Motto: „De ce te temi, de aia nu scapi!”(proverb românesc)
Baba Rafila a împlinit de curând nouăzeci și patru de ani. Dar nu-i arată câtuși de puțin. E mereu veselă și pusă pe șotii, face glume și ironii usturătoare pe seama tuturor, adună bani și mai cumpără pământ, de parcă s-ar pregăti pentru încă o viață. Uneori cineva o mai provoacă:
- La ce-ți mai trebuie pământ, lele Rafilă? Că în curând te duci pe lumea ailaltă și acolo nu mai ai nici o nevoie...
La asemenea răutăți, ea face adevărate crize de furie:
- Poate îi muri tu, nu eu! Eu vreau să mai cumpăr, că săracă am fost toată viața, de-acum mă pregătesc să fiu bogată, mai ales că pământu-i acuma ieftin și se dă aproape de pomană.
Pământul îl lucrează singură, cu mâinile ei zbârcite, dar încă puternice. Uneori peste vară o mai ajută cei doi nepoți care-și petrec concediile la ea. Fata i-a murit de mulți ani, dar cei doi copii pe care i-a lăsat în urmă, acum „domni la oraș”, sunt ca și copiii ei. O vizitează des și stau cât de mult pot alături de ea și în casa ei, unde au crescut de mici.
Lelea Rafila nici nu vrea să audă de moarte. Nu suportă să-i spună cineva că va muri. Vede ea bine că mor tot timpul oameni în jurul ei, dar ei sunt ei, iar ea e diferită, ea trăiește ca și cum nu va muri niciodată. Vede că mulți își amenajează locuri de veci încă în viață fiind, cheltuind bani grei, cu betoane mozaicate și plăci de marmură inscripționate, cu arcade și sculpturi. Dar ea râde de ei, de preocupările și grija lor pentru îngropare.
- Păi, voi vă gândiți să muriți în loc să vă gândiți să trăiți? În loc să folosiți banii cât sunteți vii, voi îi băgați în locuințe pentru morți și vă pregătiți de moarte?
De aceea baba Rafila nici nu vrea să pășească vreodată în cimitir. Puțin îi pasă că toată lumea o critică și o bârfește că nu-și îngrijește morții din cimitir și nici de un loc de veci nu se îngrijește din timpul vieții, cum face toată lumea. Ea se teme de cimitir, ca și cum ar vedea moartea în față.
Cei doi nepoți sunt grijulii cu ea și din marea lor grijă i-au propus s-o ajute să-și facă un loc de veci frumos în cimitirul satului. O s-o coste niște bani, dar îi vor face un monument de care va putea fi mândră. Și mai ales liniștită că va avea deja pregătit un loc de îngropare somptuos în ziua în care va pleca din lumea asta. Când a auzit o asemenea grozăvie, baba Rafila a făcut o adevărată criză de nervi și era cât pe ce să facă un atac de cord, mai înainte de a avea pregătit locul de îngropăciune.
- Faceți-vă vouă cavouri și cruci împodobite, nu mie! a răbufnit ea ca și cum cineva i-ar fi prevestit moartea apropiată. Eu n-am de gând să mor ca alții! Treaba lor dacă alții se ocupă de moarte, în loc să se ocupe numai de viață.
Dar, în mod ciudat, baba Rafila și-a schimbat de o vreme planurile și relația ei cu moartea. Cea care a convins-o a fost prietena ei dintotdeauna, baba Ioana, care tocmai și-a adus de la oraș crucea de marmură neagră, frumos ornamentată și inscripționată cu litere de bronz auriu. Întâi, când prietena ei a invitat-o să-i vadă frumoasa cruce așezată în curte, baba Rafila a refuzat categoric, furioasă ca de obicei pe tot ce ține de moarte.
Într-o zi însă curiozitatea a biruit. S-a dus până la poarta babei Ioana și a privit printre zăbrelele de fier forjat. Crucea i s-a părut minunată, încât a tras zăvorul, a intrat în curte și s-a dus până lângă somptuoasa cruce, i-a mângâiat luciul și literele de bronz, apoi a stat și a meditat o bună bucată de vreme.
În cele din urmă a învins invidia și spiritul de concurență din sat. Ea nu-i cu nimic mai prejos decât alții. Și ea își poate comanda o cruce. Ba chiar una mult mai scumpă. Și își poate amenaja un cavou chiar mai deosebit decât al altora. Să fie cel mai frumos din tot cimitirul.
Zis și făcut. I-a convocat pe cei doi nepoți, le-a încredințat o sumă bunicică de bani, aceștia au contactat firma de monumente funerare, au comandat cruce și cavou cu tot soiul de ornamente, basoreliefuri și îngerași. Au venit lucrătorii la cimitir să pună în operă comanda, după care au invitat-o pe proprietară să-și vadă noua casă.
Dar angajații de la firmă au avut surpriza vieții lor. Au fost mai șocați decât oricând atunci când baba, în loc să vină să-și vadă superba casă de veci, a răbufnit furioasă și i-a scos pur și simplu pe lucrători din curtea ei. Era mulțumită că a făcut ceva deosebit, mai frumos decât alții, dar atâta timp cât trăiește, nici nu vrea să vadă cum arată acea casă. Oamenii au socotit că au de a face cu o babă țicnită, și-au încasat banii de la nepoți și și-au văzut de drum.
Se teme să se apropie până și de gardul cimitirului. De parcă moartea ar pândi de după gard și ar trage-o înăuntru.
- Hai, babo, să-ți vezi monumentul, acum cât mai trăiești, că de moarte tot nu scapi! o necăjește un vecin mai hâtru. Hai, nu te teme, că nu te trage nimeni cu forța în mormânt!
- Babo, te faci că nu știi că vei muri! o mai înțeapă altul.
- Ba, știu! Dar nu vreau să știu! răspunde baba cu țâfnă.
Oamenii râd de frica babei Rafila, dar ei puțin îi pasă.
Într-o zi frumoasă de secerat, baba Rafila a făcut minuni de vitejie la câmp, a secerat cu râvnă, neîncetat, din zori și până seara, făcând de rușine multe femei mai tinere din sat. Seara s-a culcat fericită de isprava săvârșită. Dimineața, vecinul care-i aducea sticla de lapte a strigat-o, ca de obicei, la geam, dar baba n-a mai răspuns. Omul a intrat în casă și a găsit-o moartă, întinsă frumos pe patul înalt ca un divan.
În sfârșit, în cea de-a treia zi, baba Rafila și-a făcut intrarea fastuoasă în cimitir, într-o splendidă zi de iulie, cu trei popi la cap și cu multă lume în jur care-i admira noua casă de veci, strălucind ca o bijuterie în lumina soarelui de vară. Baba Rafila putea fi mândră acum. Nu multe locuri de veci din cimitir puteau concura cu palatul ei de veșnică odihnă.
Cuvinte cheie :
După o anumită vârstă, gândurile poate că duc spre teama că va veni o zi când despărțirea de cei dragi va fi definitivă și involuntară. Să-ți accepți destinul, vorbind despre Doamna cu coasa mai în glumă, mai serios, implică o tărie de caracter. Personajul acestei proze nu cred că a fost marcată de... teama trecerii într-o altă dimensiune, ci gândul că poate n-a făcut încă totul în această lume o chinuia zilnic.
Așa cum ne-ați obișnuit, domnule Grig Salvan, și de această dată ați dat strălucire unui subiect întunecat - moartea. Umorul negru trebuie aplaudat. Felicitări!
Mulțumesc, Dorina, pentru lectură și comentariu! Într-adevăr, poate nu atât teama o caracterizează pe baba Rafila care e o femeie puternică și curajoasă, cât dragostea de viață, dorința de a trăi până în ultima clipă ca și cum viața nu s-ar sfârși niciodată, aceasta o face să evite pe cât posibil orice aducere în discuție a Doamnei cu Coasa, orice preocupare sau gând legate de Marea Trecere. Dar în cele din urmă și lelea Rafila se conformează, asemeni tuturor oamenilor de bun simț din popor, tradiției legate de moarte și înplinește toate cele necesare pentru o trecere demnă „dincolo”, să fie și ea în rând cu lumea în ce privește riturile de trecere, ba chiar cu un pic de mândrie și „asupra de măsură”. O seară bună!
Pop Dorina a spus :
După o anumită vârstă, gândurile poate că duc spre teama că va veni o zi când despărțirea de cei dragi va fi definitivă și involuntară. Să-ți accepți destinul, vorbind despre Doamna cu coasa mai în glumă, mai serios, implică o tărie de caracter. Personajul acestei proze nu cred că a fost marcată de... teama trecerii într-o altă dimensiune, ci gândul că poate n-a făcut încă totul în această lume o chinuia zilnic.
Așa cum ne-ați obișnuit, domnule Grig Salvan, și de această dată ați dat strălucire unui subiect întunecat - moartea. Umorul negru trebuie aplaudat. Felicitări!
proza foarte scurta, text bine scris, ma gandesc ca poate baba Rafila de-aia a si trait atat de mult pentru ca nu avea unde sa se duca. in momentul in care a pregatit casa, a si plecat...
Apreciez felul cum povestești, lucruri grave, dar cu umor
Este chiar o figură , baba Rafila, păcat că nu mai este
aDa
Eterna lume a satului românesc, cu problemele ei de totdeauna: dorința fierbinte de „a avea” pământ, de a îl lucra cât mai bine și astfel, prin acel pământ lăsat moștenire urmașilor, să trăiască veșnic. Cu acest text, așa cum de altfel și menționați, explorați o latură a firii omului, mai puțin atinsă în literatura noastră: nu teama în fața morții, cât dorința de a trăi intens și cât de mult posibil orice clipă de viață.
Se spunea că lumea satului este simplă și prin urmare, problemele ei, în special dramele psihologice, nu pot fi decât simple. Cine cunoaște cu adevărat lumea aceasta, știe că nu este deloc adevărat.
Text frumos, fluid, interesant. Mi-a plăcut!
Mă bucur, Chris de vizită și mesaj! Așa e, baba noastră nu putea să moară înainte de a accepta ea asta și de a-și clădi „palatul de veci” :)
Chris a spus :
proza foarte scurta, text bine scris, ma gandesc ca poate baba Rafila de-aia a si trait atat de mult pentru ca nu avea unde sa se duca. in momentul in care a pregatit casa, a si plecat...
Ada, bucuros de trecere! Așa scriu și așa sunt, un fel de amestec de dulce-amar, de „râsu'/plânsu”, ca să parafrazez niște vorbe ale unui celebru poet. Îmi plac oamenii de rând, din lumea modestă și marginală, dar care sunt firi puternice, pitorești și speciale, exemplare pentru a figura într-un text „de aducere-aminte”.
Ada Nemescu a spus :
Apreciez felul cum povestești, lucruri grave, dar cu umor
Este chiar o figură , baba Rafila, păcat că nu mai este
aDa
Mulțumesc, Ion Corneliu, pentru lectură și comentariu, pentru apreciere în mod deosebit! Trăitor o viață la țară, puterea omului apropiat de pământ m-a fascinat întotdeauna. Ca și această femeie pentru care viața părea să fie nu neapărat infinită, dar atât cât își dorea ea să fie. Pământul îi dădea putere și speranță, dorință de viață și eludarea morții în ciuda faptului că era pe deplin conștientă de moartea inevitabilă, fapt pe care l-a scos în evidență, atunci când a fost admonestată de un sătean că nu știe că va muri, prin cuvintele „Știu! Dar nu vreau să știu!” Atâta timp cât e vie nu vrea să știe de moarte.
Corneliu Ion a spus :
Eterna lume a satului românesc, cu problemele ei de totdeauna: dorința fierbinte de „a avea” pământ, de a îl lucra cât mai bine și astfel, prin acel pământ lăsat moștenire urmașilor, să trăiască veșnic. Cu acest text, așa cum de altfel și menționați, explorați o latură a firii omului, mai puțin atinsă în literatura noastră: nu teama în fața morții, cât dorința de a trăi intens și cât de mult posibil orice clipă de viață.
Se spunea că lumea satului este simplă și prin urmare, problemele ei, în special dramele psihologice, nu pot fi decât simple. Cine cunoaște cu adevărat lumea aceasta, știe că nu este deloc adevărat.
Text frumos, fluid, interesant. Mi-a plăcut!
Pe undeva, îmi amintește de mama mea. Ferească Dumnezeu să-i fi pomenit de moarte! Ea nici „casă” nu și-a făcut. A iubit prea mult viața. Dar nimeni nu e iertat... :(
- Păi, voi vă gândiți să muriți în loc să vă gândiți să trăiți?
Cât adevăr!
O proză scrisă cu mult talent. Felicitări, Grig!
Așa era baba Rafila Pașcu, nu că n-ar fi știut că moartea nu cruță pe nimeni, dar nu voia să se gândească la așa ceva, voia doar să trăiască din plin ca și cum viața ar fi nesfârșită. Exact ca în silogismul unui gânditor din filosofia antică greacă, „Atâta timp cât trăiesc, moartea nu există. Din clipa în care nu mai sunt, pentru mine moartea nu mai există. Deci, ori sunt, ori nu mai sunt, moartea nu există.” :) Mulțumesc, Vasilisia, pentru lectură și apreciere!
Vasilisia Lazăr a spus :
Pe undeva, îmi amintește de mama mea. Ferească Dumnezeu să-i fi pomenit de moarte! Ea nici „casă” nu și-a făcut. A iubit prea mult viața. Dar nimeni nu e iertat... :(
- Păi, voi vă gândiți să muriți în loc să vă gândiți să trăiți?
Cât adevăr!
O proză scrisă cu mult talent. Felicitări, Grig!
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic, redactor Revista Astralis și Revista Agora ARTELOR
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor