Sunt doar un câine vagabond! N-ar fi o nenorocire faptul că nimeni nu-mi dă de mâncare din mâinile sale. Mă descurc și singur, așa cum pot. Nu-mi pasă că n-am casă, n-am curte, n-am cușcă. Libertatea nu mă sperie. Dar nimic nu-i mai trist pe lumea asta decât un câine ca mine fără stăpân! Să n-am ochii în care să mă uit și să mă văd, glasul de care să ascult, mâna pe care s-o simt bătându-mă, prietenoasă, după ceafă. Încurajările și comenzile, chiar și înjurăturile, nervii ori bățul uneori, atunci când stăpânul e nemulțumit de mine, ori numai de viața lui și se răzbună pe mine.

     Am avut și eu un stăpân. Nu cel mai bun, dar măcar era unul. Cam sucit și nestatornic, mai bea uneori de supărare, că o ducea rău cu banii, că l-a părăsit nevasta, mai dădea cu piciorul în mine când voiam să mă apropii de el să-l mai compătimesc, să-i arăt dragostea mea și să-i dau de înțeles că nu-i singur pe lumea asta. Dar măcar aveam pe cineva să-mi vorbească, să mă laude ori să mă înjure, să mă ia cu el la câmp ori la pădure, la braconat, chiar și la cârciumă unde stăteam cu el până ce-și bea suta de rachiu și-mi dădea și mie un os de ros de la masă.

     Dar într-o zi m-a alungat de-acasă, nici azi nu știu pentru ce, aruncând cu reteveie după mine, m-a scos în stradă în șuturi, a închis apoi nervos poarta și s-a retras, bodogănind, înăuntru. Am sărit gardul înapoi, aș fi vrut să-i cer iertare pentru ceva, deși nu știam ce rău făcusem. A ieșit la mine cu cârligul de la sobă în mână și m-a croit pe spinare de am mers o vreme îndoit de șale. Și m-a scos iar în stradă. Nu m-am supărat. Durerea de șale mi-a trecut repede și am așteptat să-i treacă și lui supărarea. Dar supărarea nu i-a trecut, am mai vagabondat o vreme prin cartier și pe câmp, dar m-am simțit atât de singur și părăsit încât m-am întors iar la poarta stăpânului meu. A ieșit din casă și l-am văzut zâmbind. Am fost foarte fericit o clipă, convins că supărarea pe mine i-a trecut. Dar de la spate a scos arma și a tras două focuri spre mine, printre ostrețele gardului. Nu m-a rănit, dar atunci în sufletul meu s-a rupt ceva pentru totdeauna. Nu a fost supărare, a fost doar dorința de a nu-l mai vedea niciodată atât de trist și de supărat din cauza mea.

     Umblu de multă vreme hai-hui. De mâncare mă mai descurc, prin ghenele de gunoi și pe la tomberoane, mai primesc pomană de la oamenii mai omenoși și de la copiii mai prietenoși. Dar cei mai mulți mă alungă, strigă după mine, mai încasez lovituri de picioare, bețe ori bolovani. Nu simt durere decât foarte puțin, mai rău mă doare că n-am un stăpân. Dacă nu unul mare, măcar un copil, care să-mi arate prietenie și să am cui arăta toată afecțiunea mea.

     Într-o zi am crezut că am găsit unul și că am prins pe Dumnezeu de un picior. Era un geambaș de cai care pusese ochii pe mine în vreme ce bântuiam prin târgul de animale unde mai găseam resturi de mâncare. M-a amăgit cu un sandviș mâncat pe jumătate, mi-a legat o curea de gât și m-a agățat după căruța lui. Așa m-a dus până acasă, de-am ajuns cu picioarele zdrelite de asprimea drumului și de atâta alergătură în fuga cailor, apoi m-a închis într-un grajd întunecos, alături de caii lui. N-am mai văzut soarele și n-am mai simțit aerul de afară multă vreme. Când m-a scos în curte, într-o zi de primăvară, odată cu caii lui, am sărit gardul și dus am fost. Nu așa stăpân mi-am dorit, pe care să-l văd doar o dată la două zile, atunci când venea cu vasul de mâncare, fără o vorbă bună, în rest fiind nevoit să-mi omor timpul, legat în întuneric.

    

     Dar acum mi-e, în sfârșit, mult mai bine. Tot bântuind eu prin boschetele din parcul cartierului mărginaș, am găsit un om al străzii. Amărât, murdar, trist și înfometat ca și mine. Ne potrivim. Mă primește cu drag sub folia care-i ține de acoperiș, eu îi mai țin de cald în nopțile reci de toamnă târzie. E foarte slab și foarte bolnav, poate n-o mai duce mult că nici de cerșit nu mai e în stare, pentru că umblă foarte greu pe picioarele-i strâmbe și nevolnice. Uneori n-are nimic de mâncare, într-o seară am găsit o franzelă neîncepută în spatele unui restaurant și i-am adus-o la picioare. S-a bucurat foarte tare și m-a mângâiat îndelung pe spinare. Atunci am fost poate mai fericit decât oricând. Dar tare mi-e teamă că nu o va mai duce mult. Stau și eu mai mult cu el, nu mai umblu de ici colo, mi-e teamă să-l mai las singur. Nu mai pot să-l părăsesc în halul în care este și răbdăm amândoi de foame de vreme îndelungată. Dar măcar suntem împreună și ne ținem de cald, acum că tocmai s-a instalat iarna, cu zăpada groasă și nopțile ei friguroase.

                           

     E o dimineață geroasă de început de iarnă grea. Prin parcul de la marginea cartierului gunoierii au declanșat o curățenie generală și adună resturile ce se mai văd prin zăpada căzută peste noapte. Printre boschetele acum desfrunzite, unul dintre oamenii de la salubritate zărește o movilă ceva mai înaltă ieșind din zăpadă, acoperită parțial cu o folie de plastic. Se apropie și vede un om și-un câine, slabi, țepeni, înghețați bocnă, încremeniți parcă într-o duioasă îmbrățișare ca pentru eternitate.

Vizualizări: 121

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Viață  de câine. Un stăpân e responsabil pentru animal, dar câți iresponsabili nu sunt și lumea e tristă. Textul e un semnal.

Toată viața mi-a fost milă de câinii fără stăpân, nimic nu mi se pare mai trist decât un câine al cărui sens al vieții e să fie al cuiva! Așa și omul. Mica povestire e o alegorie care țintește și drama ”omului nimănui”, omului care nu aparține cuiva... Nimic nu e mai trist decât să spui: „Sunt al nimănui!”

Mihaela Suciu a spus :

Viață  de câine. Un stăpân e responsabil pentru animal, dar câți iresponsabili nu sunt și lumea e tristă. Textul e un semnal.

Se poate  compensa, sunt al nimănui dar pot deveni cineva prin munca mea! 

Grig Salvan a spus :

Toată viața mi-a fost milă de câinii fără stăpân, nimic nu mi se pare mai trist decât un câine al cărui sens al vieții e să fie al cuiva! Așa și omul. Mica povestire e o alegorie care țintește și drama ”omului nimănui”, omului care nu aparține cuiva... Nimic nu e mai trist decât să spui: „Sunt al nimănui!”

Mihaela Suciu a spus :

Viață  de câine. Un stăpân e responsabil pentru animal, dar câți iresponsabili nu sunt și lumea e tristă. Textul e un semnal.

Munca nu te salvează de singurătate, din păcate. :( Orice ai realiza pe lumea asta, dacă nu aparții cuiva, tot neîmplinit vei fi!

Mihaela Suciu a spus :

Se poate  compensa, sunt al nimănui dar pot deveni cineva prin munca mea! 

Grig Salvan a spus :

Toată viața mi-a fost milă de câinii fără stăpân, nimic nu mi se pare mai trist decât un câine al cărui sens al vieții e să fie al cuiva! Așa și omul. Mica povestire e o alegorie care țintește și drama ”omului nimănui”, omului care nu aparține cuiva... Nimic nu e mai trist decât să spui: „Sunt al nimănui!”

Mihaela Suciu a spus :

Viață  de câine. Un stăpân e responsabil pentru animal, dar câți iresponsabili nu sunt și lumea e tristă. Textul e un semnal.

Compensarea singurătății poate fi solitudinea. După cum spui orfanii n-au nici o șansă. Ce spui de pusnici? Poți muncii creând ceva, poți munci asupra ta spre perfecțiune... important e ca indiferent  ce faci e să ai bucurie. Eu nu aparțin cuiva, pot spune că aparțin universului, dar prefer să fiu vie, să fiu bucurie, pentru mine, pentru alții... și mă simt împlinită. Cum mă văd alții e problema lor, eu mă străduiesc să aleg binele. Stiu că suntem ediție princeps, unici! Uneori o dau în bară, nu mă opresc, învăț, merg și sper să merg vertical. :))

Grig Salvan a spus :

Munca nu te salvează de singurătate, din păcate. :( Orice ai realiza pe lumea asta, dacă nu aparții cuiva, tot neîmplinit vei fi!

Mihaela Suciu a spus :

Se poate  compensa, sunt al nimănui dar pot deveni cineva prin munca mea! 

Grig Salvan a spus :

Toată viața mi-a fost milă de câinii fără stăpân, nimic nu mi se pare mai trist decât un câine al cărui sens al vieții e să fie al cuiva! Așa și omul. Mica povestire e o alegorie care țintește și drama ”omului nimănui”, omului care nu aparține cuiva... Nimic nu e mai trist decât să spui: „Sunt al nimănui!”

Mihaela Suciu a spus :

Viață  de câine. Un stăpân e responsabil pentru animal, dar câți iresponsabili nu sunt și lumea e tristă. Textul e un semnal.

Interesantă această personificare, această schimbare de roluri, singurătatea și nevoia de apartenență este reală atât la om, cât și la câine.

cine-i om și cine-i câine?

dulce sau amar e gustul

unui colț uscat de pâine!

dar privirea-i rea sau bună?

te alungă sau te cheamă

cine poate să îmi spună

s-alunge din suflet teamă...

Dacă ar fi să caracterizez printr-un singur cuvânt scrierile semnate Grig Salvan, acela ar fi  varietate!

se întâmplă un fenomen simplu, cititorul nu se plictisește:)

Spor si inspirație!  

aDa nemescu

Ada, bucuros de vizită! Mulțumesc de toate: de lectură, de versurile pe care le citesc mereu cu zâmbetul pe buze, de celelalte cuvinte. Toată viața mi s-a rupt sufletul în bucăți de tristețea câinilor fără stăpân! I-aș lua la mine pe toți dacă aș putea. Dar paralelismul cu „oamenii nimănui” m-a făcut să scriu acest micuț text. Ai zis bine, încerc varietatea, ca să nu mă repet și să nu plictisesc, să nu zică cititorul ”a, știm genul și subiectul dinainte!” Încerc la fel ca pe clape, să parcurg toată gama și toate stilurile, minore ori majore, vesele sau triste. :) 

Ada Nemescu a spus :

Interesantă această personificare, această schimbare de roluri, singurătatea și nevoia de apartenență este reală atât la om, cât și la câine.

cine-i om și cine-i câine?

dulce sau amar e gustul

unui colț uscat de pâine!

dar privirea-i rea sau bună?

te alungă sau te cheamă

cine poate să îmi spună

s-alunge din suflet teamă...

Dacă ar fi să caracterizez printr-un singur cuvânt scrierile semnate Grig Salvan, acela ar fi  varietate!

se întâmplă un fenomen simplu, cititorul nu se plictisește:)

Spor si inspirație!  

aDa nemescu

Mihaela, ai înțeles un pic greșit! Orfanii au și ei pe cineva, o rudă apropiată care are grijă de ei, prieteni care le pot fi ca frații, educatori de suflet care-i îndrumă în viață, iubiți ori iubite la vârsta potrivită! :) Și e greșit să spui ”Eu nu aparțin cuiva!” În mod sigur aparții cuiva! De exemplu, acum ne aparții nouă care suntem ca o familie! :) Desigur că poți găsi un refugiu în creație, în dedicație pentru ceva, pentru un ideal, dar nimic nu umple golul de a avea pe cineva cald și apropiat, să nu te simți singur și pierdut în vălmășagul existenței! Solitudinea e super uneori, și eu o prefer adesea, nici n-aș putea crea altfel, (în studioul meu personal nu intră nimeni, niciodată fără încuviințarea mea :) ) dar mă bucur că aparțin unor oameni de neînlocuit în viața mea pentru care însemn enorm de mult! :) 

Mihaela Suciu a spus :

Compensarea singurătății poate fi solitudinea. După cum spui orfanii n-au nici o șansă. Ce spui de pusnici? Poți muncii creând ceva, poți munci asupra ta spre perfecțiune... important e ca indiferent  ce faci e să ai bucurie. Eu nu aparțin cuiva, pot spune că aparțin universului, dar prefer să fiu vie, să fiu bucurie, pentru mine, pentru alții... și mă simt împlinită. Cum mă văd alții e problema lor, eu mă străduiesc să aleg binele. Stiu că suntem ediție princeps, unici! Uneori o dau în bară, nu mă opresc, învăț, merg și sper să merg vertical. :))

Grig Salvan a spus :

Munca nu te salvează de singurătate, din păcate. :( Orice ai realiza pe lumea asta, dacă nu aparții cuiva, tot neîmplinit vei fi!

Mihaela Suciu a spus :

Se poate  compensa, sunt al nimănui dar pot deveni cineva prin munca mea! 

Grig Salvan a spus :

Toată viața mi-a fost milă de câinii fără stăpân, nimic nu mi se pare mai trist decât un câine al cărui sens al vieții e să fie al cuiva! Așa și omul. Mica povestire e o alegorie care țintește și drama ”omului nimănui”, omului care nu aparține cuiva... Nimic nu e mai trist decât să spui: „Sunt al nimănui!”

Mihaela Suciu a spus :

Viață  de câine. Un stăpân e responsabil pentru animal, dar câți iresponsabili nu sunt și lumea e tristă. Textul e un semnal.

Mulțumesc! Limba română e superbă prin înțelesurile care le dă. A aparține, am luat-o cu sens de posesiune. Mă bucur că aici ai găsit o familie în care putem schimba liber impresii, idei în limbaj permisiv. Să ne citim cu drag! 

Grig Salvan a spus :

Mihaela, ai înțeles un pic greșit! Orfanii au și ei pe cineva, o rudă apropiată care are grijă de ei, prieteni care le pot fi ca frații, educatori de suflet care-i îndrumă în viață, iubiți ori iubite la vârsta potrivită! :) Și e greșit să spui ”Eu nu aparțin cuiva!” În mod sigur aparții cuiva! De exemplu, acum ne aparții nouă care suntem ca o familie! :) Desigur că poți găsi un refugiu în creație, în dedicație pentru ceva, pentru un ideal, dar nimic nu umple golul de a avea pe cineva cald și apropiat, să nu te simți singur și pierdut în vălmășagul existenței! Solitudinea e super uneori, și eu o prefer adesea, nici n-aș putea crea altfel, (în studioul meu personal nu intră nimeni, niciodată fără încuviințarea mea :) ) dar mă bucur că aparțin unor oameni de neînlocuit în viața mea pentru care însemn enorm de mult! :) 

Mihaela Suciu a spus :

Compensarea singurătății poate fi solitudinea. După cum spui orfanii n-au nici o șansă. Ce spui de pusnici? Poți muncii creând ceva, poți munci asupra ta spre perfecțiune... important e ca indiferent  ce faci e să ai bucurie. Eu nu aparțin cuiva, pot spune că aparțin universului, dar prefer să fiu vie, să fiu bucurie, pentru mine, pentru alții... și mă simt împlinită. Cum mă văd alții e problema lor, eu mă străduiesc să aleg binele. Stiu că suntem ediție princeps, unici! Uneori o dau în bară, nu mă opresc, învăț, merg și sper să merg vertical. :))

Grig Salvan a spus :

Munca nu te salvează de singurătate, din păcate. :( Orice ai realiza pe lumea asta, dacă nu aparții cuiva, tot neîmplinit vei fi!

Mihaela Suciu a spus :

Se poate  compensa, sunt al nimănui dar pot deveni cineva prin munca mea! 

Grig Salvan a spus :

Toată viața mi-a fost milă de câinii fără stăpân, nimic nu mi se pare mai trist decât un câine al cărui sens al vieții e să fie al cuiva! Așa și omul. Mica povestire e o alegorie care țintește și drama ”omului nimănui”, omului care nu aparține cuiva... Nimic nu e mai trist decât să spui: „Sunt al nimănui!”

Mihaela Suciu a spus :

Viață  de câine. Un stăpân e responsabil pentru animal, dar câți iresponsabili nu sunt și lumea e tristă. Textul e un semnal.

Mă bucur că ai înțeles sensul apartenenței la care mă refeream! :) Nu în sensul de posesiune, de ”stăpân și supus”, ca o anexă a cuiva, ci în sensul de legătură, că ne aparținem unii altora, că ne avem unii pe alții! De exemplu de multe ori, mai ales la țară, oamenii sunt identificați după apartenență, în cazul a doi soți spre exemplu, se zice ”Ana lui Ion”, dar și ”Ion al Anei” adică nu numai Ana îi aparține lui Ion ci și Ion îi aparține Anei! :) Mie îmi place să cred că nu numai câinele meu îmi aparține mie ci și eu îi aparțin lui, adică în sinea lui el mă consideră ”al lui”!

Mihaela Suciu a spus :

Mulțumesc! Limba română e superbă prin înțelesurile care le dă. A aparține, am luat-o cu sens de posesiune. Mă bucur că aici ai găsit o familie în care putem schimba liber impresii, idei în limbaj permisiv. Să ne citim cu drag! 

Grig Salvan a spus :

Mihaela, ai înțeles un pic greșit! Orfanii au și ei pe cineva, o rudă apropiată care are grijă de ei, prieteni care le pot fi ca frații, educatori de suflet care-i îndrumă în viață, iubiți ori iubite la vârsta potrivită! :) Și e greșit să spui ”Eu nu aparțin cuiva!” În mod sigur aparții cuiva! De exemplu, acum ne aparții nouă care suntem ca o familie! :) Desigur că poți găsi un refugiu în creație, în dedicație pentru ceva, pentru un ideal, dar nimic nu umple golul de a avea pe cineva cald și apropiat, să nu te simți singur și pierdut în vălmășagul existenței! Solitudinea e super uneori, și eu o prefer adesea, nici n-aș putea crea altfel, (în studioul meu personal nu intră nimeni, niciodată fără încuviințarea mea :) ) dar mă bucur că aparțin unor oameni de neînlocuit în viața mea pentru care însemn enorm de mult! :) 

Mihaela Suciu a spus :

Compensarea singurătății poate fi solitudinea. După cum spui orfanii n-au nici o șansă. Ce spui de pusnici? Poți muncii creând ceva, poți munci asupra ta spre perfecțiune... important e ca indiferent  ce faci e să ai bucurie. Eu nu aparțin cuiva, pot spune că aparțin universului, dar prefer să fiu vie, să fiu bucurie, pentru mine, pentru alții... și mă simt împlinită. Cum mă văd alții e problema lor, eu mă străduiesc să aleg binele. Stiu că suntem ediție princeps, unici! Uneori o dau în bară, nu mă opresc, învăț, merg și sper să merg vertical. :))

Grig Salvan a spus :

Munca nu te salvează de singurătate, din păcate. :( Orice ai realiza pe lumea asta, dacă nu aparții cuiva, tot neîmplinit vei fi!

Mihaela Suciu a spus :

Se poate  compensa, sunt al nimănui dar pot deveni cineva prin munca mea! 

Grig Salvan a spus :

Toată viața mi-a fost milă de câinii fără stăpân, nimic nu mi se pare mai trist decât un câine al cărui sens al vieții e să fie al cuiva! Așa și omul. Mica povestire e o alegorie care țintește și drama ”omului nimănui”, omului care nu aparține cuiva... Nimic nu e mai trist decât să spui: „Sunt al nimănui!”

Mihaela Suciu a spus :

Viață  de câine. Un stăpân e responsabil pentru animal, dar câți iresponsabili nu sunt și lumea e tristă. Textul e un semnal.

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 56 secunde în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 5 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 18 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor