Premiul al II-lea, secțiunea proză (din partea Administrației) - „Azilul”, de Gela Enea

[Vasilisia Lazăr]

Azilul 

 

                                                        Motto: Și iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm

                                                                                                    greșiților noștri...    

                                                            

I. Părul lung acoperă  crima

 

          După weekend, mirosul devine de nesuportat, se impregnează  în pereții camerelor, în tocurile de termopan ale ferestrelor, în podeaua culoarului, ajungând până la cabinetul asistentelor și la baia de serviciu a personalului.

          Cum deschizi ușa de la intrarea principală, respiri o boască înțepătoare, un drog insinuat prin pori, prin firele de păr de pe corp, prin secreții nazale.

          Aerul închis e cel mai puturos, cel mai greu  la oamenii ăștia care clocesc de luni, chiar și de ani întregi, în pat, deși azilul are o politică strictă în privința igienei, iar bătrânii nu ar trebui să pută când vin aparținătorii și nici nu ar trebui să spună că le este foame.

          La capitolul acesta mai trebuie lucrat.

          Noaptea, azilul își face de cap.

          Aproape toate paturile încep să meargă pe cele patru picioare, se plimbă de la unul la altul, se leagănă, își cântă încet, asta dacă nu sunt furioase, iar când se înfurie, paturile freacă cimentul, scrâșnesc înfundat, scapără de parcă-ar avea copite, ba se și clatină... și se clatină, și se clatină, până ce buf! cade omul din ele ca un sac de cartofi.

          La azil, paturile au tăblii metalice și apărătoare pe laterale, însă, indiferent cu ce sunt dotate, când se lasă întunericul, se întâmplă o vrăjitorie, ceva straniu și de neexplicat, paturile devin  o herghelie sălbatică, în căutare de pășuni grase.

          Sau așa pare în fiecare dimineață, când bătrânii sunt plini de vânătăi, care pe la ochi, care pe la mâini sau pe la coaste, care având cucuie în cap, asemenea unor cornițe de iezi.

          Fața suptă, pungile de sub ochi, mâinile tremurânde și traversate de firișoare vineții, starea de somnolență arată că noaptea bătrânilor a fost una vampirică, aducătoare de moarte; cu toate acestea, nimeni nu ia măsuri cu paturile, singurii vinovați sunt  considerați neputincioșii de sub pături.

          Dimineața, bătrânii sunt legați peste mijloc cu cearșafurile, li se pun pastile de calmare în ceai și tot lor li se împuținează rația de carne la juma de copan, întrucât e nevoie de măsuri stricte și de o dietă corespunzătoare  pentru a tăia din energia nocturnă a vârstnicilor.

          Femeile sunt tunse. Ca să se-nvețe minte.

          Tudorei, de exemplu, astăzi i s-a tăiat părul.

          Când a văzut că infirmiera vine cu foarfeca,  întâi s-a rugat să n-o cebăluiască, adică să stea ea fără conci la spate? Să nu mai pună jurăbițăle de cârpe în cozile împletite? Și cum își mai leagă batista la ceafă? Aud... Asta nu se poate!                                                               

          Ba să vezi ce se poate, i-a răspuns ursuză Aneta, fata care a venit la salonul cu paralizați, de pe secție, că nu era personal, din cauza concediilor de vară.

          Contraatacul fiind demarat, Tudora a trecut la amenințări directe: Dare-ar domnu’ s-ajungi ca mine!

          Și să te tundă și pe tine, să te lase cheală, cheală, cum era unu la noi, roșcodan și plin de ruici, a lu Rusu, așa îi ziceau. Să te faci ca a lu Rusu.

          În timp ce obrazul este brăzdat de lacrimi subțirele, părul lung  și alb cade șuviță după șuviță, iar foarfeca mărșăluiește când pe la ceafă, unde coama pare mai deasă și firul mai unsuros, ca un seu de oaie, seu  ai în cap, ce-ți trebuie păr? când pe la tâmple, unde părul s-a cărărit de tot.

          Infirmiera se arcuiește să prindă tot puful lipit de scăfârlie, foarfeca răspunde cranț, cranț, pe jos se înmulțesc grămăjoarele de lațe alb-argintii.

          Lațele acoperă cimentul și... crima, pentru că de la noapte, patul Teodorei va fi mort... pentru că de la noapte, nici Teodora nu va mai fi, doar umbra ei... stafia bântuind prin amintirea asistentei urmărite de blestem și hohotul foarfecii prin alte grânare de păr alb.

 

II. Nea Voinea

      

          Nea Voinea, locatarul de la camera 3, prima pe dreapta când intri-n azil,  are o istorie personală, l-a adus aici securitatea, a vrut să scape de el, că le zicea de la obraz, asta spune  constant unui auditoriu imaginar.

          Ba a pus și foc la combinat. Cum să nu pună, dacă maistrul, un om cu care împărțise o pâine 30 de ani, i-a spus să-și găsească de lucru, că fabrica intră în faliment, o vor da la fier vechi...

          Care va să zică asta voiau ei, fier vechi, lui nea Voinea i s-a făcut un vârtej în cap, așa, brusc, de parcă s-ar fi lovit în ceafă ori i-ar fi picat ceva fierbinte în creștet, îi ardea scăfârlia, se umfla, ca un dovleac caraghios în care cineva a pitit un felinar... Se mankurtiza, lăsând doar o tigvă limpede, asemenea unui ghețuș, în timpul iernii; pe ghețușul din creștetul său făcea tumbe un titirez și-i turtea creierul.

          Într-o răbufnire de voință ad-hoc, nea Voinea a dat cu arătătorul de capul brichetei, flăcăruia a aprins mai întâi niște deșeuri, pe urmă melasa, sticlele de plastic, apoi depozitul cu materia primă, hala cea mare, zidurile combinatului, iarba din curte, casele din jur.

          A durat trei zile lupta pompierilor cu pălălaiele înalte, ca niște coame de balaur  și scuipături negre de funingine...

          Pe nea Voinea l-au dus la nebuni și de-acolo, după câteva electroșocuri și niște pastile roz, l-au internat la azil.

          S-a temut familia să mai rămână cu el sub același acoperiș, că începuse să cânte: fiare vechi, cumpărăm fiareeee, fiare vechi cumpărăăăăm, fiare, sticle și borcane cumpărăăăăm...

          Dar chiar și aici nea Voinea nu uită cine i-a desfigurat pe el și pe fabrica lui: securitatea.

          Și tot securitatea îl și înfometează, că uite cum îi atârnă pieile, spune, trăgându-se de carnea flască de pe antebraț, uite cum a ajuns, păi când a venit aici era plin de putere, pielea era moale și trandafirie, ca o catifea din aia chinezească, lucea la soare, mai ales după ce se spăla cu clăbuci de săpun vis.

          Ar vrea să trimită o plângere sus, adică mai sus de secu, o plângere la președinte să-i bage la beci pe vinovați, iar pe el să-l ducă acasă.

          Are deja reclamația în buzunar, o bucată dintr-un șervețel mototolit.

 

                                             III. Un milion de copii

 

          Ea este Ana. Tânără, undeva pe la 20-25 de ani.

          A fost adusă la azil pentru că nu o ajută picioarele. Nici mintea.

          O nebună ori un nebun, după cum spune, i-a tăiat picioarele cu lama sau cu briciul, nu știe  precis. Poate chiar cu toporul. Cert este că are niște adâncituri în tălpi, spre călcâie, platfus la ambele picioare, care sunt răsucite de la genunchi în jos, de parcă cineva a vrut să-i testeze elasticitatea și a uitat să aducă picioarele la loc.

          Ana spune că are familie, are un milion de copii acasă.

          – Cine are grijă de copiii tăi? o întreabă Coca, infirmiera pe  parter.

          – Mama mea, cine să aibă grijă.

          – Și cum ai reușit să faci un milion de copii? Cu câți bărbați te-ai culcat și câte nașteri ai avut? întreabă Coca mai departe, cu o voce moale, lipsită însă de prea mult interes. Că o femeie normală nu poate face atâția copii.

          – N-ai înțeles nimic, eu am un milion de copii, dar pe copiii mei i-au născut alte femei, care au zis că lor nu le trebuie și mi i-au adus mie ca să-i fac ai mei.

          – Și i-ai făcut pe toți, la grămadă? Eu aș fi ales, că slavă domnului, aveam de unde, îi luam pe cei frumoși sau pe cei care stăteau cuminți, ori pe cei cu părul creț... tu cum de i-ai luat pe toți?

          – I-am luat pe toți că uite de ce: unii se îmbolnăvesc și se mai întâmplă să și moară, alți copii plâng toată ziua după mamele lor adevărate și nu vor să se joace cu mine, degeaba le aduc jucării, mingi, păpuși dintr-alea cu părul roșu, degeaba, degeaba, o țin una și bună, că să vină  mamele, păi de un să le mai găsești pe alea adevărate? Că cine știe pe unde se plimbă ele.

          Am copii care fug de-acasă pe străzi, cică nu trăiesc bine la noi  și fug să cerșească pentru niște șefi de-acolo, unii de le zice  boși, au străzile lor, au scările bisericilor numărate, au și tramvaiele lor, nu se bagă unul peste altul, că iese nasol. Copiii vin înapoi bătuți, murdari, nemâncați, mi-e milă de ei și-i primesc, ce să fac. Îi spăl, le dau să mănânce, le dau și pastile, dacă tușesc, dar crezi că le trece? Nu le trece, iar fug, iar primesc bătaie, iar vin înapoi și tot așa...

          Am un milion de copii, să știi și tu!

          – Ai pe dreacu, își pierde brusc interesul și răbdarea Coca, asistenta, nu te uiți la tine ce schimonosită ești?

          Păi ce copii să ai tu? Te-ar iubi pe tine vreun copil? Ai ști tu să crești măcar unu?                                                                      

          – Da, cum să nu.          

          – Șuiooo, auzi, cică are un milion de copii, doamne, de ce nu sunt și eu într-un loc de muncă unde pacienții să nu fie duși cu pluta, își plânge de milă Coca, în timp ce închide ușa după ea să nu mai audă ce îndrugă Ana.

          Dar Ana nu mai spune nimic, începe să se legene repede, apoi mai lent, tot mai lent, până se umple camera de un tors subțirel, ca de pisică, semn că Ana este deja adormită, visând, poate, anii când era studentă la Conservator și  la audițiile ei venea toată lumea bună a facultății.

[Vasilisia Lazăr]

Excelent, Gela! Felicitări!