Interviu cu LIVIU IOAN STOICIU din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

...Al. Piru, strălucit istoric al literaturii române scrise până la începutul secolului 20, nu avea „organ” pentru poezia contemporană...

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Domnule Liviu Ioan Stoiciu, aţi împlinit în 2005, an de cumpănă pentru români, vârsta frumoasă de 55 de ani. Am putea începe dialogul nostru la acest moment aniversar cu… „primele iubiri”, cu primele tresăriri ale poeziei… cu… Noi vom trece însă direct la întrebări: Cine eraţi înainte de 1989 şi ce aţi devenit imediat după acest an? Referiţi-vă chiar şi la episodul de revoluţionar...

LIVIU IOAN STOICIU:În 1989 locuiam la Focşani (unde

am venit din Cluj în 1975, prin căsătorie, cu câteva luni

înainte să se nască fiul, Laurenţiu; casa mea părintească este

şi azi la Adjud; la Adjud am terminat liceul teoretic în 1967,

pe când aveam 17 ani, dat de 6 ani la şcoală; a urmat o lungă

perioadă de boemă la Bucureşti, în principal, unde am

schimbat mai multe locuri de muncă, fără să fiu interesat sămi

finalizez studiile superioare, întâi de filologie, apoi de

filozofie, la zi şi la fără frecvenţă, după ce am pierdut ani în

armată la Bârlad şi în diverse meserii, de la profesor

suplinitor la Rugineşti-Vrancea la ziarist la Miercurea Ciuc

şi miner la Bălan şi Petroşani, să rămân numai la exemplul

lor, pentru a câştiga un venit, dar şi “experienţă de viaţă”,

susţinându-mă material singur, neavând burse). La Focşani

am fost mereu “oaia neagră a regimului” şi “ultimul om” în

lumea culturală “titrată” vrânceană, cu sau fără funcţii

comuniste, nerespectat pentru cărţile publicate, primite

favorabil de critică în Bucureşti şi ţară, nu şi la Focşani,

considerat intrus, incult sau ignorant, impostor, netalentat,

“care nu ştie limba română, scrie cu puncte-puncte şi cu

ăăă...”. De la sfârşitul anului 1990 m-am mutat “definitiv” la

Bucureşti. În lumea literară eram în 1989 autor a patru

volume de versuri (din care cel de debut premiat de Uniunea

Scriitorilor, important pentru statutul meu “social”, iar

ultimele trei volume trecute la index, la “fondul special” al

bibliotecilor). Eram bibliotecar la Biblioteca Judeţeană

“Duiliu Zamfirescu” Vrancea (după ce am fost pedagog la

două licee din Focşani). Eram intrat în dizgraţia autorităţilor

comuniste din 1981, “cu dosar politic operativ la

Securitate”, deşi n-am fost niciodată membru al PCR (nici

după Revoluţie nu voi fi membru al vreunui partid). La 22

decembrie 1989 am fost pus cu forţa de “revoluţionarii

vrânceni” în fruntea judeţului Vrancea, cunoscut fiind ca

“opozant” / “rezistent” al dictaturii lui N. Ceauşescu (postul

de radio “Europa Liberă” făcea mereu caz de mine; pe 13

octombrie 1989 am semnat şi Apelul împotriva realegerii lui

N. Ceauşescu la cel de-al XIV-lea Congres al PCR; am fost

pe lista neagră a celor care trebuiau eliminaţi, pe plan

naţional; pe 5 decembrie 1989 am avut parte de un “proces”

public al “oamenilor muncii din activul cultural vrâncean”,

instrumentat de Securitate, de Secretariatul cu propaganda al

PCR Vrancea, de Comitetul judeţean de Cultură şi Educaţie

Socialistă, cu trimis oficial de la Bucureşti, şi de Cenaclul

Vrancea al USR, în frunte cu Florin Muscalu şi Traian

Olteanu, la care am fost înfierat în fel şi chip, refuzând să

mă dezic, şi la care s-a hotărât să fiu lăsat fără locul de

muncă de la Biblioteca Judeţeană, să fiu trimis în cel mai

bun caz la mină; norocul meu a fost că a venit Revoluţia).

Am stat în “funcţia revoluţionară” de preşedinte al CPUN/

CFSN Vrancea şi membru al Parlamentului Provizoriu până

pe 5 martie 1990, când m-am retras (după ce FSN a devenit

partid) şi am plecat la Bucureşti redactor-şef (ales de colegi

în lipsă, din februarie 1990) la noul săptămânal literar al

USR, “Contrapunct”.

C.I.U:Vă place vechea caracterizare a lui Al. Piru care

afirmă că sunteţi „fără îndrăzneli, cuminte, proiectând un

tradiţionalism abia camuflat”?

L.I.S:Lui Florin Muscalu i-a plăcut nespus această “caracterizare

depreciativă”, convins că mă va îngropa (Al. Piru

având autoritate în provincie, între “profesori”). Observ că

vă face şi Dumneavoastră plăcere sa o amintiţi aici, didactic,

o dată ce n-aţi uitat-o - impresionat probabil de personalitatea

“profesorului universitar” Al. Piru, care împărţea la

Focşani titluri cam după câte damigene i se mai cărau acasă

(aşa era legenda).Deşi ştiu că Dumneavoastră sunteţi

revoltat de structura versurilor mele (revoltat tocmai fiindcă

nu sunt... cuminte şi... tradiţionalist, cum credea Al. Piru).

Mă mir că n-aţi pomenit, peiorativ, de autodidacticismul

meu (nu contează că nu se învaţă în nici o universitate cum

se scrie poezie originală sau că facultăţile de Litere au scos

cohorte de veleitari în literatura română). Nu mi-am bătut

cine ştie ce capul cu această caracterizare a lui Al. Piru (la

volumul meu “O lume paralelă”), expediată la sfârşitul unei

recenzii dedicate mai multor autori de poezie, am luat-o ca

pe o opinie critică şi atât, de reţinut. În particular, e

adevărat, atunci am perceput-o ca pe o opinie tendenţioasă,

de rea-credinţă (ştiind că Al. Piru e prieten cu oficialităţile

comuniste vrâncene). Între timp am uitat-o cu desăvârşire.

La Focşani, Al. Piru era mereu citat în 1989 cu această

“caracterizare” a lui şi ajunsese să mă amuze (era transformată

în judecată... politică). Al. Piru, strălucit istoric al

literaturii române scrise până la începutul secolului 20,

n-avea “organ” pentru poezia contemporană, a recunoscut

chiar el, era un băgător de seamă, pe cât de didacticist pe

atât de arogant şi, din păcate, oportunist (cum e azi un Alex

Ştefănescu). Au apărut atunci cronici cu adevărat importante

la cărţile mele, care au minimalizat de la sine şi

“caracterizarea” lui Al. Piru. De curiozitate, găsiţi în referinţele

critice al primei mele antologii, “Cantonul 248”

(Editura Vinea, 2005) şi opiniile a doi critici adevăraţi de

poezie, care se referă direct la “caracterizarea” lui Al. Piru.

Iată ce scria Gh. Grigurcu (în “Viaţa Românească” din

septembrie 1989): «Tânărul poet e un antitradiţionalist, un

spirit dizolvant în raport cu convenţiile de simţire şi de

limbaj, exact la antipodul impresiei ciudate a lui Al. Piru,

care-l socoate “fără îndrăzneli, cuminte, practicând un

tradiţionalism abia camuflat”. Abia camuflată e atitudinea

contrară! Vizând de la bun început a şarja suprastructura

vizionară, perspectiva mitică a “trecutului”, porneşte de la

structura existenţial consacrată, de la codul percepţiilor şi

semnificaţiilor naturiste asupra cărora îşi exercită acţiunea

stilistic deformatoare» etc. Iar Nicolae Manolescu atrăgea

atenţia, răspunzându-i explicit lui Al. Piru, că poezia mea e

dominată de memorie, de fapt, şi că sunt orientat către aşazisul

retro al postmodernismului actual (în România

literară” din 4 mai 1989).

C.I.U:S-a spus deseori că la dv. totul se transformă în

mitologie. Ca sa fiu sincer, profesorul de limbă românească

din mine se revoltă în faţa unor bufonade, dar se şi bucură

şi este uimit de asocierea dintre Ulise, Dionisos, minotaur şi

argonauţii care intră în scena de la Cantonul 248. Efectele

nu sunt caricaturale, ci, mai degrabă, de un fabulos grecoadjudean,

dar un fabulos totuşi. Aţi dorit să creaţi, mai ales

în primele volume, o poezie ludică sau mitică?

L.I.S:Bufonadă? “Demitizarea” de care s-a tot vorbit în

legătură cu poezia optzecistă (care e recognoscibilă, deja

optzecismul are paradigma lui) e şi o reacţie naturală literară

la poezia scrisă până în anii ’80, se ajunsese la un moment

de exasperare calofilă, de manierizare în gol a poeziei

originale. Demitizarea, ironia autoreferenţială optzecistă a

spart calapoadele poeziei româneşti, a reluat legătura directă

cu avangarda, abandonată după 1944, inclusiv la poezia

experimentală, şi a propus o poezie mai accesibilă cititorului

de azi, mai reală, mai legată de cotidian, de prozaism. Că la

mijloc e o poezie ludică sau mitică, nu are nici o importanţă...

Ce mă surprinde în cazul meu e că mi s-a pus această

ştampilă, că transform totul în mitologie si atât. Se vede de

la o poştă că nu sunt citit. Modelul mitologic a fost o etapă

din scrisul meu. Se poate simţi perfect asta azi, când am

publicat prima mea antologie, intitulată “Cantonul 248”.

Fiecare carte a mea (sunt zece volume originale de toate) a

însemnat o etapă arsă. Fiecare carte a mea e altceva. Un ochi

critic atent (dar eu n-am avut şansa să-mi găsesc un critic

admirator, care să mă susţină public permanent) n-are cum

să nu constate că etapa mitologică e cuprinsă numai în

primul volum, “La fanion” (şi într-un ciclu al volumului

“Post-ospicii”, intitulat “Amintiri adjudene”, preluat din

sertar). De regulă evit instinctiv repetarea, evit “formulele”

(există şi această posibilitate, să te rescrii în aceeaşi formulă,

“demitizantă” în cazul meu, să te impui ca atare; la mine

însă versurile s-au dezvoltat de la sine din versuri, au crescut

natural o dată cu vârsta, sau au scăzut, conţinutul s-a

schimbat după asimilări personale, contând şi experienţa la

masa de citit, nu numai experienţa de viaţă). Altfel, nu

înţeleg ce e rău faptul că în versurile mele “fabulosul” ocupă

un loc de frunte, alături de “concret”, contrariile se atrag.

C.I.U:Credeţi cu adevărat că bunicul din Macedonia v-a

transmis, odată cu numele, şi stoicismul, pe care-l etalaţi în

„Jurnal stoic”, ”Contrajurnal” etc.? Stoicii propagau, pe

plan etic, supunerea faţă de soartă, eliberarea de pasiuni.

Nu sunteţi un astfel de stoic. Atunci?

L.I.S:Depinde din ce parte a stoicismului priviţi. Pentru

stoici virtutea a fost singurul bun adevărat, la fel şi la mine

(n-am bogăţii, îmi sunt indiferente gloria şi cariera). Mai

mult, obsesia sinuciderii la mine are legătură cu stoicismul.

Stoicii au fost fermi, curajoşi, oameni dintr-o bucată, de o

tărie morală şi sufletească ieşită din comun, “neclintiţi în

faţa vicisitudinilor sorţii”. Personal, sunt fatalist, mă resemnez

în faţa sorţii de când mă ştiu, cred în “aşa mi-a fost scris

să păţesc”, “dacă aşa a vrut Dumnezeu” (e adevărat însă, nu

mă supun în faţa oamenilor abuzivi, deşi-mi întorc şi al

doilea obraz, altă probă de stoicism, nu de credincios).

“Stoic” se regăseşte în numele de familie, moştenit de la

tatăl tatălui meu, aromân din Macedonia lui Alexandru cel

Mare (a trecut în anii ’20 Dunărea din Bulgaria sub burta

unui măgar, urmărit ca revoluţionar, într-o mişcare de

eliberare a mecedonenilor aromâni), predestinat sau nu. Sunt

un contemplativ (nu însă pasiv) şi-mi reprim cât pot

pasiunile (durerea, frica, pofta, plăcerea). Singurătatea şi

izolarea, la mine duse la extrem, au legătură cu stoicismul.

Etica stoică a reflectat criza sistemului sclavagist şi s-a

exprimat refugiindu-se într-un ideal iluzoriu. Sunt un model

al acestei etici, am reflectat criza sistemului comunist şi mam

refugiat în literatură, în reflecţie, în poezie în principal.

Mă recunosc în stoicismul târziu, “reformat” (al unui

Seneca, Epictet, Marc Aureliu), când s-a accentuat latura

idealistă, fatalistă şi religioasă a doctrinei (care, sub această

formă, a influenţat începuturile creştinismului). Bravez,

totuşi: în viaţa de fiecare zi nu conştientizez această posibilă

filiaţie “prin sânge / strămoşi” la o... doctrină stoică.

C.I.U:Unii scriitori mai tineri, susţinuţi şi de critici cunoscuţi

sau directori de publicaţii, au adus insulte grave

memoriei lui Eminescu. Dv. cum credeţi că trebuie citit

Eminescu? Sau dacă mai merită acest efort…

L.I.S:M-am exprimat public în prea dese rânduri, să mai

plusez aici: Eminescu rămâne poetul nostru de căpătâi,

sensibilitatea poporul român (aceea de profunzime) se

identifică de o sută de ani cu el – ce ne batem capul că

ultima generaţie de poeţi, de pildă, are această lipsă, a

receptării lui (fie ea susţinută şi de critici demisionari

cunoscuţi, care... revizuiesc istoria literară după gustul

actual, aruncând la coş criteriul estetic, rămânând fără

criterii de valorizare)? Totul se limitează azi la “Nu-mi

place Eminescu”. Penibil! Atâta pagubă că “nu le place”

(cui?). Că nu ţin cont nici măcar de butada “Ce ţie nu-ţi

place, altuia nu-i face”. Totul e trecător, Eminescu a avut

mereu parte de contestatari (şmecheri nevoie mare, care-şi

fac un nume contestându-l) şi a ieşit învingător, peren,

“nemuritor şi rece” (să rămân la formula didactică)... Ce

importanţă are ce crede o mână de nou veniţi chipurile

nonconformişti (de fapt, nişte laşi iresponsabili în viaţa

publică) despre Eminescu? Suntem o cultură mică (nu

minoră), dar avem o poezie mare scrisă în limba română

(din păcate, inaccesibilă poeziei universale), începând,

continuând şi sfârşind cu “blazonul Eminescu”, dacă pot să

spun aşa. Eu am slăbiciune pentru Eminescu de când mă

ştiu, nu numai pentru poet. Eminescu e şi un prozator unic şi

un publicist cu adevărat fără pereche (chiar dacă azi adepţii

“corectitudinii politice” îl blamează pentru... clarviziune).

C.I.U:Am constatat că în poezia dv., la fel ca în poveştile lui

Creangă, scrisul se îmbină perfect cu vorbitul, oralitatea

versurilor fiind o trăsătură esenţială.Credeţi că în acest

mod metafora este mai bine percepută de cititor?

L.I.S:Insolitul versurilor mele a fost legat de acest aspect,

prozaic, al “oralităţii” ei. În toate zece volumele mele de

versuri se poate afirma că “oralitatea” e o “trăsătură esenţială”,

ea e recognoscibilă, chiar dacă am schimbat registre de

la o vârstă la alta. “Oralitatea” mea s-a transmis la un Ioan

Es. Pop (mare vedetă azi;criticii uită din pulpana cui şi-a

dezvoltat poezia, crezând că a început poezia “nouă” cu el),

cel mai iubit dintre poeţii impuşi după Revoluţie, el a

asimilat-o (la suprafaţă, însă) cu succes. Nu e vorba de o

percepere mai bună a metaforei (optzeciştii au marginalizat

rolul metaforei în poezie, dacă n-au eliminat-o de tot din

versurile lor), ci de un discurs liber, cotidian, autentic, al

“omului de pe stradă”. Am încercat să fiu firesc în tot ce

scriu, să mă exprim direct, “cuvintele potrivite” să se scrie

singure, să aibă un sens.

C.I.U:Carl Sandburg spunea că „poezia este jurnalul unui

animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare”.

Din această falsă definiţie, ce s-ar potrivi poeziei dv.?

L.I.S:Îmi amintiţi de prezentarea făcută poeziei mele din

revista “Familia”, din 1974 (pe când aveam 24 de ani),

semnată de Ştefan Aug. Doinaş. Fără doar şi poate poezia

mea e un jurnal, “jurnalul unui animal” care vrea să acopere

“totul” (în limitele mele de percepţie). E superb spus că

poetul e un animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să

zboare. De altfel, unul din volumele mele (apărut în anul

apocalipsei personale neîntâmplate, în 2000), se intitulează

“Poemul animal”. Iar ultimul meu volum de versuri ar putea

să se intituleze “Jurnalul unui neadaptat”, am în sertare

poeme-jurnal (las la o parte faptul că volumele “Poeme

aristocrate” şi “Post-ospicii” cuprind poeme-jurnal, datate,

începute cu ziua, luna, anul şi ora, sau că în volumul

“Jurnalul stoic” am o secţiune intitulată “Addenda LIS”,

care e jurnal în versuri; de altfel, şi în volumul “Jurnalul

unui martor” am o asemenea secţiune, în versuri). Pot să

conştientizez acum că poezia mea e o un jurnal de “stări”,

copii ale realităţii sau “vizionare”

C.I.U: Din toate volumele reiese o dorinţă irepresibilă de a

comunica mult şi repede ca şi cum „timpul n-ar mai avea

răbdare”. Explicaţi, vă rog.

L.I.S:O observaţie semnificativă – chiar aşa stau lucrurile,

am momente când am această dorinţă irepresibilă să scriu,

să las mărturie ce simt, ce mă doare, ce-mi place sau

displace, ce opinie am asupra condiţiei mele, în particular,

sau a lumii, în general. E însă o comunicare cu mine însumi,

exclusiv. Nu mă interesează dacă va fi vreodată citită

“impresia” mea scrisă, eu m-am eliberat la masa de scris de

ceva stresant “care stătea în mine şi voia să iasă” (rău, bun).

Normal ar fi să fac tot posibilul să comunic şi cu

“exteriorul” meu (să caut cititori avizaţi, adică, să-i incit la

lectură), nu numai cu “interiorul” meu “narcisist”, să le comunic

“revelaţiile” (“meditaţiile”) mele. N-am însă această

abilitate de a-mi face publicitate, sunt şi timid (aşa cum sunt

timid în viaţa socială). Dacă ar exista agentul literar de tip

occidental, care să-mi popularizeze scrisul, să încheie

“contracte de fidelitate”, să fie cel ce intermediază între

mine şi cititor sau să fie moderator de comunicare publică a

scrisului meu, ar fi ideal. Dar m-am împăcat cu gândul că

scrisul meu nu are succes... Şi că reţeta de succes ţi-o

asigură un “spate acoperit”, o “echipă de lobby”, o filieră de

“organizaţii secrete” (unde cotizezi) care manipulează

publicul, sau o gaşcă dominantă peste lumea literară – ceea

ce chiar că nu e cazul la mine.

C.I.U:Ce criză (întâmplare sau situaţie) v-a marcat activitatea

poetică sau cea personală?

L.I.S:Marcat cu adevărat am fost de harta mea astrală,

implacabilă. Conform previziunilor astrologice, m-am născut

cu “Lună-Saturn în Casa a 8-a şi cu Ascedentul în

progresie”, adică am gânduri, accentuate periodic, de

sinucidere... Mai rău, se pare că am moştenit un blestem în

familie, din partea mamei (ea a murit trăsnită în bucătăria de

vară la Cantonul 248, când eu aveam un an şi patru luni; am

fost crescut de o a doua mamă), care a avut un frate

sinucigaş (s-a aruncat înaintea trenului), un alt frate a fost

ucis de tren, când traversa linia ferată pe viscol la Cantonul

248, iar mama mamei mele a murit în biserică la Adjudu

Vechi (biserică fiind obligată să se resfinţească, să nu fie

închisă) şi primul copil al mamei mele a murit de deochi la

şase luni (eu îi port prenumele, se numea Livia; la Adjudu

Vechi prenumele copiilor morţi de mici sunt preluate de

copiii care se nasc după ei; în acte eu sunt numai Ioan, dar în

familie mi s-a spus numai Liviu)... În “activitatea poetică”,

m-a marcat faptul că nu am putut să debutez editorial, cu o

carte a mea, decât la 30 de ani – pe când în sertar aveam

definitivate 12 volume în manuscris. În anii ’70 se debuta

editorial numai prin concurs. A trebuit să aştept şase ani să

fie acceptat scrisul meu de poezie (marcă obişnuită a

optzecismului, mai apoi), de către cei din jurii, poeţi şi

critici importanţi. Până să apar cu o carte a mea (“La

fanion”, Editura Albatros), am apărut în două “Caiete ale

debutanţilor”, la aceeaşi editură, cu selecţii de poeme.

Vrând, nevrând, sunt un precursor al optzecismului, dezvoltat

de unul singur la Focşani, departe de centrele studenţeşti

sau de Cenaclul de Luni bucureştean. Frustrările acelor ani

s-au răzbunat după aceea, având totuşi şansa să prind un tren

de care nu auzise nimeni (al paradigmei optzeciste). Dar şi

azi mă simt un “bătrân veteran” (însingurat, izolat, neinclus

în găştile literare cotidiene din marile oraşe; nu contează că

de 15 ani locuiesc la Bucureşti) pe câmpiile de luptă

optzeciste, născut în 1950 (în majoritate, optzeciştii sunt mai

mici decât mine cu 5-10 ani)..

C.I.U:În mediul scriitoricesc în care trăiţi, substasntivul

ONOARE mai are vreun sens? Dar ciocoismul în literatură

cum l-aţi descrie?

L.I.S:Ce întrebare... “Onoare” (cu O mare) - dumnezeule

mare, pe ce lume trăim? A avut vreodată vreun sens acest

cuvânt în lumea literară, cu adevărat? Compromisul

meschin, interesul personal, conformismul, oportunismul,

laşitatea, “capul la cutie” au legătură cu Onoarea? Aceste

cuvinte sunt majoritare... Plus ciocoismul (sau toate la un

loc au legătură cu ciocoismul), care e la mare... onoare în

România şi în lumea literară (din vremea lui N. Filimon:

avem ciocoi vechi şi ciocoi noi, mereu reciclaţi în “istorie”).

Şi nu numai la nivel de mediocrităţi scriitoriceşti cu funcţii.

După Revoluţie s-au reciclat foştii ciocoi comunişti (scriitori

activişti PCR şi securişti sau colaboratori cu Securitatea) în

ciocoi democraţi, ei sunt mereu în fruntea breslei, la

Uniunea Scriitorilor sau la o revistă literară fanion. Mulţi

(nu toţi, nu generalizez) s-au îmbogăţit pe seama exploatării

operelor literare ale colegilor lor scriitori (patroni-editori).

Alţii, critici, “care au rezistat prin cultură în comunism”,

s-au ciocoit dând de gustul puterii literare (puşi în funcţiicheie;

sau pretinzând bani grei de la cei cărora le scrie o

cronică favorabilă sau o prefaţă; sau care scriu manuale

şcolare pe saci de bani), sau dând de gustul puterii politice:

aroganţa lor e deplorabilă. Azi “onorabil” e cel pus în

fruntea bucatelor, care taie şi spânzură, nu scriitorul muritor

de rând de valoare, care are principii şi se conduce după un

cod moral.

C.I.U:La vârsta pe care o aveţi, vă puteţi uita înapoi cu

mândrie şi să exclamaţi:„Iată poeţii x, y, z sunt, într-un fel,

creaţia mea”! Dar „înapoi cu mânie” la ce v-aţi putea

uita?

L.I.S:Am o lungă serie de poeţi debutaţi de mine, fie într-o

revistă (la revistele la care am lucrat, “Contrapunct” şi

“Viaţa Românească”, să rămân doar la exemplul lor), fie

premiindu-i la concursuri naţionale, la care am fost

preşedinte de juriu (de la concursul “Aurel Dumitraşcu”,

pentru cartea de debut, la concursul “D. Bolintineanu” sau,

mai nou, “Costache Conachi”, pentru cicluri masive de

versuri), de la Mihai Ignat, Vasile Baghiu, Sorin Gherguţ şi

Dan Coman, la Teodor Dună şi Oana Călălina Ninu. Din

păcate, nu-mi place să-i mai enumăr (deşi sunt lideri ai

promoţiilor postcomuniste; cei cărora le-am dat eu premiul I

sau marele premiu sunt azi nume recunoscute în noua

poezie), nerămânându-mi prieteni, din contră. Am şi un

talent special, de a le deveni antipatic de la un moment dat,

după ce mă despart de ei public, dintr-un motiv sau altul (în

special legat de involuţia lor morală publică). Un caz

incredibil pentru mine rămâne Elena Vladăreanu (atotprezentă

azi în clasamentele de ultimă oră) – eu i-am şi

definitivat volumul de debut, în particular, nu numai că am

fost preşedinte de juriu când am debutat-o editorial

(aducându-i “peste rând” volumul în concurs), şi azi ea îmi

e... duşman, de o rea-credinţă publică flagrantă. Nu spun că

niciodată Elena Vlădăreanu, nicăieri, nu a amintit că a fost

“într-un fel, creaţia mea” (să vă citez) şi că, în schimb, îi

arată cu degetul ca... binefăcători ai ei pe... alţii, cu care n-a

avut de a face. Nu-mi bat capul cu Elena Vlădăreanu (un

poet fără caracter; degeaba ai talent dacă nu ai coloană

vertebrală; şi-a dat în petic şi cu ocazia înscenării “Cazului

Viaţa Românească – PaulGoma – antisemitism - LIS-USR”,

când ea era şeful paginii de cultură la ziarul “Averea” şi a

refuzat să-l mediatizeze, stupefiind inclusiv conducerea

redacţiei, să nu cumva să-l deranjeze pe “preşedintele USR”

N. Manolescu, care tocmai îi aprobase apariţia unei cărţi la

editura USR), dar dacă tot am fost pus de Dumneavoastră,

aici, în situaţia să privesc înapoi cu mânie... Nu doresc nici o

recunoştinţă din partea celor pe care i-am ajutat să debuteze,

descoperindu-le cu bucurie valoarea “ca poeţi”, dar nici nu

pot să accept să fiu nedreptăţit sau înjurat de cei cărora

le-am făcut un bine, totuşi..

C.I.U:Sunteţi de acord cu împărţirea scriitorilor pe

generaţii? Trebuie neapărat să ai nişte ani pentru a fi

valoros? Trebuie să aparţii unui grup limitat sau unei găşti

pentru a avea succes?

L.I.S:Cred cu adevărat în scriitorii singuratici, nealiniaţi, cu

personalitate accentuată, fără spate acoperit, nemembri

cotizanţi ai unei găşti sau “generaţii”. Fără doar şi poate, o

gaşcă te poate promova cu succes, literatura română actuală

s-a tribalizat semnificativ... Mai rămâne să apară şi gaşca

homosexualilor şi lesbienelor, declarată ca atare public (cu

succes asigurat) şi i-am ajuns din urmă pe occidentali. Vă

asigur însă că eu iau lumea literară aşa cum e. Împărţirea pe

generaţii are sens pentru o istorie literară, pentru o recunoaştere

critică a unei tendinţe, direcţie, curent, paradigmă.

Fiindcă e şi o creştere în timp a gustului receptorului literar

(cititor avizat), nu numai o creştere în sensibilitate a

creatorului original. Când spui “optzecist” sau “şaptezecist”

sau “douămiist” ştii la ce fel de tip de poezie te referi, sau la

ce fel de tip de poet, sunt trăsături generale care converg pe

o etapă de timp consumată, pe treizeci de ani (generaţia,

care asigură cristalizarea unui canon literar), pe zece ani

(promoţia), sau mai nou pe cinci ani (ultimii veniţi), când se

schimbă “mesajul”, “moda”, “modelul şi motivaţia”.. Dacă-l

asculţi pe un Ion Bogdan Lefter, îţi spune că nu există decât

generaţia de 30 de ani optzecistă (care cuprinde nu numai

optzeciştii, ci şi nouăzeciştii şi douămiiştii – ea ar trebui să

dureze până în 2010), care a trasat graniţa cu

neomodernismul şi a impus postmodernismul. Dacă te iei

după Marin Mincu însă, generaţia optzecistă postmodernă

nici nu există, neimpunând o paradigmă în poezie (ceea ce e

complet fals; poezia apărută din jurul anilor ’80 până azi are

legătură cu autenticismul, cu descoperirea autoreferenţialismului

şi biografismului, o poezie a antropocentrismulului)...

Mă mai întrebaţi dacă trebuie să împlineşti “nişte ani”

pentru a fi valoros. Nu sunt sigur că am înţeles ce vreţi să

spuneţi – poţi să împlineşti şi o sută de ani şi să nu fii

valoros în ceea ce publici, sau poţi să ai până în 25 de ani

(cum au cei ce constituie promoţia douămiistă) şi să dai

lovitura, atrăgând superlative asupra ta. O problemă insurmontabilă

actuală e legată de aruncarea criteriului estetic la

coş de către noii veniţi în literatura română. Tot repet, nu se

va mai şti în curând ce înseamnă a fi valoros, în absenţa

criteriului de departajare estetic. S-ar putea să nu mai

conteze de aici înainte decât emoţia viscerală la citirea unor

versuri licenţioase (cu care şochează douămiiştii, cu sex

explicit, “pe româneşte”), Doamne fereşte, cum se întâmplă

azi – care-ţi asigură doza de succes, provocând cititorul /

ascultătorul (că apar şi cărţi însoţite de CD-R, cu poemele

cărţii citite de autor). Şi când succesul ieftin devine un drog,

nu mai e nimic de făcut... Termenul de “valoare” s-a

demonetizat, ca şi acela de “poet” (e “poet” azi orice

“scârţa-scârţa” care scrie “versuri”).

C.I.U:V-aţi arătat, chiar aţi declarat, că sunteţi un răzvrătit,

un incomod. Este adevărat sau folosiţi doar o mască

pentru publicitate? Pun această întrebare deoarece la un

moment dat exprimaţi „pofta de mărturisire publică”, iar la

alt moment „oroarea” de publicitate. Când sunteţi cel real?

L.I.S:“Mă exprim pe mine” în diferite ipostaze (în poezie,

proză, teatru, jurnal sau publicistică şi eseu), prin mărturisiri

publice sincere, pe paliere profesionale diferite. Ce legătură

are literatura pe care o scriu şi o public (în tiraje care nu

contează, depinde de editor) cu... publicitatea? Toţi scriitorii

lumii înseamnă că scriu pentru a-şi face... publicitate? Sau

îşi fac publicitate... publicând ce scriu? Ar trebui să ţinem în

sertar ceea ce scriem, să nu fim... acuzaţi că ne facem

publicitate aşa? Dumneavoastră, Domnule Culiţă Ioan

Uşurelu, ca romancier, asta faceţi? Nu reuşesc să leg,

totodată... publicitatea, de felul meu de a fi, răzvrătit sau

incomod (care ar trebui să rămână secret?).“Când sunteţi cel

real?”, mă întrebaţi. Habar nu am la ce vă referiţi. Ce

importanţă are dacă pe mine nu mă interesează publicitatea,

dacă scriu (şi public; deşi nu public tot, am sertare pline de

versuri, de jurnal şi publicistică) numai “pentru sufletul

meu”, intrat în competiţie cu mine însumi, pariind pe o carte

sau alta? Dacă sunt citit sau nu, atâta pagubă. Am tot

subliniat, scrisul pentru mine are şi un rol terapeutic, datorită

lui nu m-am sinucis până azi (nu e o vorbă în vânt). Pur

şi simplu scrisul la mine e o chestiune personală, care mă

priveşte în exclusivitate, nu dau socoteală nimănui pentru

ceea ce fac. Eu sunt aşa cum sunt, o carte deschisă, n-am

nici o mască publicitară pe faţă, din contră. N-am nimic de

ascuns. Îmi place să cred că în vizita mea trecătoare pe

această planetă (care a durat până azi 55 de ani şi nu-mi

doresc să mai continue mult, ajungându-mi această aventură

fără cap şi coadă, într-o societate dezabuzată) sunt un model

oarecare de supravieţuire prin ceea am scris şi ce scriu –

fiecare scriitor e un exemplu în acest sens, mai mult sau mai

puţin interesant.

C.I.U:Credeţi în destin ? Ce perioadă a vieţii aţi dori să

ştergeţi cu buretele?

L.I.S:Sunt stoic prin numele moştenit (Stoiciu), nu? Cred în

destin. Să şterg cu buretele o perioadă a vieţii mele? Poate

perioada boemei mele, din prima tinereţe (cuprinse între

1967-1975), când sentimentul de ratare pe toate planurile s-a

ridicat până la cer, cu atât mai mult cu cât n-am reuşit atunci

să duc la capăt nici măcar două tentative de sinucidere, când

aveam 23 de ani – dar dacă aş şterge-o, n-ar mai avea nici

un haz viaţa mea, în general. Aşa că nu doresc s-o şterg.

Dacă-mi pare rău de ceva din acea perioadă (o spun doar ca

fapt divers), e că nu mi-am terminat studiile superioare, nu

pentru a parveni în viaţa de zi cu zi, Doamne fereşte (de

aceea nici nu m-am omorât cu firea să le termin, să fiu sigur

că nu parvin, că nu sunt îndepărtat de la masa de scris de o

carieră pe plan social-politic, dând de gustul puterii şi al

compromisului previzibil imoral, în vremuri tulburi comuniste),

ci pentru a nu mai îndura umilinţele nemeritate la

care am fost supus până azi din acest motiv... Altfel, în plan

secundar, aş fi dorit să şterg cu buretele “răul din mine” (sau

ce o fi), care nu m-a lăsat să mă bucur de viaţă. Şi mai ales

aş fi dorit să-mi şterg perioadele de suferinţă exacerbată

(care atingea praguri ale nebuniei) de după o despărţire de

femeia iubită, sau de după o trădare, de neiertat.

C.I.U:Care va fi viitorul poeziei dv. şi al culturii româneşti

odată cu intrarea în UE?

L.I.S:Care e viitorul poeţilor care au murit până azi? Cine-i

mai citeşte, cine le mai cultivă amintirea? Doar poeţii care

au norocul să fie cuprinşi în manualele şcolare şi în cursurile

studenţeşti mai au un viitor, dar şi acela relativ (schimbându-

se gusturile). Întâmplător am şi eu un capitol dedicat

într-un manual de liceu alternativ (semnat de Doina Ruşti,

scriitoare; deşi nu sunt trecut explicit cu numele în programa

şcolară emisă de Ministerul Învăţământului, că e şi la acest

nivel vorba de o mafie), dar eu nu am cum să depăşesc faza

de a rămâne un nume pe o carte a mea sau a altuia, de

critică, sau într-o istorie literară, sau pe un sertar prăfuit de

bibliotecă... Dacă n-a fost să fiu un scriitor de succes, dacă

Dumnezeu mi-a dat numai cât mi-a dat, ce rost are să mă

intereseze... posteritatea? După ce mor e egal cu zero totul...

Ce viitor? Poate dacă voi scrie şi pe lumea cealaltă poezie...

Dinspre viitorul literaturii române o dată intraţi în Uniunea

Europeană? În condiţiile în care limba română (care determină

literatura română) nu are nici un viitor, ce viitor poate

să aibă literatura română? La margine de imperiu, cu o

limba română minoritară (pe moarte, o dată ce limba

dominantă în cadrul UE va fi o limbă de circulaţie internaţională,

probabil engleza, care profită şi de impactul Internetului),

literatura română nu va conta, cum n-a contat nici

până azi, în afara UE. Chiar dacă poezia română este

recunoscută ca remarcabilă de către cei avizaţi în domeniul

literaturilor comparate. Se vor impune câteva nume de

scriitori “de origine română” în viitor, care vor scrie în

limba dominantă a UE, nu în limba română – cum s-a întâmplat

şi până azi (Eliade-Cioran-Ionesco), nimic nou.

C.I.U:Aţi avut momente când poezia vi s-a părut o simplă

inutilitate? Dacă da, de ce aţi continuat? Dacă nu, care este

importanţa acestui mod special de exprimare?Se mai scrie

poezie bună în 2005?

L.I.S:Mie totul mi se pare o inutilitate pe lumea asta,

considerând şi civilizaţiile trecătoare, nu numai “oamenii, cu

steaua lor”. Dar dacă aşa am fost lăsat / născut, ce să fac?

Dacă nu mi-a fost dat să mă sinucid de mic, am intrat în

rândul lumii şi mi-am urmat... vocaţia (descoperită după

tribulaţii, la un moment dat), aceasta de a sta la masa de

scris şi de citit, având conştiinţa inutilităţii şi neîncrederii în

tot ce întreprind. Deşi m-am iluzionat că poezia are legătură

directă cu Dumnezeu şi merită să te sacrifici pe altarul ei...

Vă spun singur că, din punctul meu de vedere de azi, nu

merită acest sacrificiu. Dar merită să îndrăzneşti să nu fii

inactiv mental, să încerci să te cunoşti, să meditezi şi să te

raportezi la celălalt scriind, să relevezi prin tine însuţi, prin

exemplul tău, o existenţă trecătoare, să încerci să înţelegi

dacă are vreun rost viaţa în sine – de aceea am continuat să

scriu, chiar împotriva voinţei. Mi-ar fi plăcut să n-am

această sensibilitate sufletească, să fiu un “om normal” şi

“să-mi trăiesc viaţa” bucurându-mă de orice fleac. N-a fost

să fie, la mine totul s-a complicat monstruos şi din cauza

poeziei... Prin “modul ei special de exprimare”, cum îi

spuneţi, poezia m-a înnobilat în particular (dar ăsta e

secretul meu), m-a făcut să cred că n-am trăit degeaba, că a

meritat să fac o vizită de 55 de ani, până azi, pe această

lume. Poezia m-a adunat până la urmă de pe drumuri, m-a

inclus într-o familie, mi-a dat un sens. Că în ochii lumii eu,

“ca poet”, pot fi arătat, eventual, ca un caraghios, asta e

altceva... Dacă se mai scrie “poezie bună” în 2005?

Bineînţeles că se scrie – fie de poeţii vechi, fie de poeţii noi.

Nu generalizaţi, uitându-vă la “douămiişti” ca la nişte poeţi

care şi-au bătut joc de poezia română, între ei sunt poeţi

autentici, care trebuie lăsaţi să se maturizeze. Cel puţin aşa

vreau să cred, că poeţii nou apăruţi (numiţi şi “apocaliptici”)

nu vor trage oblonul poeziei române. Fiindcă România are

acest noroc al continuităţii în poezie, chiar miraculos.

C.I.U:Vallejo spunea: “E o zi atât de tristă, încât versul

cade în proză”. Referindu-ne la poezia dv., ce credeţi despre

prozaismul în lirică?

L.I.S:Aşa cum vă subliniam, “optzeciştii” (chiar cu mine în

frunte) au impus “prozaismul în lirică” - fără să fie

descoperirea lor (un Mircea Ivănescu le-a fost pildă, să-l

pomenesc numai pe el), sincronizaţi “prin gust” şi cu poezia

anglo-americană. Când se va ajunge să se scrie simplu,

precum... prozaicul Homer, atunci se va încheia ciclul liric

(şi ciclul cosmic). Versul liber, în sine, a adus prozaismul în

lirică, doar că el a devenit mai accesibil cititorului prin

“optzecişti” (şi e şi mai accesibil prin “douămiişti”), după ce

metafora s-a subţiat şi versul a exprimat viaţa cotidiană “aşa

cum e, neînfrumseţată, reală”. E un câştig natural în poezie

acest “prozaism”, poezia e mai credibilă şi comunicarea

între poet şi “auditoriu” mult mai adevărată.

C.I.U:Aţi mai putea astăzi, în epoca de vârf a internetului,

să vă sacrificaţi pentru ideile şi credinţele tinereţii dv.

zbuciumate?

L.I.S:Azi pentru mine e un sacrificiu că mai sunt pe aici, că

n-am plecat pe lumea cealaltă (ajungându-mi, cu vârf şi

îndesat, cei 55 de ani de “staţionare” pe lumea asta).

Indiscutabil, “ideile şi credinţele tinereţii” aparţin epocii

comuniste în care am trăit, au meritul lor, merit azi depăşit,

dar pe baricadă am stat şi stau, să ştiţi, şi după Revoluţie,

aflat mereu în opoziţie (cu neajunsuri insurmontabile,

niciodată necâştigând nimic din asta) – mi-am consumat

energia apărând principii postcomuniste. Mai nou, mi-am

pierdut “funcţia” fiindcă am apărat libertatea de expresie

într-o revistă literară de tradiţie, opunându-mă cenzurării

unui text literar... Probabil până la moarte mă voi confrunta

cu asemenea poziţii publice intransigente, care mă pun în

situaţia de a mă sacrifica, neţinând cont de urmări. Am un

“cod moral” după care mă conduc intuitiv. Neinteresat de

“îmbogăţirea materială”, încerc să mă îmbunătăţesc spiritual

zi de zi..

C.I.U:La 55 de ani, mai trăieşte scriitorul entuziasmul

creaţiei sau merge pe drumul bătătorit al preocupărilor sale

dintotdeauna?

L.I.S:Recunosc, entuziasmul creaţiei a dispărut. Nu mă mai

pot motiva să continui nici măcar să scriu – şi dacă nu scriu,

nimic nu mai are sens pentru mine. Mereu îmi spun că e

rândul altora, eu mi-am făcut datoria, ce am avut de scris,

am scris...Chiar dacă lucrurile nu sunt atât de simple.

Fiecare vârstă fiind altceva la masa de scris. Trebuie să

repet: am acel orgoliu al scrisului, care mă face să mă

iluzionez că n-am trăit degeaba, de aceea mai scriu – nu că

s-a bătătorit o preocupare “dintotdeauna”. Dar la 55 de ani

nu fac decât “să-mi ţin mâna” la masa de scris. Nu mai am

impresia din tinereţe, că orice lucru e purtător de poezie pe

lumea asta. Nu mai văd nimic deosebit în afară, doar ce văd

în interiorul meu mă mai uimeşte. Mi s-au uzat simţurile

care provocau “entuziasmul creaţiei”. Acum las zilele să

treacă în nesimţire. Nu mai vreau nimic de la nimeni, şi cu

atât mai puţin de la mine însumi. Sunt în situaţia că nici lui

Dumnezeu n-am la ce să mă mai rog. Aştept să dispar

instantaneu, nu ştiu cum se poate întâmpla asta. Citesc de o

mie de ori mai mult (cărţi, reviste, texte ale altora), decât

scriu...

C.I.U:Credeţi că aveţi o „misie” specială pe pământ? Sau,

altfel spus, scriitorul - în general - are o menire aparte în

mijlocul pământenilor?

L.I.S:Scriitorul, în general, are “misia lui specială pe

pământ”, câtă vreme serveşte partea spirituală a “universului”

(rezumat în om, în suflet), până una-alta, parte spirituală

necunoscută, nevăzută, nemirosită, nepipăită, negustată...

Păcat că scrisul rămâne legat de limbă, că nu are acoperirea

unui act de creaţie plastică sau muzicală. Ţinând cont că

toate civilizaţiile se perpetuează prin “creaţia culturală”

(doar ea rămâne, dacă e perenă valoric), nu prin bunurile

materiale conjuncturale, e clar că şi scriitorul are o “menire

aparte în mijlocul pământenilor”. Creând, scriitorul e şi el

un dumnezeu sau un rege, pe care muritorii de rând îl

respectă (sau nu, ca pe orice dumnezeu sau rege), după

merit, trecându-l în patrimoniu. Scriitorul, dacă e “ales”, ne

deschide ochii şi asupra graţiei divine, care se exprimă prin

el. Puteţi concepe lumea fără scriitori? Câtă vreme cuvântul

se confundă cu transcendentul (Logosul universal) şi

scriitorul îl exploatează în scrierile lui, cum să nu crezi că

are o “misie specială pe pământ”?

C.I.U:Între un scriitor prost dar vertical şi un scriitor de

talent, dar mizerabil ca om, ce aţi alege, d-le Liviu Ioan

Stoiciu? Şi de ce?

L.I.S:Dacă vă referiţi la scriitorii în viaţă, “ca om” îl aleg pe

cel vertical, chiar dacă nu are valoare ca scriitor. Îi evit pe

scriitorii “mari” în viaţă (mai rău, îi arăt cu degetul,

transformându-i în duşmani), dovediţi a fi fără caracter.

Sigur, acestui gen de scriitor “de talent, dar mizerabil ca

om”, nu-i neg talentul (sau opera) din cauza compromisurilor

publice nedemne, dar nici nu uit cât de mizerabil e ca

om... Să fie clar, detest numai acţiunea publică a omului

(mare scriitor), nu faptul că e imoral în viaţa... conjugală. De

ce? Fiindcă instinctiv mă conduc în viaţă după repere

publice morale reale, nu după cai verzi pe pereţi. Cât e în

viaţă, contează caracterul omului în public, apoi opera lui.

După moartea “marelui” scriitor lipsit de caracter (“despre

morţi numai de bine”), încerc să dau un pic mai multă

greutate balanţei operei, crezând sincer că aşa e în viaţă,

puţini sunt puternici, verticali, că “om a fost şi el, şi cum

omul e supus greşelii... ”.

C.I.U:Simţiţi cum acest „Canton 248” a devenit

Humuleştii, Lancrămul şi Ipoteştii miilor de oameni care vă

citesc? Câtă legătură mai este totuşi între Liviu Ioan Stoiciu

şi Adjudul Vechi, Focşani şi Vrancea? Mai ales acum când

Doina Popa locuieşte din nou aici? E posibil ca urcând pe

culmile literaturii, să nu se mai vadă locul de unde aţi

plecat?

L.I.S:Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi; erau 248 de

kilometri de la Bucureşti până la Canton; un canton-locuinţă

de serviciu izolat, de câmpie, la 4 kilometri de oraşul Adjud

şi 2 kilometri de comună) rămâne buricul lumii pentru mine,

aici am copilărit, aici “m-am format” (profesorul focşănean

Ion Leu, fondator al revistei “Preocupări”, îmi sublinia că de

la Canton mi se trage sensibilitatea ultragiată şi tendinţa

absolută spre însingurare). Aici a fost paradisul meu pe care

l-am pierdut. Fireşte, Cantonul 248 (unde locuiau două

familii, separat şi unde era “cazarma muncitorilor”, ţărani

veniţi de departe să câştige cinstit o pâine amară, la întreţinerea

de cale ferată) e atotprezent în tot ce scriu, nu

contează că el nu mai există azi nici măcar ca ruină. M-a

“însemnat pe viaţă”, cum se spune, e locul la care mă întorc

în gând să mă reîncarc energetic, dezrădăcinat cum sunt.

Legătura cu fantoma Cantonului 248 (de până în anul 1967,

când am părăsit regiunea Bacău / judeţul Vrancea) rămâne

până la moarte, subconştientul nu mă lasă, în toate cărţile

mele amintirea lui e “firul roşu”. Nu are importanţă că

locuiesc azi la Kilometrul Zero, prea departe de Adjudu

Vechi (casa mea părintească e la Adjud şi azi), de Focşani şi

Vrancea, cu tot ce am aparţin acestor locuri natale... Cum să

nu se mai vadă locul de unde am plecat? Din contră, tânjesc

permanent după acest loc, Cantonul 248 e singurul luminos,

“nelocuit de oameni”... El face legătura între mine şi locurile

natale din regiunea Bacău şi judeţul Vrancea (Cantonul 248

a fost la graniţă lor). În privinţa prozatoarei Doina Popa,

soţie... aşa a fost să fie (nu sunt stoic degeaba, ştiţi, “îmi

accept destinul”), s-a întors la Focşani, la casa părintească,

lângă mama ei, bolnavă, imobilizată la pat, să o îngrijească.

Ba chiar s-a întors şi la locul de muncă postcomunist, la

Biblioteca Judeţeană, unde se simte “în apele ei”. Domiciliul

i-a rămas însă la Bucureşti, unde vine la două-trei săptămâni

pentru două-trei zile. Nu i-a plăcut Bucureştiul (cum nu-mi

place nici mie, nu ne-am putut adapta în lumea “Miticilor”

bucureşteni, Caragiale e stăpân aici, nu Eminescu;

mentalităţi incompatibile), deşi a locuit şi a avut locuri de

muncă printre scriitori... Dacă aş avea unde (dar eu nu mai

am un “acasă” nicăieri, nu mă mai simt bine cu mine însumi

oriunde aş fi, am senzaţia) şi dacă aş avea posibilitatea, aş

părăsi şi eu pentru totdeauna Bucureştiul, un loc nefast.

Uneori mă gândesc, nefericit, că României i-ar merge bine

dacă şi-ar schimba capitala în altă localitate, că Bucureştiul

îi poartă ghinion, aici e adunată parcă toată energia negativă

a românilor... Cu cât “îmbătrânesc” (deşi înlăuntrul meu am

rămas la 33 de ani), îmi doresc să locuiesc într-un loc înalt,

curat, cu oameni cu frică de Dumnezeu, probabil că mă

apropii de călugărie. În paranteză fie zis, nu ştiu ce s-ar face

şi românii, în general, fără rugăciunile cotidiene, respectate

cu sfinţenie, ale călugărilor noştri, rugăciuni care-l mai

îmbunează pe Dumnezeu.

C.I.U:La finalul discuţiei noastre, sigur nu vom vorbi

despre iubirile iniţiale, despre fiorii primei poezii. Aş vrea

să vă întreb doar despre ultimele iubiri, fie ele de ordin

personal, fie de ordin social, profesional etc. Este oare

nevoie de o distanţare spaţială sau temporală pentru ca

„primele iubiri” să mai coincidă cu ultimele? Ne putem

referi chiar şi la saltul calitativ (dacă a fost permanent de

calitate) ce cuprinde perioada de la douăzeci până la

cincizeci şi cinci de ani.

L.I.S:Vă mulţumesc pentru întrebări, sunteţi un scriitor

autentic – ultima întrebare e şi mai inspirată. Voi fi sincer

până la capăt. N-o să credeţi, dar exact în anul când am

împlinit 50 de ani (în 2000) am conştientizat că, de fapt, mă

repet nu numai în viaţa particulară. Îmi pare rău că nu vă pot

da amănunte, ne-am lungit şi aşa nepermis. În orice caz,

anul 2000 pentru mine a însemnat o schimbare de macaz.

Cu trei ani în urmă, în 1997, anunţasem public, intuitiv, că

mă voi sinucide în 2000, fără motiv (eram “împlinit, cât de

cât” pe plan literar, asta conta; îmi făcusem datoria

“omenească”, totodată, după 25 de ani de căsnicie, tocmai

sărbătorisem “nunta de argint”, la care mi-a fost naş poetul

Adrian Alui Gheorghe, aveam o casă a mea, o familie, un

copil care împlinise 25 de ani). În ultima clipă, în anul 2000,

când subconştientul îmi trăsese semnalul de alarmă că se

apropie moartea autoimpusă, m-am îndrăgostit brusc de un

“înger păzitor pedepsitor” şi am uitat de cumpăna de atunci

a sinuciderii. Am repetat, astfel, dar privit în oglindă,

răsturnat, anul 1973 (aveam 23 de ani), când am avut două

tentative de sinucidere, cum vă spuneam, dar după o primă

poveste de iubire şi de ratare... A coincis prima iubire, de la

23 de ani (din vremuri de boemă literară), cu ultima, de la

50 de ani (când eram împăcat moral, literar, material în viaţa

de zi cu zi)? Din şapte-opt în şapte-opt ani, enigmatic, harta

astrală mă pune în situaţii fără ieşire, îmi aduce asemenea

“sfârşituri şi începuturi” de destin. E o ciclicitate la mijloc.

Nu vă puteţi imagina prin ce suferinţe fizice extreme am

trecut din anul 2000 încoace. Habar nu am de ce mai sunt în

viaţă, de ce am lăsat zilele să treacă. Dar cum să o termin?

În septembrie 2005 mi-am declanşat o nouă numărătoare

inversă – şi în septembrie 2005 a izbucnit scandalul nedemn

“Viaţa Românească-Paul Goma-antisemitism” (o calomnie;

o înscenare pusă la cale de N. Manolescu să-şi spele

păcatele, etichetat fiind ca antisemit cu ani în urmă, abuziv,

în documente oficiale, să poată să-şi cureţe azi dosarul şi să

ajungă ambasador la UNESCO, la Paris) şi am uitat de

numărătoarea mea inversă, furat de peisaj... Din păcate, în

primii ani care urmează (am fost asigurat de un astrolog) voi

regreta crunt că nu m-am sinucis, aşteptându-mă o

nenorocire insuportabilă. Şi totuşi... Într-o viaţă de om am

înţeles că numai iubirea te poate salva. Iubirea are legătură

directă cu Dumnezeu. Dacă n-ai norocul să iubeşti şi să fii

iubit, speranţa de a te regăsi într-o zi în tine însuţi (cu atât

mai puţin în celălalt) dispare încetul cu încetul... Vă daţi

seama, la 55 de ani şi pe plan literar am devenit indiferent

faţă de tot ce mi se mai întâmplă (înţelegând în amănunt şi

care sunt dedesubturile scriitoriceşti în România), nu numai

în viaţa intimă de zi cu zi. Lumea merge mai departe, au

apărut noile generaţii de visători (şi de vizitatori pe această

lume), ale lor sunt iluziile... Cu de-al de mine nu mai e

nimic de făcut. Deşi e ceva în mine profund nemulţumit,

care nu mă lasă să trăiesc oricum, motiv pentru care continui

să stau la masa de scris şi citit...

[Vasilisia Lazăr]

LIS e un poet de o factură aparte și o foarte interesantă personalitate.

Avem atâtea de învățat de la oameni ca ei...

Prețuire!