Sfântul (de Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

.

– Măi băieţi şi voi, fete, aşa i-a fost dat – să aibă îndurarea asta. Că nu toţi o au.

– Unchiului i-a fost hărăzită, se pare, din timpuri imemoriale...

– Nu ştiu ce înseamnă imomoreale ăsta, da’ el era altfel, măi Codruţe. Păi, când l-am făcut pe Culiţă, s-a împrumutat de bani, pentru vin, că voia să-ntindă cumetrie mare. Nu ştiu cum necuratu’ făcea, că dacă intra în casă la om să se-mprumute – se ruga, bocea, îngenunchea, vindea a noua piele de pe cloşcă... –, dar nu pleca de-acolo fără măcar un pol în buzunar.

– Da, turti-m-ar norocu’, de vândut, vindea bine, cumnată hăi. Fi-i-ar ţărna uşoară!... A avut silişte cât pentru două case în vatra satului Păpeşti, chiar lângă cooperativă. A vândut-o pe-o cofă de rachiu. I-a spus lu’ asta că i-au spus nişte geologi, în secret, că sub sat e un lac mare şi Păpeştiul o să se scufunde... N-ai fi aflat aşa izvor de minciuni, chiar de-ai fi tras cu urechea la gaura cheii de la iadul advocaţilor...

– De cumetrie-mi ardea mie? Nu aveam atâtea linguri câţi eram la masă. Da’ ce-mi zice? „Lasă, fa, că ne scoatem banii. Chemăm neamurile toate şi tot ce cheltuim, punem la loc, ba şi mai mult...”. A cumpărat de joi vinul, vineri a tăiat caprele şi a făcut pastrama. Două aveam. Zicea că o să le schimbe cu altele mai tinere şi mai lăptoase, că deja vorbise cu Pănăiţă a’ lu’ Oloi. Doamne, îţi trecea boştină oţeţită pe la nas şi jurai c-ai mâncat lăptişor de matcă nouă!... Când auzeau de zaifeturi, de-alde socru-miu îl lua pe Ionete cu vioara şi nu pleca din casa gospodarului nici bătut. Fugea gospodarul de-acasă, trei-cinci zile, o săptămână chiar, cu mălaiul în traistă, până auzea că îi e bătătura iarăşi goală... Sâmbătă au venit cu toţii pe capul meu: cumnaţi, cumnate... toată puiegaia Răşcanilor. Ce era la noi!?... Iarmarocul dracilor pierduţi pe drumul spre iarmaroc. Au făcut ditamai ceaune cu borş şi cazane cu ciorbă de burtă. Până duminică, la prânzişor, n-a mai rămas o lacrimă de vin, un firuţ de păstramă sau o picătură de sorbitură. Când am luat-o la rost pe başoalda de soacră-mea, s-a apucat, beată cum era, să adune oasele de pe masă, de sub masă, de după uşă şi să le pună înapoi în ceaun. A mai pus un braţ de leuştean şi pătrunjel, şi-o mână de păstăi. Cum să dau neamurilor mele să mănânce aşa ceva? Când, mai după-amiază, a venit alaiul de invitaţi, i-a întâmpinat Pamfil al meu, cu Ionete de-a dreapta, şi-a început a se căina, şi-a început a plânge că el n-are de niciunele, că n-are cu ce-i ospăta, că n-are cu ce-i omeni... „– Da’ am auzit că ai tăiat caprele.” îi zice cumnatu’ Petrea – io-te-l ici, şi să jure că nu-i aşa. „– Am vrut să le tai, da’ au murit spânzurate-n gard, cumnăţiculeee. Le-am dat la câini.”. „– Păi, am auzit că ai făcut păstramă...”. „– Am făcut, cumnăţiculeee... şi am gustat o fărâmă cât nafura. În vis mi-a apărut însuşi Sarsailă şi mi-a dat peste ochi c-o bucată pătrunsă bine, stropită cu mult usturoi şi cimbru, cu vin roşu, aşa cum îţi place ţie, ocărându-mă că de ce i-am luat mâncarea de la gură. Că de-aia s-a chinuit el să-mi spânzure caprele? Am dat şi păstrama la câini. Ce, era să-mi spurc neamurile? Duceţi-vă de-mi vedeţi vlăstaru’. Şapte am, da’ ăsta, al optulea,-i ca soarele. E sânge din sângele meu, mă... Numele meu, mă, n-o să piară... Eu rămân pe mal, să-mi jelesc ursita că mi-o fi murit de una ce nu mai am soartă, că, dacă era mai mare şuvoiul, m-aruncam în el să scap de ruşine, măăă, mă!”. Au venit musafirii în chiler, că celelalte odăi erau pline de Răşcani, şi au pus pe fruntea pruncuţului o părticică din banii pe care i-ar fi dat la masă. Cu ei am cumpărat o capră, şi aşa nu mi-au pierit copchiii de foame.

– De ce nu spui tot adevăru’, fa, lele?

– Care adevăr, Chetrico? Ce adevăr?!

– Când am ajuns la tine, şi tu erai cam cherchelită...

– Ia, te rog, să nu mănânci ce nu trebuie, că-ţi pute gura...

– Lasă-lasă... te-ai dat în brazdă cu ei atât de apăsat de parcă mama te-a făcut c-un Răşcan. Băieţi, când i-am spus că de banii ăia ar trebui să cumpere o capră, i-a înşfăcat, zicând că îi dă lu’ Pamfil; c-a vorbit Pamfil cu Pănăiţă, şi ăsta-i vinde capre cu şase picioare, nu cu patru, de care are tot omu’. Abia i-am smuls banii din sân şi m-am dus la tata, poate ştia el vreo capră de vânzare, că eram sigură că vorba cu Pănăiţă e umbră de cioară-n beci îmblânzită atunci, pe loc, de sor-mea. Banii n-ajungeau nici de-o vătuie sau de vreo strâmbătură bătrână, darămite... Săracu’ tata, mai mult de dragu’ meu, şi-a călcat pe inimă, că nu voia să mai audă de fiică-sa Stanca...

– Mereu m-a urgisit...

– Şi cum să nu fie aşa? De când te-a văzut jucând în horă cu Pamfil, ţi-a spus că omu’ de băutură nu se dezvaţă, dimpotrivă. Ai fugit cu el în postul Crăciunului. Ca o păgână. De câte ori te-a adus acasă? Ultima dată aveai doi copchii în poală. Ţi-a spus că-i creşte el, şi tu să-ţi faci altă viaţă. Ce-ai făcut?

– Da, fa... Ce-am făcut? Hai, spune la toată lumea ce-am făcut. Spune!

– La două nopţi, te-ai dus înapoi. Atunci tata a jurat să nu te mai vadă în veci şi-amin. Dar cum să nu-şi calce pe inimă? A purces la stână şi a adus cea mai bună capră a lui, că mai bine o lăsa s-o mănânce lupchii prin vreo tihăraie, decât să moară de foame într-o curte cu o droaie de ghiauri nestruniţi...

– Olecuţă... Văd că te-ai supărat, mătuşă Stanca... Uite-aici un cocteil inventat de matale în amiaza aceasta – jumătate bere, jumătate suc de portocale.

– Nu! Să-mi sară ochii dacă mai beau! Tu n-ai auzit ce-a zis mă-ta, măi Codruţe? Cică-s făcută c-un Răşcan. Nuu... nu mai sunt Rădoaie, sunt Răşcană...

– Dacă nu-l bei până la fund, înseamnă că nu-mi doreşti sănătate de ziua mea.

– Hei, ce spui, măi Codruţe?... Şi voi, cinci, cu familiile voastre cu tot, sunteţi ca şi copchiii mei. Unşpe-am avut. Fănică mi-a murit la patruzeci şi doi de ani, de plămâni.

– Patruzeci şi doi avea? Oh, Doamne!...

– Şi Sică mi-a murit la cincizeci şi unu de ani, de cancer, că o viaţă întreagă a muncit numai la vulcanizare. Restu-i am buni.

– Da... buni... Mitrucă, Vasile ăl mare şi ăl mic, Viorica şi Tică-s Răşcani get-beget – beau până şi apa din teica raţelor...

– I-auzi-o pe mă-ta, măi Codruţe... Zău, mă supăr şi plec.

– Las-o, bre, că vorbeşte invidia din ea. Ştim noi... Uite, mai ia o friptură caldă şi-ncă un cocteil, pe care ar trebui să-l înregistrezi la OSIM... Hai să bem de noroc, de data asta!

– Dar dacă mă-mbăt, măi Codruţe şi tu, Mihnea, s-aşteptaţi noaptea, să mă puneţi pe targa cu care cară tat-tu şi mă-ta baliga la ţarc şi să mă aruncaţi în gârlă. Dimineaţa, cine-o să se-ntrebe, de-o vedea o babă înecată?

– Întâi, spune-ne dacă a ajuns capra pastramă.

– Nuu... Chetrica i-a băgat în cap lu’ Pamfil al meu...

– Deşi tu-i spuseseşi că-s banii de pe fruntea copchilului...

– ...Că tata ne-a dat capra cu împrumut, şi ce va păţi capra, aia va păţi şi el. Singurul om de care îi era ruşine lu’ Pamfil al meu era tata.

– Ce ruşine, fa, cumnată? Băieţi, era o iarnă bună. Cam cum a fost acum doi ani... Ninsese mult şi aşezat. Omătu’ se bătătorise... Ce mai încolo şi-ncoace?... Socru-miu aducea, cu boii, o doborâtură veche de vânt, tocmai de la Trii Zmeuriş. O ochisem şi eu, dar mi-a vălurit-o el înainte. Cum trecea prin faţa porţii lor, o vede pe lelea Stanca în gura podului de la grajd ţipând la copchii să-i aducă o ţoală ca să poată dormi în fân. Copchiii plângeau şi spuneau că nu-i lasă tartorul. A oprit socru-miu boii. A scos cioflinta din buştean şi i-a întors din drum. A dat năvală peste Pamfil, în casă. Ăsta, de băutură, era moale ca o gheabă fiartă. L-a legat cu un bete de mâini şi l-a târât la boi. L-a pus la tânjală, în locul buşteanului, şi l-a dus grăpiş până-n deal, la Brad Trăsnit. Vreau să spun că şi dacă oasele lui Pamfil ar fi fost făcute din doage de balercă în care a zăcut rachiu o sută de ani tot n-ar mai fi mirosit a rachiu, darămite să mai aibă prin cap vreun damf de băutură. Totuşi, fărâmat şi îngheţat cum era cumnatu’, i-a fost uşor lui socru-miu să-l priponească de-un copăcean, altfel, cumnatu’, pe vremea aceea, era mai voinic decât socru-miu: „Bă, nu te leg strâns, ca să poţi desface nodurile cu dinţii, însă fac vreo douăzeci-treizeci, poate o să înserezi pe cale şi-o da o haită de lupi flămânzi peste tine... Dar dacă scapi şi dacă o mai atingi pe Stăncuţa mea, fie şi cu două degete – ferească-ne toţi dracii din Cotroasele Vechi, pe noi şi pe tot neamul nostru! –, te aduc aici, însă de data asta te-mpuşc în burtă, ca să mori greu – socru-miu a oblonit până mai încoace o puşcă de război cu ţeava şi patul scurtate... un fel de pistol haiducesc, uşor de ascuns în suman – şi pân’ la ziuă nici opincile nu mai rămân de tine. Acum plec. Agăţ o creangă după boi, să-mi şterg urma, da’ poate c-o să şi ningă un pic... Dumnezeu să ne ierte!” i-a mai zis şi-a plecat. Abia când a crescut iarbă pe burta lu’ socru-miu, de două palme, cumnatu’ nu-şi mai muşca pumnii până la sânge când i se năzărea ceva nesupunere la cumnata Stanca... Aşa că: de frică, nu ruşine ştie un beţiv!

– Se ferea Pamfil al meu de capră, ca de-un cuib de băzgăuni dogoriţi de soare. Dar staţi să vedeţi. La vreo joi, exact la săptămâna de când a început zaifetul, Chetrica ne-aduce capra. Cumetria, la mine, era în floare. Şi nu floare de albăstrea sau mac să se stingă-n chindie. Nu... S-a terminat mălaiul, s-au urcat în pod, au zdrumicat, au măcinat. Fierbeau ştir, lobodă, păstăi. Le acreau cu goldane. Mâncau castraveţi verzi cu mujdei, cireşe-amare cu măligă rece... Nu ştiu de unde necuratu’ mai scoteau vin...

– Ba ştii! Toată toamna, Pamfil al tău a tras de coasă de-a plătit zoaia aia de vin a lui Chişcuţă.

– Da, fa... Hm!... A pus nebuna asta mâna pe-un ţăpoi şi-a-nceput să dea în stânga şi-n dreapta, în mic şi-n mare, ca popa cu busuiocu’, peste păcătoşi, prin sfânta biserică, de Bobotează.

– Atenţie nurori, luaţi aminte gineri la ce poate soacra noastră!...

– Să mi se strâmbe gura dacă vă mint, Silvică, hăi... Se călăreau Răşcanii cu Ionete pe poartă, ca trântorii la urdiniş când pleacă matca-n nuntire. Chiar şi băieţii mei abia a doua zi au venit acasă, strecurându-se prin pârleazul dinspre puţ. Pamfil al meu, când a văzut că-i rost de bătaie – n-a dat şi n-a luat o palmă-n viaţa lui...

– Ba era tare hărţăgos!... Dar cin’ să-şi pună clupa cu el? Poate unu’ şi mai beat. Însă e greu de crezut că i-ar fi putut lua cineva locul de staroste...

– Şi cum spuneam, Pamfil al meu, când a văzut că-i rost de bătaie, s-a ofilit mângâios la umbra nucului, cu nasul în zidul casei şi-a făcut-o pe mortu’. Degeaba trăgea tat-su de el – momâie din rugumuş. Văzând Răşcan-bătrânu’ că a rămas singur în ogradă, a fugit după nurori: „Dacă în ficiorii mei nu mă pot baza, măcar în voi, nurorilor-surorilor!... Înturnaţi-vă că Rădoaiele mi-l omoară pe Pamfil! Înturnaţi-vă!...”. L-a prins Chetrica din urmă şi-a început să-l plăvănească orbeşte cu ţăpoiu’... Când au văzut cumnatele cum sună capul socrului, ziceai că-s călare pe motoreta lu’ Ionescu, veterinaru’ – aşa săreau praful şi pietricelele în urma lor. Dar buba-rea de Răşcan se-ntoarce-n ogradă sub ploaia de ţăpoaie: „Nu, că doar eu singur o să rămân stăpân aici dacă voi, Rădoaielor, mi-l omorâţi pe Pamfilu meu, pe floarea mea...”. În fine, mai intră Chetrica la mine, în chiler, mai stăm de vorbă... Când să plece, îl vede pe Răşcan sugând la capră. Măi băieţi şi voi, fete, fierbeam leşie într-un cazan, pe pirostrie, afară, ia nebuna asta o strachină plină şi i-o aruncă în opinci. Juca Răşcan de parcă îi cânta Ionete Di tari, din vioară. Dar tot nu voia să plece. Găsi Chetrica o oală mare... Dumnezeu mi-i martor şi pe loc să mă trăsnească dacă leg vorbe mincinoase – fugea Răşcan ca ursu’ care a sfărâmat un ştiubei... Săreau bucăţi de piele cu păr de pe cap ca de pe un cojoc ros de molii toată vara... Ce să vă mai spun?... Ăsta a fost Pamfil al meu...

– Hai, hai mai ia un cocteil şi să ne spui la toţi cum a fost în Dobrogea...

– Ehei, măi Mihnea, mă... măi băieţi, mă... am avut viaţă grea... Mitrucă, Sică şi Vasile îmi crescuseră mărişori. Pe Fănică îl ocroteam cât puteam... el cu plămânii lui...

– De n-ar fi fost un Răşcan şi s-ar fi ocrotit şi el...

– Dac-ar fi fost beţiv, după cum crezi tu, Chetrico, l-ar fi ţinut întreprinderea portar până a murit? Ia mai lasă-mă!... Ştii, multe ciori ar vrea să ciugulească albine... Şi cum spuneam, din mustul zăpezii şi pân’ la primul îngheţ, Pamfil al meu îi lua, mai în vacanţe, mai pe lângă vacanţe, pe Mitrucă, pe Sică şi pe Vasile şi trudeau prin ferme de stat. El nu aducea un bănuţ acasă. Afla repede ce sătean avea tescovină sau vin, lăsa buletinul drept chezăşie şi-i picotea omului în şanţu’ de la poartă, cu geana-n garafă, îndrugând verzi şi uscate. Muncea la fermă atâtea jumătăţi de zi cât să aibă cu ce plăti vinu’ la capătul celor două săptămâni. Bălea şi la banii băieţilor, dar ei erau şmecheri. Când se ducea să-i ceară lui Mitrucă banii, sărăcuţu’ zicea că i-a dat lui Vasile ca să-i păstreze; se ducea la Vasile – nu că banii sunt la Sică; se ducea la Sică, banii erau la Mitrucă... Vara mai era cum mai era, dar iarna muream de foame. Intram în iarnă cu două-trei căruţe de ştiuleţi, dar ni-i vindea pân’ de sfânt’ Ion... Când l-am înţărcat pe Mircel, a venit Pamfil al meu şi mi-a zis să-mi fac bagajele că mergem la vaci, la un ceapeu din Dobrogea. Unde să mă duc eu cu unşpe copchii de gât? Că unşpe-aveam, domnule Virgil. Dumneavoastră nu aveţi de unde şti, c-abia aţi căzut între noi, mocanii... M-au făcut ăştia Mamă eroină. M-au dat la ziar. Şi acum am în sertar diploma semnată de Ceauşescu. Mi-au dat cinci sute de lei. Atât! Cu atât ajutor de la stat am crescut unşpe lauri!

– Eee... dacă rămânea cumnatul angajat la pădure, trăiaţi boiereşte numai din alocaţii. Uită-te la văduva lu’ Mitrache. Angajată ca jurnă. La ea, n-am văzut copchil rufos, n-am văzut copchil flămând, iar casa i-a înflorit. Şi a rămas cu şase-n poală... Pe cumnatu’ nici cumnat-su, păduraru’, nu l-a putut ţine pe lângă el, darămite...

– Eh, măi cumnate... nu ştim dacă noi ne alegem ceara pentru pecetea noastră... Şi mă tot gândeam: Cum să plec în lume cu unşpe copchii de gât, doar pe vorba lui Pamfil al meu? Când am aflat că merg încă două familii de oameni gospodari – Arsănică şi Ciurspart – mi-am pus praf de pe icoana Precistei în sân şi-am mai ştirbit gura fricii. A trimis ceapeul o maşină cu prelată, ne-am aruncat calabalâcul în ea şi pe-aici ţi-e calea şi zăbala. Nu a trecut bine o lună de zile că de la paznic, la inginer şi de la brigadier, la preşedintele ceapeului au aflat cine e Pamfil al meu. Au chemat miliţie, pompieri... Avea o boală – urla cât îl ţineau cavernele că el dă foc şi dă foc dacă nu primeşte leafa promisă... La câteva luni, au rupt contractul semnat de el şi m-au trecut pe mine titular. Aşa m-am ales cu pensioara de azi... Lotul meu de vaci era cel mai îngrijit. Mă ajutau băieţii la rânit, la furajat, la muls... dar inginerul nu prea era mulţumit de laptele dat... Vă daţi seama, de unde să hrănesc treişpe guri? Îngrijitorii aveau raţie de lapte, dar pe ştatul de plată eram numai eu... Aş mai fi luat un lot de vaci, dar niciun băiat nu făcuse optşpe ani... Mă gândisem să le zic lui Arsănică sau Ciurspart să ia pe numele lor un lot, însă la vreo trei luni, de gura lui Pamfil al meu, au fugit la alt ceapeu. Când mulgeam vacile, mai trimetea inginerul nişte hâţe de fete, care terminaseră liceul, să ne păzească, dar se puneau băieţii în mişcare şi furau lapte chiar de sub ochii lor. Aveam noroc mare că pâinea ne venea pe bonuri, altfel Pamfil al meu ne lăsa şi fără ea. S-au hotărât băieţii să nu-i mai dăm un bănuţ, mai ales că pretenţiile îi creşteau în hopuri scârţăitoare. Cum făcuse oarece datorii cocoşate la un sătean, pe-o poşircă de rachiu din agude, l-a reclamat gospodaru’ la miliţie. Pamfil al meu strigase odată după şeful de post: „Te las fără petliţe, mă! Te las fără petliţe!...”

– Era uragan în stepă, când se îmbăta...

– Da... Şchiopa bufniţe albe... Şi mi-l bagă ăştia la arest. Cu pulanul i-au făcut tălpile cât cozonacul, sărăcuţul. I-au cărat pumni în ficat şi-n plex pân-a leşinat în mai multe rânduri.

– Dar de ce „sărăcuţul”? Nu ziceai matale că pentru toate nopţile dormite prin glugile cu ciocani, printre baloturi de paie şi prin iesle o să sari cu curu’ pe burta lui când o să fie întins pe năsălie?

– Ancuţâcă, eu da, ei nu! Trei zile, Pamfil al meu a mers numai pe dunga tălpilor. Văzând că nu-i dăm şi nu-i dăm bani, chiar s-a dus la inginer şi i-a spus cum furăm noi laptele. Vreo săptămână, până când băieţii au găsit altă metodă de a fura, am mâncat doar pâine cu apă îndulcită. Mâncam lapte – Dumnezeu să mă ierte! – pe ascuns de el. Dar n-am dus-o întotdeauna greu. Începând cu al doilea an, ne-au dat ditamai folosinţa, unde cultivam de toate. Irigam, pe furiş, cu apă din adăpătoarea vacilor. Băieţii mai făceau norme, iar când era câte-un vârf de sezon şi aduceau zilieri, fetele mele ajutau la cantină şi veneau cu găleţi de mâncare. Nu adunătură – Doamne fereşte! Apoi, aproape în fiecare duminică, doi băieţi luau autobuzul şi aduceau de la cherhana câte-o raniţă de peşte; alţi doi se duceau în sat – era bere din-aia la butoi – şi umpleau trei-patru bidoane; făceam saramură, borş, rasol... Ehei, ne căutam, ne căutam şi de sufleţele. Altfel, cădeam de-atâta muncă... Doişpe-paişpe ore pe zi, fără osebire de vreme şi anotimp, de-i sărbătoare ori zi de lucru. Stăteam noi cam înghesuiţi într-un dormitor de patru pe cinci metri... paturi suprapuse...

– Şi mata cu unchiu’ Pamfil... unde, cum, când?...

– Hai, fă Ancuţâcă... ţie-ţi stă capu’ numai la prostii...

– Parcă vă şi văd la braţete, în romantice sfinţituri de soare, pe un drum luuung, până la primu’ lan de porumb. Acolo, vâşti la cules ştiuleţi...

– Fă, Ancuţâcă, am băut eu, dar, pare-mi-se, te-ai îmbătat tu.

– Nu, Ancuţa, nu aşa: Unchiul Pamfil, fiindcă s-a dat la brazdă...

– S-a dat la drr... Doamne, iartă-mă!...

– ...În weekendul „cu soţ”, că aveau, la ceapeu, o trăsură cu doi bidivii de foc, se duceau şi închiriau o cameră la un hotel de lux, pe litoral...

– Eu plec. Observ că mă luaţi în băşcălie.

– Dar întâi, mai iei un cocteil.

– Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, Codruţe! Şi uite-aşa, din cămăruţa aia de patru pe cinci metri au zburat toţi. Toţi s-au făcut oameni. La sfârşit de an şcolar, inginerul se informa direct de la directoare despre băietul ori fata mea care termina cele zece clase şi-mi zicea: „Pe acesta, tovarăşa Stanca, îl facem fierar-betonist. O să se califice la locul de muncă fiindcă nici nu ştie bine să se iscălească.”. După un an, după doi îmi spunea: „Pe acesta îl dăm la şcoala profesională. Îl facem strungar... Pe ăştia doi îi facem şoferi...”. Şi tot aşa. Mioara a terminat MIU, iar Zamfira a terminat liceul comercial... Dar oriunde se duceau, chiar dacă puteau dormi în vreun cămin muncitoresc sau în vreo baracă de şantier – Crina şi Mioara se măritaseră, pe când Zamfira stătea-n gazdă-,n oraş –, băieţii tot pe un plaur priponit vremelnic în ghiol de tulpina vreunui nufăr găseau umbră. Într-un fel, aveau grijă de mine. Mai ales duminica. Pamfil al meu, toată săptămâna, băjenea prin sat, din poartă în poartă. Ajuta vreo babă, ajuta vreun unchiaş pentru un pahar de băutură. Gospodarii se învăţaseră cu el. Îi ştiau meteahna. Când vedeau că începea s-o ia pe ulei, îl amăgeau ori îl scoteau cu forţa din ogradă şi-i încuiau poarta în nas. Uneori, de milă, îi mai dădeau câte-un păhăruţ peste gard, ca avans pentru ziua de mâine, alteori îl lăsau cu limba-n iască. El voia să bea până să uite de sine... Parcă-l văd bălăbănindu-se pe cărarea dintre loturi... Seara, băieţii, după ce „îi completau, la maxim, cotele apelor Dunării” – cum ziceau ei –, îl cărau în pat, însă el nu adormea până nu veneam lângă el.

– La cules ştiuleţi! Dar ce să faci cu ştiuletele, dacă n-are boabe tari?

– Ancuţâca nebuna! Ce să mai zic?... „Aştepţi să adorm, fa, ca să ieşi la inginer afară, ha?! Te-a întins ingineru’, azi, pe baloturi, sau te-a înghesuit în iesle? Aha... te-a dus în bostănărie şi ţi-a pus un pepene sub...”. Iertaţi-mă, băieţi şi fete, că vorbesc ca o nebună de babă... Cum ar fi să-i zică mă-tii aşa ceva cumnatu’, de faţă cu voi? Şi voi acum sunteţi însuraţi, măritate... Eu aveam flăcăi, aveam fete mari, îl mai aveam doar pe Mircel crud... Păi, s-ar fi uitat ingineru’ la una ca mine? Miroseam a chişălău de vacă de la o poştă. Când mă urcam câteodată în autobuz – că le mai duceam lapte la nepoţi –, cucoanele întorceau nasul cât colo, dar le ziceam: „Ei... io-te, de la coada vacii mâncaţi şi voi lapte...”. Avea inginerul acolo, dar şi la centru, nişte bazdraboance de fete de te sfâşiau în gheare ca leoaicele.

– Dar nici brigadierul, nici paznicul nu ştiau unde-i bostănăria?...

– Ce spui, Ancuţâcă?... Încă din primele săptămâni, Pamfil al meu le-a pus briceagu’ la gât: „Dacă vă uitaţi după Stăncuţa mea, vi le tai şi vi le dau la şobolani!”. Prostu-i prost şi-n crug de Paşti. Dacă-mi era mie de cocostârci guşaţi, găseam cârduri pe lac şi în zi cu eclipsă... Mereu mă punea să jur cu mâna pe icoane, şi pot să jur şi acum, fiindcă Pamfil al meu nu mai este, că nu am cunoscut alt bărbat, cum şi el – sunt sigură! – nu m-a cunoscut decât pe mine. Asta se simte! Poţi să înveţi să juri strâmb pe-o mie de icoane, degeaba. Se simte!...

– Aţi auzit, iubăreţilor?

– Că voi aţi fi călugăriţe...

– Ia, fiecare să vorbească în dreptul său.

– Lasă, Mihnea... Aşteaptă să se învechească oleacă sita...

– Şi cum spuneam, în duminica aceea băieţii au făcut nişte mişmaşuri cu paznicii de la grădină şi ne-am ales cu o găleată de peşte şi cu două bidoane cu vin. După băută, băieţii s-au culcat că trebuia, a doua zi, să meargă la serviciu. Pamfil al meu, deşi era atât de beat încât abia stătea rezemat de perete în patru labe, tot mai cerea vin. Îi turnam direct în gură, ca-ntr-un butoi fără gardină. Când s-a golit ultimul bidon, a început să bâiguie: „Ha, curvă bătrână, ai ascuns vinu’ ca să-l bei cu şăfu’, da... aha... da-da...”. Din „curvă bătrână” şi din „căţea bătrână” nu mă mai scotea când era beat. Dacă-l luai, dimineaţa, la rost, se ruşina şi pleca. S-a trezit Fănică, l-a trezit pe Sică şi-amândoi l-au azvârlit în pat, iar pe mine m-au trimis în alt pat. „A-ha-ha... o acoperiţi pe curva asta bătrână! O lăsaţi s-o călărească toţi...”. Lui Fănică să nu-i fi suflat prea des în ciorbă. El era mai nervos, era mai sever... exact ca tata, Dumnezeu să-i ierte! A luat o pernă şi i-a tras vreo două-trei peste faţă. „După ce v-am crescut din sudoarea mea îndoită cu sânge, omorâţi-mă! Omorâţi-mă, să rămână curva asta bătrână singură!”. Jap-jap! i-a mai tras Fănică vreo două-trei peste faţă... În oricare biserică dacă intru, mă rog lui Dumnezeu să-l ierte de acest păcat, că oricâte silnicii ţi-ar face un părinte să nu-l atingi nici c-un fulg de păpădie. „Tată, înţelege-ne – dimineaţă ne ducem la serviciu... Dacă nu taci, te-aruncăm la porci. Şi ştii cât sunt de flămânzi... Până-n zori, şi creierul din tigvă ţi-l mănâncă...”. S-a-ntors la perete şi am adormit în bodogănelile lui. Eu, pe la ora şase jumate, trebuia să fiu la grajd. Mă sculam, le lăsam pachete şi mâncare pe masă şi mai veneam în dormitor pe la zece, pe la unşpe... Până la ora opt, toţi plecau: unii luau autobuzul la vale, alţii la deal, cei mai mici, la şcoală...

– Şi tata Pamfil în sat, după rachiul babelor...

– Bine ar fi fost să fi fost aşa şi-n ziua aceea... Când am intrat pe hol, am călcat într-o băltoacă... Nu era prima oară, şi-abia atunci mi-am adus aminte că-i sărbătoare mare în acea zi, iar Pamfil al meu, pe-acel timp slugărea la nişte ortodocşi, or aceştia fiind la slujbă, a fost nevoit să plece mai târziu în sat, dar cum l-au pălit nevoile nu şi-a dus udul până afară... Boscorodind, deschid uşa. Parcă o bardă ruginită mi-a tăiat baierele inimii... Inima-mi bătea-n coş, însă nu mai susura strop de sânge prin mine – Pamfil al meu zăcea de-a curmezişul patului, cu ceafa apăsată de perete şi bărbia-n piept. L-am chemat repede pe inginer. A venit, l-a văzut, s-a dus să dea telefoane. A revenit, la scurtă vreme, cu miliţianul din comună, că-i trimisese şareta: „Unde-i sticla aia de spirt, goală, care era sub scaun?” m-a întrebat inginerul. Băieţii mei se dădeau pe faţă, după bărbierit, cu spirt medicinal. Tocmai cumpăraseră o sticlă de-un kil. Pamfil al meu, când s-a trezit, a reperat-o şi-a băut-o pe toaaată. Mai băuse el spirt, dar nu aşa mult şi dintr-odată, şi-apoi, înainte de a-l bea, îl strecura prin pâine, prin mai ştiu eu ce. Văzând că am ascuns sticla, miliţianul aproape că m-a scos în şuturi afară. Am mai intrat în dormitor abia când au venit procurorul cu ăia de la medicina legală. S-au uitat la Pamfil al meu, din pragul uşii, ca la o buleandră ruptă. Nici nu l-au atins. Mi-au dat o hârtie s-o semnez şi gata. „– Dar nu-i faceţi autopsie?”. „– Cauza decesului e peste poate de clară – infarct miocardic. Tovarăşa asistentă, injectaţi în cadavru cinci sute de mililitri de formol. Pe căldura asta...”. „– Dar nu-i faceţi autopsie? Dacă a fost omorât?” am stăruit eu. Nici nu m-au luat în seamă... Păcat mare am că multă vreme l-am bănuit pe Fănică – aracan de mine! – că l-a omorât pe tat-su. De ce, măi băieţi şi fete, tocma-n dimineaţa aceea şi-a uitat pachetul cu mâncare pe masă? Nu cumva, dintr-o mânie, să-l fi împins aşa de tare şi tat-su să fi ajuns cu capu’ de perete, şi, speriat, a uitat de mâncare? De ce tocma-n seara aceea n-a venit să doarmă la fermă?... Grele întrebări...

– Sunt doar coincidenţe...

– Mai uşor l-ar fi crezut pe Pamfil al ei, Mihnea, decât pe toţi ficiorii...

– Ce ştii tu, Chetrico-fată, cum e printre străini... A sunat-o Zamfira pe verişoară-sa, Aurelia, să anunţe rudele de pe aici, că Pamfil al meu a murit. Nimeni, mă, nimeni n-a venit...

– Eu eram pe la Ialomiţa, pe vremea aceea, fa, cumnată. Abia când am sosit în sat, după vreo săptămână, am aflat de biet Pamfil...

– Şi eu cu cine să fi lăsat gospodăria?...

– Neamurile mele, mai treacă-meargă... deşi din opt fraţi şi surori... Dar dintre-ai lui, şapte, chiar niciunul?... M-am zbătut eu să-l transport acasă, însă când am văzut câte aprobări îmi trebuie, cât m-ar fi costat maşina, apoi, mă presa zăpuşeala... Pe buza gropii, eram numai noi, doişpe, alde Arsănică şi Ciurspart, două cuscre... Veniseră inginerul cu nişte codobaturi de fete, cu nişte pelicani de îngrijitori şi tractorişti... da’ ei s-au retras la umbră, dincolo de cimitir: hi-hi-hi, ha-ha-ha... Am pus mese, că nu erau case praznicale ca acum, sub streaşina bisericii. Am chemat săteni la pomană, că preparasem mâncare felurită la bucătăria ceapeului. Unii spuneau că sunt turci, alţii că sunt evrei, unii tătari, bulgari, machidoni, greci, armeni, aromâni... Toate liftele... Dacă au venit vreo zece, deşi aproape toţi erau creştini. Şi, Doamne-Dumnezeule, tare mai bătea vântul... Aducea nisip în castroane, în farfurii... Şi era atât de fierbinte...

– Păi tot nu ne-ai spus – ai jucat ţonţoroiul pe el?

– La cât eram de speriată, fă Ancuțâcă... Dară, măi băieţi şi voi, fete, rău e cu rău, dar mai rău e fără rău. Ai un câine în ogradă. Chiar dacă-i pute cuibu’ de leneş, chiar dacă se sperie şi de umbra lui, e acolo... La fel şi eu. Înainte, tot eu comandam în casă: Fă aia, fă ailaltă. Făceau. Şi acum fac, dar cum vor ei, când vor ei, cât vor ei...

– Ehei, lele, sunt la casele lor? Adio! Păi ce, eu i-aş mai putea comanda lui Codruţ, lui Mihnea, la gineri sau la fete, ori la nurori?

– Nu-i chiar aşa, Chetrico... Uite, măcar o dată pe lună veneau cu toţii la mine. Veneau şi nurorile, şi ginerii, uneori şi cuscrii, deşi nu eram de nasul lor... Încingeau grătare, destupau lăzi de bere, însă fără păgubitul meu, zurbagiu şi scandalagiu cum era, nu era totuna... Umplusem Dobrogea cu băieţi şi fete, începusem să am şi nepoţi... Degeaba. Fără el, aţa mă trăgea acasă. Aşteptam, la şapte ani, să-i fac dezgropania, să mai adun doi-trei ani în cartea de muncă, şi-apoi să mă-ntorc. Preotul, tânăr fiind, nu ne-ar fi dat voie să-l dezgropăm pe Pamfil al meu, după cum e obiceiul la noi, la mocani, deşi dascălu’ i-a spus că el a mai văzut morţi dezgropaţi pân’ la oase... Zamfira... puţine erau uşile pe care Zamfira mea să nu le fi putut deschide – a intervenit pe lângă un potropop de-acolo, sărăcuţa, cu borcane de icre, cu peşte fel de fel, cu ţigări şi băuturi de ălea... nu pot eu să le zic pe nume...

– Kent şi whisky...

– Să le ia boala... Măi băieţi şi fete, cum se păstrează păstrăvul uscat la fum, în hârzob din crenguţe de brad alb, tot aşa l-am găsit pe Pamfil al meu! Nici sfânt de sfânt nu s-a păstrat ca el. Hainele erau oleacă putrede şi pătate pe la burtă, în rest, puteai să le porţi...

– Da, fa, lele, scoate-l şi sfânt acuma... Tu te-ai cam stricat la cap, bag seamă.

– De la un timp, toţi vedem pupeze în cuiburi de cuci, nu-ţi fie frică.

– Faptul că unchiul Pamfil s-a conservat aşa de bine, e explicabil. Am înţeles că era slăbuţ.

– Ce spui, Codruţe? Piele şi os.

– A băut un litru de spirt, plus formolul injectat. Sicriul, bănuiesc, n-a fost făcut din scânduri masive, n-a fost închis ermetic şi nici lăcuit sau vopsit n-a fost.

– Era din blăni subţirele de plop. L-au pârlit ei cu flacăra de butelie şi l-au dat cu ulei de vopsea... Da’ era frumos.

– Mormântul poate că n-a fost săpat într-o vâlcea.

– Ba chiar pe coama unui deluşor, că i se vede crucea de departe.

– Solul dobrogean ştim cum e...

– Prundiş. Mă auziţi? Prundiş.

– N-o mai fi plouat de mult.

– Din primăvară.

– Iar groapa o fi stat în soare o zi-două...

– La fel zice şi gineri-miu, Gelu, că şi el e om cu multă carte... Doar vă cunoaşteţi... Şi-n toamna asta v-aşteaptă la pescuit, în deltă...

– Negreşit ne ducem.

– Aşa să vă ajute Dumnezeu, măi Codruţe! Dar să-l luaţi şi pe domnu’ Virgil... Cât despre Pamfil al meu... Ştim noi câte taine sunt pe lume?... Văleu... Am înnoptat pe-aici. Plec. Rămâneţi cu bine, şi să mă iertaţi dacă am stafidit vreun strugure înainte de-a se coace...

– Doar ştii cât ne eşti de dragă...

– Hai să vă pupe mama pe toţi la rând.

– Uite, îi trimit verişoarei Viorica nişte bere şi nişte mici, iar matale ţi-am pus un suc, să-ţi faci un cocteil-două când ajungi acasă... Hai că te conduc până la poartă...

– Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi minte!

– Poftim punga! Ai grijă de matale... Sărut mâna!

– ...Dar tot nu sunt mulţumită de ceva, măi Codruţe. Iartă-mă că te mai ţin oleacă-n poartă. Băieţii i-au făcut mormântului o bordură de ciment, au făcut gărduţ din fier forjat, iar crucea e din ţeavă pătrată, lată de-un pod de palmă, dar au greşit numele – Pamfilie. Dacă era scris cu vopsea, îl scriau din nou, dar le-am zis să-l apese-n fier, c-o veni vreun nebun c-un colţ de sapă şi-o raşcheta vopseaua ori s-o coşcovi de la atâta vipie şi ger, şi nimeni n-o şti cine-i acolo...

– Păi nume de acesta e dat cuvioşilor, mucenicilor, poate şi sfinţilor...

– Oare aşa să fie?

– Da, da...

– Mai ştii?... Că uite, pietrele astea din drum sunt călcate de potcoave de boi, de cai, de roţile căruţelor... dar poate că în lumea lor or fi sfinte, mai sfinte ca cele puse în ziduri de mănăstiri... Aşa o fi şi Pamfilie al meu.

.

.

.

(din ultimul volum de povestiri „Viața la confort redus”, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău)

[Vasilisia Lazăr]

O povestire fără povestitor, doar dialog. Ceva inedit la Ion Lazăr da Coza. Cunoscând personajele (rude apropiate ale scriitorului), povestirea are rolul unei pagini bibliografice. Offf! Mi-e dor de tot ce a fost și nu va mai fi...

[Sofia Sincă]

Phiuuu! Grozav, grozav!
Dialog la un pahar de vorbă, numai dialog, dar acest dialog reliefează viața, destinului unei familii, trecută prin întâmplări pe care greu le poți crede adevărate. Însă știm că proza lui Ion Lazăr da Coza este alcătuită din fapte reale, ce mai mare parte din ea.
Aflăm din acest dialog, o înlănţuire de drame, frământări, greutăți ale vieții, povestită de această mamă eroină, cum îi plăcea să amintească, cu rădăcini în realitatea inacceptabilă. Mai ales despre soțul său Pamfil - alcoolic incurabil - ajuns după moarte Pamfilie - nume de sfânt...

Originalitatea prozei ne aduce în față povestea unei destin nesofisticat, simplu, aflat din gura unei femei de la sat, cu limbajul cel obișnuit de ea, ajunsă la senectute și căreia îi plăcea să bea. Întâmplări, deși dramatice, sunt categorisite prin comic și ironie, construite subtil pe morala prin care autorul își exprimă atitudinea față de realitatea prezentă a timpului și spațiului în care avuseseră loc. Ele devin fabuloase, exagerate pentru cititorul de acum, însă sunt țesute din studiu și redate cu patos și talentul unui scriitor ce cunoaște satul mai bine decât oricine.

Plecăciune Ioane! În fața ta nu pot decât să mă aplec cu admirație și dor!

Sofi

[Tudor Cicu]

Ca orice scriitor ce-și poartă crucea scrisului în narațiunea sa, Ion Lazăr da Coza era foarte atent la lumea pe care o purtau (oriunde se găseau), personajele sale în ele. Ca nimeni altul știa că limba vorbită nu este numai ceva care aparţine omului, ci acel ceva care îl are pe om şi-i determină existenţa. Aici, cred eu, ne-a surprins poetul Ion Lazăr da Coza. Cu ce îndrăzneală mai poți vorbi despre viață, după ce ai îngropat-o, definitiv, în tine? Asta a încercat să și creioneze în fiecare povestaș, sau din ceea ce aceștia înțelegeau viața ca pe o tortură. Gânditor și poet, Ion Lazăr da Coza își va nota totul (în plan ideatic); adică, concepea metaforic și liric lumea satului său. Ori, să fim mai exacți: dacă la spovedania lor (a eroilor din povestiri), ori la claca vorbelor, unde „moși și  surde fecioare” – cum spunea în La ghizunie -, întregul naște fatalitatea legii creștine, a rupturii tragice de un tablou al unei psihologii invariabile, atunci de ce nu ne-am prinde cititorul în povestire, înșurubat  în text și pus să asculte toate „rătăcirile satului”? Fiindcă, tot ceea ce te atrage la Ion Lazăr da Coza e amestecul dintre umor și ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului.

[Chris]

citind mesajul tau am realizat ca ai dreptate, nici nu mi-am dat seama ca am intrat direct in mijlocul personajelor...

[Vasilisia Lazăr]

Așa e, Augusta, exact ca tine am pățit și eu când am citit prima dată.

Chris a spus :

citind mesajul tau am realizat ca ai dreptate, nici nu mi-am dat seama ca am intrat direct in mijlocul personajelor...

[Corina Militaru]

O proză puțin altfel :) Constanta este stilul curat, rafinat, și personajele puternic creionate. Talent pur! :)