neapărat să creăm şi cadrul afirmării voastre. Aşa nu mai putem continua! Va fi foarte greu, numai dacă vom lupta împreună, uniţi, vom obliga statul să ofere drepturile legitime, nu numai ale voastre, ale tinerilor, ci şi ale părinţilor noştri, ale bunicilor. Destul! Până acum chelioşii şi guşaţii au fost stăpânii acestei naţii! (Deşi a început iar un ropot de aplauze, m-am simţit ruşinat, mi-am supt cât am putut burta. De mâine voi slăbi, cu siguranţă, numai să am timp). Cunoaşteţi foarte bine ce platformă-program avem. Este pentru prima oară când am propus înfiinţarea Sfatului Ţării, în care copiii, adolescenţii, tinerii, maturii, pensionarii, să-şi spună părerea lor. Nu va trece nicio lege mai departe fără consultarea acestei instituţii. Vom iniţia un concurs naţional pe tema: “Cum să scoatem ţara din criză?”. (Cât pe ce era să zic: Cum să scoatem ţara din rahat?!) Câştigătorul va fi desemnat prim-ministru, el va avea sarcina să-şi aleagă miniştrii, să facă un guvern de specialişti. Nu mai acceptăm amatori. Ştiţi la fel de bine ca şi mine, ce datorii are ţara... Nu le-aţi făcut voi şi nici noi. Avem de luptat cu o corupţie care şi-a întins tentaculele peste tot. Cine credeţi, voi, că va reuşi să elimine toate acestea? Vreau un răspuns de la voi! (Iarăşi linişte). Nu ştie nimeni să-mi dea un răspuns?? Dar ştiţi foarte bine să vă plângeti, nu vă întrece nimeni în văicăreli! Dacă aşa stă situaţia, înseamnă că nu se mai poate schimba nimic în această ţară! Ne merităm această soartă blestemată! Ce vă ofer eu? „O viaţă aspră, foamete, sete, nopţi fără somn, haine zdrenţuite de atâta purtat, picioare rănite de atâtea marşuri nesfârşite, nenumărate lipsuri... Dar la urmă va fi victoria în cea mai nobilă cauză care v-a solicitat vreodată!” Am auzit o voce puternică din sală care a strigat:

– Giuseppe Garibaldi!

– Corect! am răspuns eu.

– Dacă tineretul Italiei a reuşit să elibereze ţara de dușmani, noi de ce nu am putea? a strigat aceeaşi voce.

De data aceasta, sala s-a ridicat in picioare în ropote de aplauze.

A început să cânte iarăși Socaciu: “bună ţară, rea croială,/ mama ei de rânduială,/ ăia hoţi, ăştia hoţi,/ mama lor la toţi!”

 

 

***

 

– Şefu, mi-a telefonat Sergiu de la General Impex. A spus că nu vrea să aibă emoţii.

– Cum adică?

– Nu vrea sa piardă banii. Zice că poate pune la dispoziţie autobuze.

– Pentru ce? Turism electoral? Nu, în niciun caz! Să nu aud aşa ceva! Dacă simt o mişcare de genul ăsta eu voi fi primul care va anunţa presa. Priceput?

– Priceput! O sa-i explic poziţia noastră.

– Ai grijă cum îi vorbeşti, să nu se simtă jignit! Nu vom lupta cu arme necinstite.

– Dar ei luptă. E corect?

– Treaba lor. Noi vom intra cu mâinile curate!

– Şi încă ceva. Staful vrea să veniţi la o discuţie.

– Voi veni în cinci minute.

 

***

 

– Aoleuuu! Ce fum aveţi aici! Măi oameni buni, mai puteţi respira? Mai deschideţi un geam!

– Nu deschidem, ne aude duşmanul de clasă ce vorbim. Ne fură strategia.

– Hai, las-o, Virgile! Chiar aşa? Ce veşti ai să-mi dai, în calitate de mare strateg al partidului?

– Până acum, stăm bine! Ne ţinem scai de Pavelescu. Dar electoratul nostru încă nu a ieşit la vot. Ştii că moldovenii sunt mai bisericoşi. După ora 16 ne aşteptăm la o creştere masivă a prezenţei la urne. Îl vom bate pe circar!

– Eşti chiar atât de sigur?

– Te-am minţit eu vreodată?

– De unde să ştiu eu? Dar nu mai avem mult şi ne vom convinge. Ce spun băieţii de pe teren?

– E aşa cum am prevăzut. Din zece, şase votează cu noi.

– Procentul bărbaţi-femei?

– 70% femei, restul bărbaţi.

– Probleme deosebite?

– Până acum nimic semnificativ. Ei sunt convinşi că noi suntem insignifianţi. Dar asta e doar o parte a strategiei noastre.

– Ce spui? Mă faci curios!

– Ai să afli totul, la timpul potrivit. Vezi de pregăteşte o alocuţiune pentru când se va anunţa prima estimare!

– S-o crezi tu! Nimic până la confirmare. Vrei să mă culc preşedinte şi să mă trezesc... prostănac?

– Ha! Ha! Ha!

– Nu râde, Virgile! Răi mai suntem. Răi, tare!...

– Răi, da’ buni!

– Eu nu mai râd. Să ştii că, eu de ce râd, aia mi se întâmplă şi mie. (Mă scarpin la ceafă cu teamă, măcar să nu mă fac de râs, în rest... Dumnezeu cu mila!).

– Eu plec să mă reculeg în biroul meu. Dacă între timp vi se face dor de mine, ştiţi unde mă găsiţi.

– Vezi de pregăteşte două căruţe de şampanie! În noaptea asta o facem lată!

– Nu, zău!? Glumeşti, Virgile!

Nu ştiu ce să cred. Ăştia ori sunt nebuni, ori ştiu ei ceva. Într-adevăr, Virgil este un mare strateg. Şi când mă gândesc că a fost securist... Dar şi securiştii sunt oameni, doar se trag tot din civili şi ei. Deştept băiat! A reuşit să atragă mulţi oameni capabili, cu bani şi influenţă, oameni care s-au săturat să vadă atâta suferinţă în ţara lor, oameni care s-au hotărât să pună umărul. Cine ştie dacă vom reuşi să schimbăm istoria acestei ţări?! Încă se mai negociază cu mafia, cu vârfurile. Nu vrem nici război, dar nici să-şi facă de cap. Strategul nostru spune că ăsta e primul pas. Să-i atragem uşor-uşor şi să le micşorăm puterea economică. Când va sosi momentul prielnic le vom da lovitura de graţie. Până atunci să-i ţinem sub control. E foarte greu, dar nu imposibil.

M-am aşezat în fotoliu. Mi-am întins picioarele pe birou, ca americanii. Iar mi-a furat gândurile Maria. Unde o fi ea acum? Ce mai urmăreşte? Ce mai analizează?

Prima dată când am simţit că are ceva deosebit în ea a fost la întâlnirea cu "Liga femeilor". A ţinut mult să merg, să vedem împreună cum stăm cu simpatia lor. Am tot amânat până n-am avut încotro. În acest timp, n-am stat cu mâinile în sân, am fost oleacă cutră, dar a meritat.

Să te afli în faţa atâtor sute de femei, nu e uşor lucru. Pe drept cuvânt spun psihologii că cea mai mare teamă a omului este vorbitul în faţa mulţimii. Chiar înaintea temerii de moarte. Acum ştiu că Maria voia să mă pregătească, să-mi adoarmă emoţiile. E aşa uşor? Pentru unii este un talent nativ, dar pentru alţii, cum sunt eu, e o adevărată catastrofă.

Lumina era stinsă în sală. Reflectoarele îmi băteau în ochi, eu, cu inima la gură. Maria vorbea degajat, atrăgea simpatia majorităţii. Chipul ei frumos, cu o uşoară umbră de tristeţe cronică, stârnea atât admiraţie, cât şi compasiune. Fără niciun pic de efort intra în inima auditorului. Eu trebuia să apelez la câte o chichiţă. De data asta nu ştia ce-o aşteapta. Sunt sigur că a pregătit-o pe Violeta cum să mă încurce, atfel nu văd, nici acum, de unde atâta înverşunare împotriva bărbaţilor. Ori, cumva, Violeta ar fi vrut să-şi depună candidatura la prezidenţiale?! E posibil şi asta. Puternică femeie! Dură şi, totuşi, delicată. Bruneţică şi cu trăsături fine. Aprigă la vorbă. Nu acceptă niciun fel de compromis. Ori zici ca ea, ori o iei la fugă.

– Cum vedeţi, d-le preşedinte, rolul femeii în mandatul d-voastră?

M-a rupt aici, ce să-i răspunzi la modul concret?

– Rolul femeii? Femeia va avea întotdeauna acelaşi rol primordial în viaţa noastră. Ea e mamă, e soră, ne este iubită, soţie şi, de ce să nu recunoaştem, de multe ori şi amantă. (Aici am stârnit rumoare, aplauze şi râsete). Întotdeauna bărbaţii, prin reprezentanţii lor de frunte, au elogiat-o atât în poeme cât şi în cântec, dar şi în pictură, sculptură. În toate formele de artă femeia a fost subiectul central. Nu se poate nega asta. De câţiva ani buni a pătruns incisiv şi în politică, dovedind de multe ori că este mai eficace ca un bărbat. Nu există niciun impediment în calea afirmării femeii.

– Dar de ce avem atât de multe cazuri de violenţă domestică? De ce numărul divorţurilor întrece pe cel al căsătoriilor?

– Încă o dovadă că femeile sunt egale sau poate mai egale decât bărbaţii. Cum nu te obligă nimeni să te căsătoreşti, tot aşa nu te obligă nimeni să convieţuieşti dacă nu mai există sentimentul fundamental. Dacă violenţa domestică este în creştere, lipsa aparține domniilor voastre, fiindcă nu sesizați aceste cazuri. Avem legislaţie în acest sens.

– Vi se pare corect ca vârsta de pensionare a femeii să fie aceeaşi cu a bărbatului? Ţinând cont că ea munceşte mai mult, atât acasă cât şi la serviciu?

– Nu mi se pare corect, de altfel, dacă aţi citit platforma noastră, poate aţi văzut că avem altă viziune referitor la pensionare. E bătaie de joc cum se procedează acum. Şi pentru bărbaţi vârsta este prea mare pentru pensionare. Ce mă miră pe mine, este faptul că, prin tăcerea dumneavoastră, aţi aprobat toate aceste legi. Nu am văzut niciun fel de mişcare feministă.

– Păi cine ne bagă pe noi în seamă, d-le preşedinte? Cum am putea influenţa noi parlamentul ăsta plin de escroci? (Aha, m-aţi adus unde trebuia. Vă arăt eu, vouă, frumoaselor! Acum să vă văd de ce sunteţi în stare!)

– Cum să faceţi?... Cum să influenţaţi parlamentul?... Uite-aşa!

Am făcut un semn discret cu mâna. S-au aprins toate luminile. S-au deschis toate uşile de acces şi în sală au năvălit două sute de copii, toţi în puțulicile goale, fetiţe şi băieţi. De la 3 până la 6 ani, fiecare în mână cu un crin, simbolul purităţii şi semnul partidului nostru.

– Aşa veţi putea schimba orice lege! Vreau să văd şi eu pe acela care nu ar vota o lege în favoarea femeii, a mamei şi a copilului, când un zâmbet nevinovat li se va aşeza pe genunchi?!

Şi acum vreau să văd ce fel de mame sunteţi! Aveţi în mijlocul vostru nişte copii care nu au nici mamă şi nici tată. Ce spuneţi? Vor pleca aceşti copii cu o mamă în seara asta acasă?

...Cred că am văzut sau, poate, ştiu eu, mi s-a părut, femei care trăgeau de acelaşi copil ca să-l ia în braţe. O fetiţă a venit la mine. Mi-a întins floarea. Am citit pe pieptul ei: „Vreau la mama!” Pe spate scria: „Vreau la tata!” O fi trimis-o vreo plasatoare la mine? Nu, cred că este mâna Mălinei! Cu astfel de femei s-ar schimba multe în ţara asta. Am luat fetiţa în braţe şi n-am mai lăsat-o jos. Am plecat cu ea acasă. Autobuzele au plecat goale, fără nici măcar un copil. M-a costat ceva atunci, femeile de serviciu mi-au spus că trebuie să plătesc gras, că nu au şters în viaţa lor atâta pipi şi caca. Dar am câştigat un război cu mine însumi. Pe femei le aveam deja la picioare. M-am procopsit şi cu o fetiţă de 5 ani, Roxana. De atunci dorm singur, soţia nu se mai dezlipeşte de copil! O lună de zile au vuit televiziunile, presa scrisă. Am fost un erou pe toate paginile de ziare. Am primit la scrisori cât n-au primit toţi actorii şi cântăreţii celebri la un loc! A fost cea mai fericită lună din viaţa mea! Dar şi cea mai tristă. În acel iureş n-am observat când a dispărut Maria. Unde plecase şi de ce a plecat aşa pe nesimţite? Am sunat-o în acea seară. Nu a răspuns. Abia peste două zile ne-am întâlnit la sediul partidului. Voia să pară veselă, dar pe mine nu mă înşela. Ceva se întâmplase cu ea. Dintr-o dată îmbătrânise cu zece ani. Mai târziu mi-a povestit tragedia vieţii ei. Mai bine nu mi-ar fi spus-o. De atunci durerea ei este şi durerea mea. Studentă fiind, a cunoscut un băiat. S-au iubit, a rămas însărcinată. El n-a vrut copilul. Dacă voia să rămână cu el trebuia să facă într-un fel să scape de sarcină. Trebuiau să înveţe, să-şi facă un rost, nu aveau timp să crească un copil. N-a vrut să omoare prima fiinţă, sânge din sângele ei. A plecat departe, undeva la ţară, la o bunică. Acolo a născut o fetiţă frumoasă. I se rupea inima să renunţe la ea. O familie venită din Australia voia să o înfieze. N-a avut de ales. Îl iubea foarte mult pe Alexandru. Oricum, fetiţa va avea o viaţă frumoasă. Aici nu avea, încă, ce să-i ofere.

Mai târziu s-a căsătorit cu iubirea vieţii ei. N-au mai avut copii, deşi au făcut tot ce le-a stat în putinţă. El a divorţat pe acest motiv. Ea a suferit un şoc. Nici cu următoarea femeie Alexandru nu a avut copii. A divorţat iarăşi. Aceeaşi poveste. Blestemul îl urmărea. Când şi-a dat seama, a căutat-o pe Maria să-şi refacă amândoi viaţa. Femeia nu accepta compromisuri. I-a adus multă durere în viaţă acest om. Deşi îi mai păstra în amintire primul sărut şi travaliul naşterii, n-a mai vrut să audă de el.

Alexandru s-a recăsătorit din nou. Cum era de aşteptat, n-a avut parte de copii nici de data asta. S-a dus la o casă de copii şi a înfiat o fetiţă şi un băieţel. Voia să se spele de păcate. Asta a făcut-o şi mai tare să o doară pe Maria.

Când m-a văzut cu acea fetiţă în braţe, n-a rezistat, şi-a adus aminte de copilul ei. A stat la pat două zile. I-am înţeles durerea. Foarte bine i-am înţeles-o! Mi-a spus:

– Greşelile din tinereţe, te lovesc la bătrâneţe!

Cred că este adevărat, mare păcat!

 

***

 

– Şefu, hai! Te cheamă staful! E groasă rău!

Nici n-am intrat bine pe uşă că am şi fost luat pe braţe şi săltat de câteva ori spre tavan. Când am revenit pe pământ, „golanii” s-au aplecat în faţa mea, zicând în cor:

– Să trăiţi, domn preşedinte!

– Lăsaţi mişto-ul, băieţi, că nu-mi arde de glumă!

– Auzi la el! Eşti primul preşedinte care nu are numele cu sufixul “escu”! Acest sufix la preşedinţi a fost ca un blestem pentru noi, românii!

– Ce tot spuneţi voi aici?

Au început să sară dopuri de la şampanie. Am înţeles că am câştigat alegerile. N-am simţit nicio bucurie. Maria nu era lângă mine. Unde-o fi acum oare? Toţi se bucurau, turnau în pahare, spumă peste tot. Trăiască, Partidul truditorilor de țară!

Am luat o cupă de şampanie în mână. Toţi strigau:

– Un toast, un toast!

– Băieţi, am început eu mai trist ca niciodată, ştiţi ce ne aşteaptă?

– Nu contează! Nu contează! au strigat toţi, iarăşi în cor, ciocnind apoi cupele de şampanie.

– Ba contează! Ne aşteaptă multe drumuri, multe nopţi nedormite şi foarte multă muncă! Eu atât vă zic: Să dea Domnul să fie bine! Unul pentru toţi şi toţi pentru unul!

Am dat şampania peste cap şi m-au luat iar pe sus.

– Trăiască Grig! Trăiască Grig!

Mă aruncau până aproape de tavan şi mă prindeau în braţe când eram cât pe ce să ating pământul. Se adunase foarte multă lume: ziarişti, fotografi... Cine ştie cine mai era în acel talmeş-balmeş?!

Deodată am simţit o durere, ca o arsură, în dreptul inimii. Oare să fie de la şampanie? Nu mâncasem nimic în acea zi, cred că şampania era de vină. Am tras de nasturi până au sărit (curios, parcă am prevăzut asta, primul preşedinte fără nasturi la cămaşă!). Am dus mâna la inimă. Ceva fierbinte mi s-a lipit de palma dreaptă. Am avut timp să văd un lichid roşu. Cred că este o glumă de-a băieţilor. Când m-au lăsat jos, în picioare, o sfârşeală mi-a cuprins trupul. Îmi vâjâia ceva în ureche. Se învârtea totul cu mine. M-am clătinat cu mâna plină de sânge. Am auzit ca într-un somn dulce care mă chema la orizontală: Sânge! Atentat! Asasinat! Şi s-a sfârşit. M-am ridicat încet, ca un ghem de aer comprimat, fără culoare, fără miros, fără nimic. Vedeam totul ca pe-o tablă de joc. Lume alergând, sirene de alarmă, poliţie, targă, ambulanţă, doctori, asistente. Frumoase asistente! Urmăream impasibil această agitaţie. Sală de operaţii, pense, foarfeci, bisturiu, sânge, perfuzii, aparate de oxigen, monitoare. Şi dintr-o dată linişte. Foarte multă linişte.

 

Undeva, pe la sediul partidului, se adunase multă lume care striga: "Moarte criminalului! Moarte asasinului!" Oare de ce nu mă interesa?

L-am văzut pe Gelu, bun băiat! Oare plângea el sau şampania? Nu mai contează. O ţinea de mână pe Maria. Asta nu se poate! Ai grijă, dacă te vede nevastă-ta ai încurcat-o! Plângea şi înjura.

– Asta e o ţară blestemată! Nu se poate schimba nimic! Pe lângă faptul că aveam stigmatul de curve şi de laşi, acum l-am mai adăugat şi pe cel de asasini! Suntem de ruşinea Europei! Halal popor!

Vorbeşte cu doctorii. Dau din umeri. Sunt şi ei oameni, până la urmă, au făcut tot ce era posibil în acest caz.

– A fost atins organul vital. Ne pare rău. Nu suntem Dumnezeu!

Maria a rămas singură. Se aşează pe un scaun lângă trupul acela, inert, din pat. Îi apucă palma stângă şi o ţine între palmele ei.

– Nu se poate să-mi faci asta! Nu se poate! De ce te-am lăsat singur? Nu te las să mori! Nu-ţi dau voie, auzi?

Îi verifică pulsul şi-i duce palma la gura ei. I-a umplut-o de lacrimi. Cam fierbinţi lacrimile femeii. Vorbeşte singură. Sau ştie ea vreun descântec?

Mă uit în sus. Văd o lumină caldă. Îmi este frig şi vreau să mă îndrept spre lumină. La capăt văd un chip frumos cu o aură mare, aurie. Nu ştiu dacă este bărbat sau femeie. Stă cu braţele deschise ca şi cum ar vrea să mă îmbrăţişeze... Parcă se îndepărtează.

Mă dau de-a dura. Ce uşor sunt! Dacă fac câteva tumbe ajung imediat în braţele acelui chip. O fi înger sau o fi Iisus? În dreapta mea văd nişte braţe ridicate care îmi fac semn că nuuu, nu e timpul! E bunica, e şi fratele împuşcat la revoluţie, e şi Mihai! Toţi îmi fac semn că nu! Adică de ce nu? Numai voi să vă încălziţi la sânul lui Avram? Uite-o şi pe...

– Doamne, tu eşti? Unde ai fost până acum? Cum ai dispărut aşa fără să mă anunţi?

– Nu avem timp de discuţii. Mergi şi caută-ţi fiul!

– Unde? Am un fiu şi eu nu ştiu?

– Caută şi-l vei găsi!

Asta-i prea de tot, nu mai am chef să mor! Trebuie neapărat să trăiesc, am multe de rezolvat!

Napi, fratele meu, se apropie de mine. Se ţine cu mâna de abdomen. A fost împuşcat cu şase gloanţe.

– Napi, spune-mi, ştii cine a tras în tine?

– Ştiu, dar nu pot să spun, nu am voie.

– Au fost terorişti?

– Mai lasă-mă cu teroriştii voștri! Nu au existat aşa ceva!

– Atunci… securiştii?

– Ce aveţi cu securiştii? Ăia au fost băieţi destepţi, au depus primii armele.

– Atunci... armata?

– Tu ai spus-o, nu eu!

– Hai, spune-mi! Soldat sau ofiţer?

– Ofiţer. A tras în noi până s-a înroşit ţeava pistolului mitralieră. Prima dată m-a nimerit cu un singur glonţ. Am căzut pe asfalt cu mâna dreaptă ridicată. Am încercat de câteva ori să mă ridic. De fiecare dată m-am ales cu un glonţ. Nu mi-a dat nicio şansă la viaţă. M-am rugat pentru sufletul lui, nu ştiu dacă voi putea să-l iert!

– Te gândeşti cumva să-l ierţi?

– Da, trebuie! Dacă nu-l voi ierta nu voi putea pleca de aici. M-am plictisit, vreau să merg mai aproape de Dumnezeu...

– L-ai văzut pe Dumnezeu? Cum arată?

– Nu, nu l-am văzut. Abia după ce mă voi întâlni cu ucigaşul meu ne vom prezenta împreună la dreapta judecată. Până atunci...

– Ce faci până atunci?

– N-am voie să spun şi oricum nu poţi înţelege. Totul este altfel aici.

– Ucigaşul tău mai trăieşte?

– Trăieşte. A fost şi decorat. Vreau numai să-l întreb, ce-a avut cu anii mei tineri? Aveam 26 de ani! Hai, pleacă, nu mai sta aici!

– O secundă! Lasă-mă să te strâng în braţe!

– Eşti nebun? În care braţe?

– Ai dreptate, frate! Poţi să-mi spui dacă în ţara noastră va fi vreodată bine?

– Ce spui? E foarte bine acum! Dar nu pentru toţi. Tot pentru şmecheri, pentru guvernanţi şi pentru acei care ne-au împuşcat!

– Se poate face ceva pentru poporul de rând ca să trăiască decent?

– E foarte greu. Foarte, foarte greu! I-aţi lăsat prea multă vreme să-şi bată joc de voi. E prea târziu! Mafia e foarte puternică.

– Deci... totul e zadarnic?

– Ar fi o soluţie... dar e foarte greu de pus în aplicare. Numai dacă vă prindeţi de mână, toţi românii adevăraţi. Să faceţi un cerc, pornind din centrul ţării, şi să-l lărgiţi până la graniţe. Pe măsură ce lărgiţi cercul, să-i împingeţi pe ticăloşi până îi daţi afară din ţară. Să plece acolo unde au conturile furate de pe urma muncii voastre. Ce spui?

– Cred că este foarte greu, dacă nu, chiar imposibil.

– Şi încă ceva. Pentru voi, românii, nu ţine cu preşedinţia. Treceţi pe monarhie! Regele are onoare, inimă şi sânge nobil, de om adevărat! Cu preşedinţii v-aţi convins, v-ati ars! Unul mai rău decât celălalt. Hoţi şi pungaşi... mincinoşi şi perverşi!

Mă frige ceva. Mă uit în jos. Sunt lacrimile fierbinţi ale Mariei. Sărmana Maria! Iar vorbeşte singură.

– Nu trebuia să te las singur! Eu sunt vinovată! Ţara asta, Doamne, chiar ai blestemat-o? Îndură-te de acest popor, lasă-i măcar această şansă! Te implor! Cum poţi să fii atât de rău? Mi-ai luat copilul, mi-ai luat bărbatul, acum îmi iei şi preşedintele? Îmi iei toată munca mea? Te urăsc! Te urăsc! Nu eşti un Dumnezeu bun! Te joci cu oamenii cum vrei tu! Te-ai jucat cu viaţa mea! Te urăsc! Te va urî un popor întreg! Ne-ai chinuit atâta amar de vreme, ce ai cu noi? Cu ce sunt alţii mai buni?

S-a auzit o bubuitură ca de tunet. Clădirea spitalului s-a cutremurat. Maria mă frigea pe trup cu lacrimile ei, dar nu contenea să-l certe pe Dumnezeu.

– Nu-mi este teamă de tine! Nu-mi este teamă de Iad! Mă tem de Raiul tău, răule! Eşti un rău! Cum poţi fi chiar atât de rău?

M-a cuprins un frig de groază. Dintr-o dată, ca o minge spartă, m-am dezumflat. Tot aerul din mine s-a scurs într-un şuvoi în acel trup pe care stătea Maria şi-l încălzea cu sânii ei. A tresărit. Şi-a pus mâna pe inima mea.

– Bate! Bate! Doctore! Ştiam că n-ai să mori, preşedintele meu! N-ai să mori niciodată! Nu-ţi dau voie să mori, doar după mine! Doamne, eşti cel mai bun! Te rog să mă ierţi, eşti cel mai bun Dumnezeu pe care îl cunosc!

Am început să clipesc, greu, dar clipeam. Maria striga:

– Deschide ochii! Acum! Deschide-i!

I-am deschis. Simţeam nişte înţepături în dreptul inimii, dar trăiam! Asta era important, trăiam. Încă nu vedeam bine. Între gene se adunaseră câteva perle,  lacrimile  Mariei, lacrimile celui mai bun preşedinte pe care l-ar fi avut România vreodată.

[Ion Lazăr da Coza]

Acest text își are locul la proză. 

De evidențiat greșeli, nu mă obosesc. Oricum, nu ții cont de sfaturi...

da Coza 

[Vasilisia Lazăr]

George, textul acesta e minunat. Te rog foarte mult să-l duci la proză! Acolo îți voi scrie mai multe. Aștept!