"TEZA DE DOCTORAT" - CUM AM DEVENIT PLAGIATOR

[Ion Ifrim]

 

  

 

       ADDÉNDA CORRÍGE LA ISTORIA PLAGIATULUI

 

       

 

 

 

MĂRIREA ŞI DECĂDEREA SAU CATACRISURILE    

            LUI ALEXANDRU IPSILANTI

 

 "Istoria Imperiului Otoman, scrie CONSTANTIN GANE în TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE, apărută la Fundaţia pentru Literatură şi Artă, «Regele Carol al II-lea», 1935, este una dintre cele mai stranie din lume. Când stai să cugeţi nu poţi scăpa de chinuitoarea întrebare ce ţi se impune, cum de-au putut Musulmanii cucerii o atât de mare parte a lumii şi păstra atâta vreme cuceririle lor, având însuşiri atât de negative, printre care trebuie numărată în primul rând o totală lipsă de discernământ." Justiţiar fără a fi despot, luminat fără a fi tiran, într-o perioadă prin excelenţă fanariotă, Alexandru Ipsilanti va fi investit în funcţia de Domnitor al Munteniei în anul de graţie 1774. Educat de către părinţi într-o manieră rar întâlnită pe vremea aceea, sub domnia sa, Muntenia avea să atingă o perioadă de maximă înflorire, asemenea neegalatului secol al lui Pericle. Tatăl, care fusese la rândul său un mare iubitor de carte, îi va aranja câţiva dascăli, învăţându-l italiana şi franceza, la care se va mai adăuga şi greaca antică, predată la şcoala Patriarhiei, unde va asimila o serie de alte învăţături. Căsătorit de tânăr cu fata unui fost postelnic -Ecaterina Moruzi- destinul acestui domnitor fanariot va sta sub semnul damnaţiunii. Prin înţelepciunea şi ştiinţa de carte, Alexandru Ipsilanti, acest Pericle valah, via bizanţ, va întocmi, în urma combinaţiei dintre «Obiceiul pământului» şi «Pravila Bisericească», aflate într-o permanentă neînţelegere, combinaţie care dădea şi instrucţiuni de procedură pentru cele trei grade de judecători: «Cremenalion, Departament şi Înaltul Divan», o aşa zisă «Constituţie» (citeşte Hrisov), pe care nici un alt domnitor până la el (şi chiar şi după), nu va fi în stare a-l concepe. Pe frontispiciul acestui, să-i zicem Hrisov legislativ, (prima constituţie se va înfiinţa abia la 1 iulie 1866 sub domnia lui Carol I), va scrie în mod imperativ: "Vai de judecătorul care se va mitui." "Deodată, scrie GANE în TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE, în oraş, la sate, în părţile Dunării şi în părţile muntoase, numai belşug pretutindeni. Dările fură scăzute, veniturile aşezate, lefurile plătite, meseriile sporeau, negoţul înflorea. Dionisie Ecleziarhul, cronicarul vremii, spune: «Darul şi mila lui Dumnezău au intrat în această ţară, cu linişte şi cu pace adâncă, deschizându-se hotarele dimprejur, şi de către Turci nicio supărare nu era. Boierimea sporea întru slujbele ei, neguţitorii se lăţeau în alişverişurile lor la câştig, meşteşugul sporea în lucrarea sa, ţăranii îşi lucrau pământurile lor, nesupăraţi cu greutate de dăjdii, toţi se bucurau şi fără grijă petreceau. Ieftinătate era la mărfuri şi la dobitoace, vitele cu puţin preţ, bucatele cu mai puţin şi cu prea puţini bani îşi făcea omul îmbrăcăminte. Un veac fericit era, care pot zice că altul nu va mai fi niciodată.»” Pentru a exemplifica această neverosimilă, aberantă bunăstare în exces, prin care niciodată naţia noastră nu a mai trecut, cum o spune chiar Dionisie, cunoscute fiind mai degrabă inflaţiile, crahurile, recesiunile, ordonanţele de urgenţă, mazilirile, interminabilele tranziţii, exhaustiva corupţie cu aşa zişii miliardari de carton, aceşti pescuitori în ape tulburi ai originalei democraţii, mult mai familiare decât prosperitatea materială, considerată mai degrabă o anomalie, urmare a imparţialelor legi, ale căror virtuţi ieşeau şi mai mult în relief, luând în calcul, să nu uităm, şi contextul împilării Otomane, ce-şi trimetea diplomaţii şi experţii cu tichie pe cap să facă decontul haraciului, suportat tot de spinarea dromaderiană a dintotdeauna contribuabilului cetăţean român, iată şi demonstraţia adevăratului paradis fiscal, cu relaxarea sa monetară prin care se defineau acele vremuri de demult, o erată de subsol, un compendiu enumerativ a aşa zisului coş zilnic de consum, nu a preţurilor în leasing şi nici a vânzărilor clientelare, ci a realelor preţuri cu care era blagoslovit munteanul de rând: "Şi pentru ca de mirare să fie celor ce se vor afla după noi auzind, voi scrie ceva din preţuri: bou de jug 10 lei, cel ales 12-15 lei; vaca cu lapte 6 lei; calul cârlan de trei ani 8 şi 10 lei, cal bun de călărie 20 lei, iar cel boieresc, telegar, preţul cel mai mare 40 lei; carnea, o para ocaua; vadra de vin 10 parale pe ales; ocaua de vin la cârciumă 2 parale; ouă zece de-o para; gâsca 7 parale; curcanul 10 parale; făina de grâu o para, făina de porumb un ban. Morunul proaspăt de Dunare 4 parale, crapul 5 parale, racii 20 de-o para; icre tescuite de morun 30 parale ocaua; lintea, mazărea 12 parale ocaua; untul 2 parale, tămâia 50 parale ocaua. Postavul de Englitera bun era cotul 8 lei, şiaiul 4 lei cotul. Blănurile de vulpi perechea 22 lei pe ales (nefelele), iar vulpea era un leu, şi altele celea erau ieftine." Neşansa muntenilor fusese că din cei peste 70 de ani pe care avea să-i trăiască Alexandru Ipsilanti, abia şapte va sta pe scaunul Munteniei. Să fi avut domnitorul acesta luminat premoniţia spaţiului Schengen, n-o putem şti. Cert e că Ipsilanti, în afara radicalelor reforme aplicate în justiţie, va elimina vizele, căci cronicarul Dionisie Ecleziarhul o spune destul de clar: "darul si mila lui Dumnezău au intrat în această ţară cu linişte mare şi cu pace adâncă deschizându-se hotarele dimprejur, şi de către turci nici o supărare nu era." Regretul puţinilor ani pe care i-a domnit peste mult prea încercata noastră naţie va fi cu atât mai mare cu cât acesta se dovedi a avea şi calităţile unui adevarat mecena, încercând să scoată poporul din grota ignoranţei. Iată un alt pasaj citat de GANE din Hrisovul (aceste monitoare oficiale în fază incipientă) anului 1775: "Ipsilanti, consemnează istoricul, a mai «înfiinţat şcoli şi profesori, cunoscători de mai multe limbi, rânduindu-le lefuri, fiindcă această creştinească ţară este lipsită de învăţătură, de ştiinţă şi de arte care luminează şi folosesc pe popor» " Unul dintre puţinii mecena, ai acelor vremuri, care mai avusese astfel de înclinaţii, fusese Constantin Brâncoveanu, care, în 1698 va înfiinţa Colegiul Domnesc de la Sf. Sava, pe unde aveau să treacă în decursul timpului Simion din Trebizonda, Sevastos Cimilitis, Marcul Cipriotul, Alexandru Turnavitu şi Lazăr Scrivas, acesta din urmă fiind şi secretarul lui Constantin Vodă Mavrocordat. După intrarea forţată în veşnicie a lui Constantin Brâncoveanu, care fusese decapitat împreună cu fii săi, refuzând convertirea la liturghia mahomedană, şcoala Sf. Sava va cunoaşte o inevitabilă decadenţă, doar inimosul continuator Alexandru Ipsilanti făcând posibilă renaşterea, punând la conducere în fruntea sa pe "Neofit Cavsocolibitis, comentatorul lui Homer, precum şi pe alţi nouă profesori pentru matematici, ştiinţe istorice, geografie, latină, franceză şi italiană." Bineanţeles, la o aşa de înaltă educaţie aveau acces, precum atunci aşa întocma, vorba autorului Uvedenrodelor, doar odraslele boierilor, oamenilor de rând, pauperilor, calicimii, cele spirituale fiindu-le practic inaccesibile. În completarea acestei şcoli, la puţin timp se va mai ridica încă un lacaş de cultură, numit Sf. Gheorghe, unde "copii oamenilor mai nevoiaşi se căzneau şi ei să desprindă de la bieţii dascăli români pe az-buchi-vede-glogoli". Pedagogul celor două instituţii, cu marea şi sfâşietoarea sa sensibilitate lirică, era (cine altul?!), poetul molipsitoarelor jeluiri, lamentatorul de profesiune, canţonierul primelor amoruri defuncte, fatidicul Ienăchiţă Văcărescu. Împreună cu alţi boieri (dizidenţi sub alte domnii), aceştia îl vor sprijini şi vor fi alături de Ipsilanti la toate încercările sale de "reformă şi de îmbunătăţiri sociale şi culturale". Dealtfel aedul ofurilor şi ahturilor, adesea exaltante, se va dovedi a fi un bun mediator, chiar în viaţa personală a lui Ipsilanti, căci, flerul sau diplomatic, dublat de darul unei oratorii sublim bombastice, va scăpa de la pieire întreaga familie a fanariotului, ce fusese, graţie poetului, doar mazilit şi trimis în exil la Curu Cişme. Pe toată perioada domniei sale, de remarcat va fi modestia, paradoxala sinceritate, bunele intenţii ale Domnitorului (LEX ET HONOR), care va locui ca simplu chiriaş într-una din casele Brâncoveneştilor, Vechea Curte Domnească fiind practic imposibil de locuit. "Aceea casă a Brâncoveanului în care a locuit Ipsilanti doi ani de zile, nu era vechiul palat a lui Constantin Vodă, care pe atunci cădea şi el în ruină, ci casa copiilor săi «a Coconilor Domniei Mele», cea de pe malul Dâmboviţei, în dreptul căreia tăiase tatăl lor artera principală a capitalei, Podul Mogoşoaiei (mai târziu va fi şi una a socialismului: Calea Victoriei [sic! - n. m- I.I.]), pentru a face un drum drept spre locuinţele domneşti şi Moşia Brâncovenească de la Mogoşoaia. În acest palat, mare, frumos împodobit, înconjurat de curţi şi de grădini, locuise Constantin Brâncoveanu, singurul nepot de fiu al voievodului decapitat în 1714, şi locuia acum fiul acestuia, Nicolaie. Dar el adăpostise prin anii 1740-50 pe Grigore Ghica al II-lea, adăpostea acum pe Alexandru Vodă Ipsilanti şi va mai adăposti între 1842-48 pe Gheorghe Vodă Bibescu." Nota Bene: Avertismentul autorului, privind conservarea clădirilor şi monumentelor istorice pe care încă din 1935 acesta le va deplânge, va fi destul de întemeiat, căci, totala lipsă de respect ai urmaşilor faţa de aceste clădiri se va acutiza odată cu trecerea timpului, atingând cote delirante, cazul în speţă fiind cu atât mai regretabil cu cât urmaşii urmaşilor lui Ipsilanti nu vor cunoaşte fie chiar şi viaţa lui de simplu chiriaş. "Era deci, continuă cronicarul, un fel de curte domnească, şi în tot cazul un monument istoric. În 1912 deşi cam dărăpănată, casa era încă întreagă, şi cum stătea acolo singuratică şi tristă pe malul apelor gârlei, ea părea pe lângă moderna şi impunătoare clădire a Palatului de Justiţie, o duioasă amintire a trecutului şi o batjocură a nepăsării făuritorilor României. Dar aşa cum stătea tot mai bine decât deloc. Căci într-o bună zi a pomenitului an 1912, asasinele târnăcoape ale administraţiei comunale se puseră în mişcare şi desăvârşiră în câteva zile opera de distrugere, pe care îi trebuise timpului 200 de ani pentru a o înfăptui. În locul «Casei Coconilor Domniei Mele» se săpară fundaţiile unui palat al Senatului, care n'a mai fost clădit niciodată, fiindcă era zor nevoie de-un ştrand şi de-o cârciumă la Snagov." (Subscriem retroactiv, chiar dacă peste un veac, acestui protest.) Prosperitatea Munteniei, ca să respectăm prin comprimare epica lui GANE, permitea în cele din urmă şi construirea unui palat nou, o nouă Curte Domnească. Pus în nobila slujbă a cetăţeanului, pentru care se sacrificase până atunci, Ipsilanti va ordona ridicarea unei noi şi impunătoare clădiri. Din motive de spaţiu, vom trece peste detaliile şi minuţiozitatea arhitecturală, cu care un cunoscut cronicar român, odată ajuns în străinătate, folosea pasul ca unitate de apreciere a valorii artistice. Pe scurt lucrarea va dura aproape doi ani, costând "300 de pungi", fiind amplasata pe "Dealul Spirii, pe locul viilor Mănăstirii Mihai Vodă." Cum va fi însă de aşteptat, clădirea stârni şi invidii, cu atât mai mult cu cât Suveranul începu a benchetui. "În deosebi de vestite, scrie memorialistul, erau mesele lui Ipsilanti, a cărui bucătar şef, Louis Etienne Meynard, gătea nişte «frais a la franqaise» de scotea din minţi nu numai pe boierii divaniţi, dar şi pe înaltele feţe bisericeşti, care posteau în urmă câte o săptămână ca să le ierte Dumnezeu atare păcate spurcate." Transfugul Meynard, aciuiat aci la Curtea Domnitorului valah, te omora cu zile din cauza atâtor bucate puse în faţa mesenilor. Cloaca greco-fanarioto-bizantină se năpustea asupra prăzii asemenea lupilor înfometaţi. Mai târziu, scrie GANE într-o notă de subsol, printr-o scrisoare adresată ministerului afacerilor străine din Paris de către ambasadorul lui Ludovic al XVI-lea la Constantinopol, bucătarul francez, căruia i se dăduse de urmă, va fi demascat: "Le sieur Louis Etienne Meynard de l'existence ducuel sa famille est inquite, est depuis longtemp chef de quisine de S.A. Prince de Valachie." Nefiind gurmandă, la aceste meniuri pantagruelice, pe care în mod sinucigaş doar anahoretul Sf. Anton în ispitirile şi halucinaţiile sale şi le-ar mai fi putut închipui, meniuri preparate de un adevărat magistru în materie, nu va lua parte însă şi soţia lui Ipsilanti, care era mai degrabă o fire melancolică, "romantică, visătoare" (somnambulă, am zice noi), plăcându-i "să se plimbe singură prin livezi noaptea la lumina lunei." Mirosuri îmbietoare, capabile, vorba poetului exilat pe o boabă de piper, să determine până şi călugăraşii gastrici să iasă la cerşit, se împrăştiau din mâncărurile preparate de Meynard, bucătarul acesta afurisit, care preferase, nu se ştie de ce, exilul într-o ţară valahă, pe deasupra supusă şi porţii Otomane. Toate aceste agape, cu meniurile sale cosmopolite, capabile să potolească poftele boierilor căftăniţi dar şi ai înalţilor oaspeţi otomani, aveau loc sub privirile celor trei odrasle ale lui Ipsilanti. Trebuie menţionat faptul că pe toată durata povestirii noastre, factorul principal, ce va determina cursul evenimentelor, va fi catastrofala soacră a carismaticului Domnitor - Sultana Mavrocordat - o veritabilă Chiajna, dublată de o Chiriţoaie avant la lettre de sorginte muntenească, "care nu înţelesese niciodată să-i calce cineva peste voie, şi care urma şi acum, bătrână fiind, să-şi tiranizeze familia." Tiranizaţi la rândul lor cu aceiaşi învăţătură de carte, pe care Domnitorul avusese grijă să le-o dea prin dascăli aleşi aduşi din străinătate, cei trei copii, "Constantin, Dumitru şi Ralu aveau doar 12, 11 şi 10 ani." În ciuda regimului sever în care fuseseră crescuţi, ceva din ciudăţenia solitudinii mamei lor, transmisă în mod patologic, dar mai ales a învăţăturii primite în mod silnic, "exaltară minţile copiilor ţinuţi prea strânşi acasă." Ce nu va şti Ipsilanti, cu toată învăţătura sa, va fi faptul că odraslelor sale ar fi trebuit sa li se interzică accesul la cultură, care uneori putea fi fatal. Ravagiile culturii, consecinţele nefaste a prea multei învăţături, iată, îşi avea şi reversul, nu o dată smintind şi ruinând chiar pe oamenii de geniu. ”Mai bine hengher decât leterat”, vorba lui Caragiale. Oare înţeleptului Ipsilanti nu-i trecuse niciodată prin minte tragedia unuia dintre urmaşii lui Soliman Magnificul, cel ce voia ca prin vasalitatea sa să transforme lumea într-un imens paşalâc?! Fuseseră, în decursul Imperiului Otoman, fel de fel de Sultani, marea lor majoritate porniţi să cucerească lumea întreagă, parţial chiar şi reuşind. Îndrăgostit de artă, unul dintre succesorii marelui cuceritor dusese Imperiul aproape de ruină, recesiunea fiind cât pe ce să pună capăt absolutismului Apusean. Pus în faţa artei (o adevărată catastrofă, aşa cum fusese şi în cazul fraţilor Ipsilanti), imperiul ajuns la apogeul prosperităţii sale ar fi capitulat. Simţind iminenţa catastrofei, mahomedanii vor prefera artei puterea efemeră. "Fără îndoială, va consemna GANE, că atât Alexandru Vodă cât şi doamna Ecaterina îşi iubeau copii; lucru care s-a şi dovedit mai pe urmă. Dar el avea trebile domniei în minte, ea purta în suflet dorul nopţilor cu lună; copii crescură deci cam de capul lor, şi în tot cazul mai mult pe mâna dascălilor decât a părinţilor. Linchou le vorbise de gloria trecută a Franţei, Raycevich de arta Renaşterii şi de cerul albastru al Italiei. Adolescenţii se înflăcărară. Visau călătorii prin ţări civilizate, dueluri şi onoare - care se potriveau cu viaţa turcească ca nuca în perete - şi teatru şi artă, şi viaţa mare occidentală. Prologul tragi-comediei era gata alcătuit. Urma ca mâna destinului să scrie actele piesei, şi ca actorii să se înduplece a le juca. Sufler era Satana. Şi cortina se ridică într-o zi a anului 1781." De la prima până la ultima cronică a acestei rarisime cărţi, pe care până şi Eugen Barbu în mod cert a invidiat-o, toate personajele acestui autor, cu blestematele lor destine, vor avea parte de un tragic sfârşit, dispărând, atunci când iataganul nu va cădea asupra capului în vâlvătăile fatidice ale vreunui foc mistuitor. Aceiaşi soartă o va împărtăşi până la urmă şi întreaga familie a lui Ipsilanti. Prima scenă a nefastelor întâmplări va începe cu domniţa Ralu, mezina lui Ipsilanti, ce se va avânta cu capul în faţă într-un precoce mariaj, alături de Alexandru Mano, ajuns mare logofăt al Patriarhiei. Urma, la scurt timp, ca cea de-a doua beizadea – Constantin - să-şi găsească şi el o "turturea", după expresia poetului de curte, alături de care să-şi petreacă aceasta scurtă trecere prin viaţa. Nu fu însă nevoie să se obosească prea mult, căci tatăl său, Alexandru Ipsilanti, şi arvunise mireasa, o tânără fiinţa, "o fată din Ţarigrad, nu prea bogată dar deosebit de frumoasă." Soţia lui Ipsilanti, romantica incurabilă, visătoare, somnambula, mama viitoarei nurori, primi vestea ca pe ceva natural, crezând orbeşte în abilitatea şi destoinicia soţului, capabil să administreze o ţară, dármite o căsătorie. Însă Sultana Mavrocordat, demonica şi clevetitoarea soacră, capabilă să recurgă la orice mijloace, atunci când nu avea sentimentul puterii absolutiste, încă de pe vremea când ginerele său citea pe Tucidide şi Plutarh, devenită acum la bătrâneţe şi mai cutră, era pregătită mai mult ca oricând "să încurce iţele". Vexată în blazonul genealogiei sale, începu să vitupereze. Cum era posibil un astfel de mariaj păgubos, cu o fată a cărei nume nu însemna nimic, când mezalianţele se făceau după un criteriu bine studiat, inima neavând ce căuta aici, alta fiind raţiunea, într-o lume rapace, mercantilă, dornică de ranguri, iubirea neînsemnând, neavând nici o importanţă, dar absolut nici una?! "Relaţiunile şi legăturile de familie jucau un rol de căpetenie după aurul românesc, căci în furnicarul acela din Constantinopol lupta pentru scaunul din Bucureşti şi din Iaşi se dădea pe clanuri, pe partizi, pe familii. Pe de altă parte îşi mai băga şi vanitatea nasul în toate, căci ighemoniconul fanarioţilor era intangibil şi sacrosanct. Sultana Moruzi era fată de Domn, a lui Nicolae Mavrocordat, soră de Domn, a lui Constantin Vodă şi mamă de Domn, a lui Costache Moruzi, care chiar în vremea aceea, era voievodul Moldovei." Aflat la apogeul carierei sale de Domnitor, după o guvernare încununată de succes, pentru prima dată în viaţa sa eruditul şi "finul" diplomat, depăşit de situaţie, se văzu nevoit să capituleze în faţa năvalnicei şi temutei babete, pline dealtfel de vigoare. Cumpătat, fară excese, mai degrabă chibzuit decât aprig la mânie, aşa cum aveau să se dovedească de-a lungul istoriei alţi Domnitori, îşi va însuşi în cele din urmă reproşurile soacrei, ba mai mult, hotărî să nici nu se mai bage în astfel de treburi. Colportoarea de inimi luă totul asupra sa. "Ce fel de căsătorie voia să facă nepotul ei cu o greacă frumoasă din Ţarigrad, fără avere, fără nume, fără legături de familie? Ce devenea ighemoniconul Moruzeştilor, a Mavrocordaţilor şi a Ipsailanţilor? şi cum era să ajungă copilul acesta Domn fără să aibe sprijinul neamului nevestei sale. Nu, nebunii de acestea să iasă din capul fetei şi a ginerelui ei. Căsătoria tânărului Constantin să fie lăsată pe seama ei. Ştie ea o fată care împlineşte toate condiţiunile pentru a fi nora Domnului Ţarii Româneşti, o domniţă bogată, a cărui neam e atotputernic la Constantinopol, Raliţa fiica lui Alexandru Calimnachi. Că copila aceasta n'avea decât 7 ani nu însemna nimic. La doisprezece ani se va putea mărita. Va binevoi deci dumnealui, nepotul Constantin, să mai aştepte cinci ani." Pentru moment Ipsilanti suspendă orice tentativă de mezalianţă, sau a oricărei alte forme de căsătorie, cedând din teama de a nu terfeli ighemoniconul, supremaţia deciziilor, lăsând-o pe această hoaşcă matusalemică (fie-mi iertată redundanţa!) să-şi savureze triumful. Triumful mumiei locvace se dovedi însă iluzoriu. Focarul, despre care se credea că fusese stins, abia acum avea să incendieze spiritele. Revolta, cum era şi de aşteptat, veni din partea ginerelui, a prezumtivului ginere, nepotul babetei, care avea cel mai mult de suferit de pe urma canonului impus şi care se arătă de-a dreptul siderat la auzul vârstei de numai 7 ani a logodnicei ce i se impunea. (Un caz similar, se va produce şi în zilele noastre. Stupefiată, baroneasa Emma Nikolson, va veni valvârtej la Bucureşti, chemându-l la ordine pe regele Ciobă, admonestându-l pe un ton sever privind decenţa şi moralitatea mariajelor între doi minori.) În fine, machiavelicul plan, a prea sigurei de sine mătuşi, întâmpină o ripostă puternică din partea nepotului. "La vârsta lui îi trebuia o femeie. Să mai aştepte cinci ani, strâns cum era între zidurile Curţii Noui neavând alţi tovarăşi decât pe fratele său Dumitru şi pe dascălii Linchou, Panzini şi Raicevich? Lui îi clocotea sângele în vine - ce ştia bunica, bătrâna, şi care-şi trăise viaţa? Mai dârz decât Constantin, fu fratele său mai mic. El avea doar 16 pe 17 ani dar era un băiat voinic, oacheş, plin de seva vieţii. Dacă pe bădiţa îl osândiţi să mai aştepte cinci ani, eu voi îmbătrâni deci flăcău, ca sa fac voia bunicii?." Obrăznicia, necuviinţa răspunsului, determină pe Ecaterina, mama copilului, până atunci predispusă reveriilor, să-i aplice mucosului o binemeritată palmă peste obraz. Gestul fatal avea să ducă la o scăpare totală a lucrurilor de sub control. Iată educaţia, rezultatul înaltei învăţături pe care dascălii de italiană şi franceză s-au chinuit în zadar să le-o dea. Ce au învăţat ei, acolo, la şcoala Patriarhiei, unde le-au fost predate greaca antică, literatura, istoria şi filozofia, logica şi morala, geografia, matematicile şi astronomia?! Efectul palmei nu fu cel scontat. Educaţia prin violenţă, acolo unde nu a reuşit cultura, va împinge lucrurile dincolo de orice închipuire. Reprobabilul comportament ale incorigibilelor beizadele, cărora numai de învăţătură nu le mai ardea, va periclita în cele din urmă tronul nefericitului lor tată. Precocitatea amorurilor năbădăioase va lua amploarea gravităţii unor adevărate chestiuni de stat. "Sfătuindu-se cu fratele său, găsiră amândoi cu cale, că dacă nu se pot însura, apoi încaltea să guste din plăcerile vieţii. Şi începu atunci un trai nemaiauzit şi nemaipomenit în Cartea de Aur a Fanarioţilor. În fiecare noapte beizadelele lui Ipsilanti săreau gardul Curţii Domneşti şi începeau să cutreiere oraşul după plăceri. Şi erau multe în Bucureşti pe atunci ca şi acum. Era Pitulicea Ţiganca pe care o dezmierdase şi Văcărescu; erau câteva bătrâne care cotrobăiau mahalalele oraşului de la Ferentari la Podul Târgului d'Afara, să dibuiască fetele nostime pe care le aducea pe la casele boierilor când erau văduvi sau holtei. Erau cârciumi ascunse unde se făceau chefuri cu lăutari şi erau saloane în care tocmai pe atunci strălucea vestita Sofia Potoki, care în curând va minuna, prin frumuseţea ei, curtea din Versailles, şi va scandaliza, prin felul de viaţă ce ducea, întreg Almanahul de Gota al Europei. Beizadelele lui Ipsilanti nu mai lipseau de nicăieri. Toată vara şi toată toamna, prin casele binevoitorilor boieri si boiernaşi, prin grădinile din afară de oraş, prin cârciumile centrului, erau oaspeţi nelipsiţi." Farmazoane, gata oricând să-şi vândă trupul de amorul artei, dansatoare başoldine, îngrăşate peste măsură, mişcându-se ca nişte pachiderme, pierzându-şi graţia sânilor de altădată, ce te băgau în boale, atunci când îşi răsuceau trupul pe sarabanda tamburinelor, repetând aceleaşi şi aceleaşi ritmuri, asemenea ancestralului bolerou, cadâne intrate în dizgraţia Sultanului, devenite spioance ale Stanbulului aci în Valahia, făcând deliciul boiarilor ce se spălăceau în ele până la sastisire, dispuse să se depraveze, făcându-se, fără prea mari farafastâcuri, în felul acesta, utile Înaltei Porţi, toate acestea şi altele de prin uliţele Bucureştiului, ţineau acum companie celor doi fii de Domn, puşlamalele ce nu voiau nici în ruptul capului să mai audă de carte. Ce văzuseră mucoşii la ştoarfele alea, ce se ridicau peste ei, lovindu-i cu sfârcul ţâţelor peste gură, alăptându-i ca pe nişte bebeluşi?! Dacă una din ele ar fi tras o băşină s-ar fi auzit în tot Stanbulul clătinând cupolele Minaretelor, ba ar mai fi lătrat şi câinii din Giurgiu. Asta învăţaseră ei la Şcoala Patriarhiei?! În fine, orgiile odraslelor scăpate de sub control, ajunse în cele din urmă şi la urechile lui Ipsilanti. Pacea şi buna orânduire a vieţii Domnitorului se vor spulbera cu totul, instaurându-se un climat de nelinişte şi îngrijorare, datorate comportamentului lor deşănţat. Pentru prima dată în viaţa lui, Alexandru Ipsilanti, îşi va pierde calmul şi înţelepciunea, însuşiri de pe urma cărora înfăptuise atâtea lucruri minunate. O stranie metamorfoză va avea loc în sufletul său. Până aici, am putea zice, cunoscuse mărirea, de aici încolo va cunoaşte decăderea. Schimbări bruşte, faţete nebănuite vor ieşi la iveală în comportamentul său. Cu o violenţă fără precedent, în speranţa recuperării celor doi copii de pe calea pierzaniei, pe care aceştia, în mod fatal, au apucat-o, înţeleptul de până atunci Domnitor, va trece la aplicarea unui dur tratament corecţional. Cine l-ar fi văzut în momentele acelea de nervozitate intempestivă, exaltantă, ar fi crezut că a înnebunit. Cu pumnii, cu palmele, cu picioarele, cu polonicul lui Meynard, cu măciulia de argint al bastonului bătrânei Smaranda Mavrocordat, Ipsilanti lovi ca un turbat. Prin asta, ca o refulare a complexului de umilinţă ce-l persecutase ani de-a rândul, complex creat de tirania şi absolutismul soacrei sale, se simţi într-un fel răzbunat. O indirectă invectivă la adresa babetei ce ţinea cu atâta acribie la canonul genealogic făcu pentru prima dată pe Smaranda Mavrocordat, care se simţi într-un fel vizată la auzul cuvântului ighemonicon, să privească în jos. La o adică trebuia să-şi dea şi ea seama cine era acolo adevăratul stăpân. "Pe urmă îi închise pe amândoi în beciurile Curţii, dându-le 20 de zile de arest şi ameninţându-i că dacă nu se vor linişti, vor fi trimişi să taie sare la Ocnele Vâlcii." Din păcate nici de data aceasta penitenţa nu va juca un rol benefic în viitorul comportament al incorigibilelor beizadele, ce nu vor ezita să pună la cale alte matrapazlâcuri. "Beizadelele nu stătură prea mult pe gânduri. Vreo câteva zile de consfătuiri frăţeşti, o momeală paznicilor care-i mai şi ajutară să ia din scrinul Domnului bani şi juvaiere pentru cheltuială, şi în noaptea de 15 spre 17 Decembrie fraţii Ipsilanti, întovărăşiţi numai de doi slujitori saşi, merseră tiptil la grajdurile domneşti, luară patru din cei mai sprinteni armăsari şi, încălecându-i, sburară dintr-o întinsoare, de-a lungul Prahovei, prin munţi până la graniţa Transilvaniei «pe poteci de acele, care cu greu le puteau trece ziua cei ce se călătoresc în toată vremea pe dânsele»." (Văcărescu în Gane) Spărgând zăbrelele în care dizgraţia lui Ipsilanti i-a aruncat, în ciuda ierni (să nu uităm celebrele ierni din Sciţia Minora, ce-l vor tiraniza până şi pe vestitul poet Ovidiu, exilat cândva la Tomis), cei doi aventurieri vor intenţiona să emigreze în Austria, şi, dacă se putea, să se înroleze în armata marelui Imperiu. Pe toată durata detenţiei, de unde se zărea doar o fâşie din imensitatea cerului albastru, se născu în ei "tot dorul de libertate a păsărilor călătoare. Îşi aminti copii de minunile ce le spuseseră dascălii lor despre Paris şi Versailles, despre Roma şi Florenţa, despre arta Renaşterii italiene şi despre teatrul clasicilor francezi." În înflăcărata lor imaginaţie, sfidând parcă gratiile celulei, stăpâniţi de febra depărtărilor, pe care, magistrul italian, în interminabile lecţii, avea sa le-o insufle, odată evadaţi din penitenţa impusă de nemilosul lor tată, se şi vedeau în paradisul lacustru al celebrei Venezii, strecurându-se pe sub poduri, sărind din gondolă în gondolă, ascultând pateticele în lirismul lor canţonete în nota celebrului Ceco Angiolieri (ce Enachiţa Văcărescu cu smiorcăielile lui?!), canţonete pline de lamento, transpuse într-un tremolo gâtuit, reverberator, acompaniate de grif urile unor mandoline lungi, lipite de burţile umflate ale cântăreţilor cu pălăriile date pe spate, smulgând suspinele discrete ale îndrăgostiţilor. Adeseori, în timpul lecţiilor, copii vedeau cum Raycevich suspina după romantica Venezie, cu zidurile sale tenebroase, ce fuseseră martore, supravieţuiseră, atentatului la viaţa unuia dintre cei 120 de Dogi ai Serenissimei Republici, fondată în vâltoarea politică şi socială a nemuritorului oraş. Ce n-ar fi dat, avea să-i mărturisească prietenului său Linchou, să părăsească locurile acelea, în care ingratul destin l-a aruncat şi să se poată odată întoarce în ţara lui dragă, unde n-ar fi refuzat să-şi ducă restul zilelor ce i-au mai rămas de trăit ca un simplu grefier, sau, şi mai rău, ca un pârlit de arhivar la subsolul Vaticanului, chiar dacă toată viaţa lui n-ar fi făcut decât să înghită praful de pe manuscrise, unele din ele datând din perioada precreştină. Parcă se şi vedea aplecându-se asupra unor documente datând încă din secolul al XIII-lea în care papii şocaţi de psihoza curentelor eretice se ocupau cu febrilitate de reglementările justiţiei -odinamenti di justizia- dând în felul acesta naştere deselor ciocniri între guelfi şi ghibelini. Magistrul nu se sfia să-şi afişeze sila faţa de veacul în care se născuse şi mai cu seama faţă de imperiul ce plagia astrul nocturn în devenire, vrând să transforme lumea într-un imens paşalâc otoman, îngenunchind la picioarele sale continente şi civilizaţii, cum era de pildă bătrâna noastră Evropa, cu graniţele ei de atunci, unde se găsea Danemarca prinţului Hamlet scris de nemuritorul Sakispir şi până la regatul Ciprului, înconjurat din toate părţile de frumuseţea mării Mediterane. Raycevich presimţea că foarte curând se va sfârşi şi domnia lui Alexandru Ipsilanti, domnie ce avea să se ducă dracului ca şi acel imperiu. Omenirea a găsit întotdeauna resurse de a renaşte din propria cenuşă asemenea păsării Phoenix. Prosperitatea şi bunăstarea au anunţat întotdeauna vremuri extrem de grele. Nu ciuma, sau cutremurele, oricât au fost ele de devastatoare, şi cu atât mai puţin cruciadele şi intifadele islamice, au dus la prăbuşirea imperiilor, ci chiar prosperitatea. Cartagena fusese distrusă, Spania cucerită de către romani şi apoi islamizată. Cruciada Copiilor, ca şi debarcarea lui Scipio Africanul, iată, au devenit şi ele simple evenimente dictate de cursul misterios al aştrilor. Cine îşi mai amintea de reconquista asturiană şi catalano carolingiană cu regatele lor taifas, ca şi de victoriile grecilor împotriva perşilor?! Două, trei sute de ani, un mizilic, alteori chiar mai puţin, un trecut nu numai îndepărtat ci chiar imposibil de conceput că ar fi existat vreodată. Citind Eclesiarhul dintr-o Biblie tradusă din Septuagintă, în care se afirma că totul nu era decât o deşertăciune, eruditul profesor italian se gândea că dacă n-ar fi fost bibliotecile cu cărţile lor, cum fusese aceia a lui Asaurbanipal din Mesopotamia, ce trăise cu mult înainte de Cristos, prima biblioteca pe care a cunoscut-o istoria, ce s-ar mai fi ştiut, ca să ne apropiem de Gurile Dunării, de expediţiile lui Silvanus Aelianus de pe vremea împăratului Nero, de atacul dacilor condus de Duras la sud de Dunăre, de generalul Cornelius Fuscus din perioada împăratului Domiţian, de atacul dacilor aliaţi cu sarmaţii şi apoi retragerea aureliană?! Într-o zi Raycevich, izolat în imensul parc domnesc împreună cu prietenul său Linchou, dascălul de limba franceză (nemaiavând cui să predea cei doi se retrăgeau în mijlocul magnificei sălbăticiuni plantate cândva, în zilele sale bune, la ordinul lui Ipsilanti) se dezlănţui cu toată furia, vărsându-şi oful împotriva propriului său destin. În ochii săi totul, în afară de natură, era trecător, perora el printre pinii aclimatizaţi cu scoarţa lor roşie, aduşi de către emisarii Domnitorului tocmai din emisfera nordică, pe scoarţa cărora obişnuia să-şi scrijelească numele. Ce mai rămăsese din marele imperiu roman? Cine-şi mai aducea aminte de efemerul pontificat a lui Benedict al XI-lea, de cel a lui Grigore al VII-lea, a lui Bonifaciu al XIV-lea, de cei doisprezece suverani ce s-au perindat pe scaunul pontifical pe durata a patru decenii? Ce lăsase Celestin al VI-lea, singurul din istoria papalităţii cunoscut prin gestul sau bizar de a abdica, refugiindu-se într-o mănăstire, în urma sa rămânând trista amintire a celebrei bule papale, prin care, chipurile, simplifica aşa zisa procedură a inchiziţiei, practic nefăcând altceva decât să desfiinţeze prezumţia de nevinovăţie, acuzatul neavând nici măcar dreptul la apărare, singura planare a suspiciunii însemnând de fapt şi vinovăţia sa?! Funebre secole pe care omenirea ar fi vrut să le dea uitării. Dar cum să dai uitării, cum să uiţi adevărata artă a lui Dante, Giotto, Petrarca, Boccacio?! Nu acela fusese Visul de Aur al omenirii?! Cum ai fi putut uita, se înduioşa magistrul, perioada marilor arhitecţi, a lui Donatelo, Paolo Ucelo, Piero de la Francesca, a lui Domenico Veneţianul, Andrea del Castagno, a fraţilor Paloiola, a lui Leonardo Da Vinci, Verocchio, a pictorilor poeţi, a aventurierului Filipino Lippi, Ghirlandaio şi câţi alţii pe care eruditul profesor avea să-i enumere. Văzându-i înverşunarea, dar şi entuziasmul cu care nu o dată se dezlănţuise în faţa copiilor, îmbolnăvindu-i cu imaginaţia sa (întotdeauna era văzut cu degetul vârât în nemuritoarele Sonete ale lui Sakispir de care nu s-ar fi despărţit nici mort), Linchou îi propusese să plece cât mai grabnic în ţara, în care, recunoştea francezul, era o mare nenorocire să te fi născut şi să nu fi trăit. Decât să asiste la spectacolul acela grotesc în care poetul de curte (l-am numit pe Ienăchiţă Văcărescu), huiduit cu bastonul prin aer de către Smaralda Mavrocordat, un adevarat măscărici, prin barba căruia forfoteau păduchii laţi colecţionaţi în urma contactului cu fofoloanca Pitulicei Ţiganca, mai degraba s-ar fi plimbat prin vestita Florenţă, centrul renascentismului, unde se găsea Cina cea de Taină a lui Andres de Sarto, fugind apoi la Roma, la vestitele Stanţe ale Vaticanului. Decât să fi auzit bodogănelile acelei femei hâtre şi perverse, o coţofană decrepită din Fanar, o dezgustătoare venetică venită din Bizantul pizdii mă-si, ce avea mania de a nu se lăsa contrazisă, umblând ca o scroafă toată ziua cu ighemoniconul în gură şi făcând din ginerele ei o paiaţa, latură cu jeg pe creier, ce avea de gând să-şi mărite nepotul cu una de 7 ani din neamul lui Alexandru Calimachi, mai bine ar fi admirat tablourile lui Rafael Sanzio, tablouri pe care, Carol Quintul, atunci când cucerise şi vandalizase oraşul, soldaţii săi înfipseseră cu brutalitate suliţele în ochii personajelor. Un astfel de sfârşit violent îi prevestea Raycevich lui Ipsilanti, poliglotul, înţeleptul, care deodată îşi arătase ghiarele de fanariot. Poate că nu le fuseseră dat nici ochilor lui Vergil, în lungul sau periplu prin infern, să vadă ceea ce urma să-l aştepte pe acest mecena în decădere acolo la Stanbul, la Cuptorul Bostangiilor, unde se auzea că pâinea se făcea din făină de oase de ghiauri maziliţi, ce au ocupat ranguri înalte, fiind constrânşi să mărturisească averile ascunse prin băncile din Viana şi Amsterdam. În orice caz, depravarea celor doi nu avea să aducă nimic bun. Gata cu ospeţele lui Ipsilanti în care cloaca greco-fanarioto-bizantină rodea parcă Universul ca nişte carii. În desele lor escapade nocturne, concupiscentele beizadele, cărora începuseră a le mirosi, odată cu apariţia primilor tulei, a nucă verde, iată, se culcau la nimereală cu toate ştoarfele oraşului şi lăturile Stambulului. Sărind noaptea gardul de acasă se destrăbălau prin cârciumi şi se tăvăleau cu toate ştifturile cu care numai fofolangiul ăla de Ienachiţă Văcărescu, pretinsul grămatic, plagiat de Lemercier, căruia intenţiona să-i intenteze un proces, fie el chiar şi la Paris, cu moaca sa de gabur tânăr pus la conducerea şatrei după ce bulibaşa cel bătrân se dusese pe năsălie, nu se sfiise să aibă de-a face. Şi barem dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, dar se auzea că, în complicitate cu câţiva slujitori, au spart visteria, au furat câţiva cai şi au luat-o la sănătoasa spre Transilvania unde Ipsilanti deja a trimis după ei şi a ordonat să închidă graniţele. Evenimentele se precipitau cu o grabă uluitoare. Raicevich prevestea un adevărat război între imperiul Otoman şi cel Austriac. Dacă aşa stăteau lucrurile încă de pe acum Ipsilanti se putea considera un om ca şi mort. Singurul lucru înţelept care ar mai fi rămas de făcut ar fi fost ca stăpânul acestei ţări minuscule să-şi ceară mazilire. Uitase oare mangafaua fanariotă că la investirea în scaun primise povaţa de a fi cinstit şi drept stăpânirii Otomane? Circula pe uliţele Stanbulului o vorba pe care o cunoştea până şi ultimul talingiu: "Nenorocit îi va fi sfârşitul!" Un singur deget, cu ghiulul imperial implantat cu safire smeurii, mişcat uşor prin aer, făcut caimacanilor, gherile fără inimă, ce aveau ca deviză "Feriţi-vă să gândiţi!", ar fi însemnat, în cazul cel mai fericit, mazilirea ghiaurului – kafara- cum li se ziceau creştinilor, alături de toţi slujitorii săi, după ce bineînţeles i se confisca toată averea, asigurându-i în schimb, acolo, în cetatea în care locuieşte Cuceritorul Lumii, traiul necesar, pentru că, aşa liber cum era (spune Cantemir în Descripţio Moldaviae), "nimeni nu poate să uneltească ceva potrivnic curţii Otomane." Dintotdeauna apusul a dezavuat popoarele creştine pentru legea lor Evanghelică, în care spiritul era totul, constituia cauza absolută. Morala Crestină înfăptuită prin cuvânt, cuvântul căruia încă de la început i se recunoştea primordialitatea, înlătura tot ceea ce era rău, dar nu aducea excesul bunăstării lor materiale aşa cum reuşise acest Imperiu al Semilunei împotriva căruia Suveranii Creştini (puţini la număr), au avut curajul de a lupta. Orice act de nesupunere, aşa cum tare îi era teama lui Raycevich că va fi considerată fapta celor doi, ar fi dus, cum spuneam, în cazul cel mai fericit, la un binecuvântat exil. Dar cine i-ar fi putut garanta că, atât el, cât şi întreaga familie, n-ar fi fost zvârliţi în groaznicul Cuptor al Bostangiilor? Oasele lui Ipsilanti, iată, puteau deveni o simplă făină. Ingenioasele mijloace de tortură, cu care ţi se întindeau mâinile şi picioarele până la dislocare, făceau din tine un veritabil instrument de măsurat distanţa aştrilor. Toate aceste enigme, privind destinul ce te aştepta, ţi le-ar fi putut dezlega conţinutul unei călimări pline cu cerneală, ce se putea vedea atârnată de brăcinarul Astrologului din Stanbul, astrolog ţinut la loc de cinste, spre deosebire de papa de la Roma, care fără ezitare l-ar fi considerat un eretic, trimiţându-l pe rug. Dar să respectăm cronologia TRECUTELOR VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE, scrisă de inspirata pană a lui CONSTANTIN GANE. "De vină, îşi închipuia Alexandru Ipsilanti nu era decât Rayevich, întrucât el le înflăcărase minţile cu tot felul de poveşti din minunatul Apus şi tot el trebuia să le potolească avântul." Înscrierea celor doi aventurieri în armata austriacă ar fi pus în pericol scaunul tatălui, care "se şi gândi să-şi ceară el singur mazilirea sa." Imoralul comportament ale celor două beizadele devenise de acum "o chestiune de stat." După evadarea lor, Ipsilanti va face tot posibilul de a-i întoarce din drum. Începu prin a trimite o avalanşă de scrisori potentaţilor vremii la graniţa Transilvaniei, scrisori în care îşi va exprima temerea că Înalta Poartă va interpreta fuga beizadelelor ca pe o declaraţie de război, sau, în orice caz, "o machiavelică combinaţie a voievodului Munteniei, cu alte cuvinte o pregătire a războiului austro-rus împotriva Turciei, cu atât mai mult cu cât din fundul Transilvaniei lor, copii aceştia de 18 şi 16 ani scriseseră Împăratului Iosif al II-lea pentru a-l ruga să le încuviinţeze venirea şi primirea lor în armata austriacă." Urmările ce ar fi putut decurge dintr-un astfel de gest, îl vor mâhni pe Ipsilanti, căci "presimţise că fuga fiilor săi va aduce catastrofa întregului neam." Într-o atare situaţie, singurul lucru înţelept, ce-i rămânea de făcut, era să-şi ceară mazilirea, aşa cum o spusese şi Raycevich. "Pentru a încerca să salveze ce mai era de salvat, el îşi trimise la Ţarigrad demisia - adică rugămintea de-a fi mazilit - iar pe de altă parte făcu şi o ultimă sforţare pentru a-şi recupera feciorii, trimiţând în Ardeal o delegaţiune din cei mai de frunte oameni ai ţări cu misiunea de a îndupleca autorităţile locale să-i înapoieze beizadelele." Ales să medieze conflictul fu "Enachiţa Văcărescu, cel cu reputaţiunea de a fi un strălucit orator - ceea ce era", însoţit de "Mitropolitul Grigore al Ungro-Valahiei, Filaret Episcopul Râmnicului, Banul Dumitrache Ghica (fratele decapitatului voievod Grigore al Moldovei)." De reţinut va fi audienţa lui Văcărescu la Împăratul Austriei, Iosif al II-lea, fiul Mariei Antoaneta, alături de care, într-o împrejurare mai veche, poetul stătuse vreo doua zile făcând-o pe translatorul. Acolo la Viana va primi şi vestea numirii sale în funcţia de caimacan sub noua domnie a lui Nicolae Caradja. Fiind în joc viaţa lui Ipsilanti şi a familiei sale va insista, în ciuda imperioasei sale necesităţi de a se reîntoarce, să fie primit în audienţa de către Iosif al II-lea, căci o posibilă coaliţie între acesta şi Rusia de care Stanbulul, se temea, făcea şi mai periculoasă fuga celor doi. "Trei ceasuri mai târziu Văcărescu primi de la Marele Şambelan al Curţii înştiinţarea că Împăratul i-a acordat audienţa pentru a doua zi, la ceasurile 10 dimineaţa. (...) Acesta, cât de multă învăţătură o fi avut, n-avea de unde să cunoască obiceiurile ceremonialului Curţilor occidentale, aşa încât o făcu de oaie, pe turceşte, aruncându-se la picioarele Împăratului să-i sărute încălţămintea, cum ştia el că se obişnuieşte la Seraiul Stanbulului. «Dar m-am pomenit deodată cu mâna Cesarului pe cap, zicându-mi că nu face trebuinţă de această ceremonie, şi mă ridică. Vrând atunci să-i sărut mâna, el a tras-o, şi, fiindcă mă cunoştea de când mă văzuse la 1773 la Braşov, îndată mi-a zis: - Signor Văcărescule, Dumneata în Viena cum a fost cu putinţă a veni, aflându-te şi consilier al Principatului?» Cu neîndoielnicul său farmec oratoric, Enachi va aborda pe împărat într-o notă burlescă, ce va arăta totuşi plenitudinea lirismului său chiar şi atunci când acesta întreţinea o simplă conversaţie orală. "Sfinte Împărate, avea să treacă la asalt gaşperul erudit, investit în contumacie, devenit volens nolens diplomat extern, un voievod plin de întristare şi o ţară plină de jale mi-au dat lacrimile lor în pumni, rugându-mă să le aduc şi să le vărs la picioarele Mariei Tale, şi să pot astfel deşerta din comorile cele nedeşertate ale milostivirii Tale o întâmplare nemaiauzită" Odată "pornit pe calea artei lui Demostene", marele Văcărescu nu-şi mai putu opri avântul, scoţând în relief şi vastele sale cunoştinţe de "drept internaţional public", explicând Împăratului cu aceiaşi verva a elocinţei că «exilul se cuvenea al dobândi cei ce doresc de la primejdie şi pieire - atunci, da, se cunoaşte cinstea şi canoanele azilului - dar când doreşte cineva dela bine pentru a petrece rău, şi mai vârtos pentru a pricinui şi altora rău, din neştiinţă dar şi din copilărie, apoi tocmai de nu se întoarce silit, atunci se ating canoanele azilului...»" Aflat la Viena, Enachi se va trezi dintr-odată în lumea mondenă. Lumea bună de aici rivaliza cu cei mai străluciţi prinţi şi conţi de la curtea Ecaterinei a II-a, împărăteasa Rusiei. Canţonierul valah, însoţit de paharnicul Hurmuzachi, după succesul obţinut în faţa bonomului Iosif al II-lea, pe care-l convinsese, smulgându-i promisiunea returnării celor doi tineri, fu imediat sechestrat de cancelarul Austriei, Von Kaunitz, răpitorul veşnic înstrăinatei Bucovine, şi dus parcă înadins în faţa unor doamne, care, prin snobismul vestimentaţiei lor, cu greu făcu faţa atâtor priviri iscoditoare, căci altăceva însemna dezbrăcatul într-o cameră scundă, cu tavanul jos, ce te obliga să stai aplecat, la lumina unei lămpi chioare în faţa Pitulicei Ţiganca, arzoaica, ce nu o dată avea să-l aştepte înflăcărată, crăcită, într-o febrilă dorinţă, asemenea acelei zeiţe generoase, incandescente, dintre piciorele căreia se aprindeau vreascurile şi prin care se presupunea a migra o puzderie de lăţei, rămânând în izmene, el, marele aed, ce cunoscuse «tristeţea metafizică a post coitului» (de la Cioran citire), ca nimeni altul, fără nici o jenă, şi lumea bună a Vianei. Iscusitul pedagog va ieşi şi din această grea încercare. Iată in extenso, într-un stil parcă anton panesc, peripeţiile reformatorului şcoalei şi moralei pe care cu onoare le reprezenta. "În această selecta societate vieneză de la sfârşitul secol al XVIII-lea, boierul nostru făcu cea mai plăcută impresie. Îmbrăcat în haina lui orientală el stârni fireşte, înainte de toate, curiozitatea acestor oameni în pantaloni scurţi şi cu perucă blondă, şi acestor «dame» în umflatele lor crinoline, cu părul bulbucat în sus a la Maria-Antonette, deasupra căruia puneau uneori, în loc de pălărie, o corabie în miniatură." Toată lumea aceea, împopoţonată mult mai caraghios decât boierul român, îmbrăcat în ''contesul încins cu'n brâu de mătase, pe deasupra căruia purta o blană de samur, se îngrămădi, fară nici o sfială, împrejurul spătarului Enachi, pipăindu-i îmbrăcămintea şi făcându-i fel de fel de întrebări" «căci obişnuiesc Europei să arate la aceste o semplicita şi la oamenii acei ce-i văd întâi», tălmăceşte Văcărescu, el însuşi, în amintirile sale. Cu o naivitate care semăna mai mult a «fausse modestie», conu Enachi lasă mărturie posterităţii că «pe mine la aceasta Assemblee, mă descinseră damele şi de brâu ca să-mi vadă şalul.» Aedul valah nu-şi pierdu nici de data aceasta cumpătul în faţa acelei adunări aristocratice, găsind prilejul, prin dibăcia spiritului, să strălucească în saloanele subţirilor vienezi, precum strălucise în salonul Cancelarului. Văzând cum blana lui de samur stârnise atâta admiraţie prinţul Kaunitz îi spuse: "Să-ţi arăt eu o blană de samur pe care mi-a dăruit-o moştenitorul Rusiei (Pavel) şi mă rog să mi-o preţuieşti. Ieşind din odaie vanitosul cancelar al Austriei se întoarse în curând cu blana împărătească şi, desfăşurând-o, o întinse pe un biliard. «Eu înţelesei pentru ce mi-o arăta» zise Văcărescu «şi că scopul nu era preţuirea. Îi răspunsei cum că blănurile de samur, nici când este soare nici când este noapte, nu se pot preţui bine; această blană însă - socotindu-se locul de la care s'a dat, şi locul la care s'a dat, nu are preţ, şi eu sunt destoinic ca s'o preţuiesc.» Cu astfel de vorbe Văcărescu câştigă inima tuturor. Ambasadorul Spaniei îl pofti la balul ce urma să dea în seara următoare, iar în ziua d'apoi boierul român «heretisi cu bileturi» pe ambasadori, care îi răspunseră pe dată politeţa. Îndeosebi de încântat fu Conu Enachiţă de Monsieur de Breteuil, ambasadorul lui Ludovic al XVI-lea, fiindcă acesta îi făcu toate politeţele din lume, în nădejdea fireşte de a-i stoarce vreo taină cu privire la fuga beizadelelor lui Ipsilanti şi la războiul austro-turc, pe care Franţa îl credea de neînlăturat. Dar îl găsise francezul tocmai pe vulpoiul de Ienăchiţă pentru a face astfel de destăinuiri diplomatice." Între timp cererea la Înalta Poartă a propriei maziliri din partea lui Ipsilanti se dovedi a fi un act de înţelepciune. Atotputernicul Sultan va da, ca niciodată, dovadă de clemenţă fiind lăsat "să rămâie la Bucureşti împreună cu doamna şi cu soacra sa până la sosirea noului Domn Nicolae Caradja." Întoarcerea mult încercatului Văcărescu, "pe la începutul lui februarie", şi vestea pe care acesta i-o va aduce, va mai potoli într-o oarecare măsura neliniştea îndureratului părinte "punând în sfârşit un balsam pe rana inimii lui de tată şi puţină rânduială în mintea sa de om care-şi pierduse capul. Bunele sale relaţii cu Austria, peripeţiile copiilor, scrisorile unor răuvoitori trimise Înaltei Porţi, cum că valahul ar pune la cale o "machiavelică conspiraţie" împotriva Sultanului, îl vor determina în cele din urmă să plece la Ţarigrad. "Acolo trase întâi la maică-sa, Smaranda, trimiţând îndată pe ginerele său Alecu Mano la Poartă pentru a vesti autorităţile despre sosirea sa, şi a cere învoire de a se muta în propria lui casă de la Curu Cişme. Măsurile acestea de pază pe care le lua, însemnau că Ipsilanti nu era de loc liniştit asupra soartei sale căci Turcii aceştia erau deseori cu zâmbetul pe buze când voiau să atragă în cursă pe acei meniţi să li se rostogolească capul de pe umeri. Dar de data aceasta nu era cazul. Vizirul urma a arăta încredere lui Ipsilanti, şi-i învoi mutarea în casa lui, lăsându-i chiar să se întâlnească în voie cu Nicolae Caradja pentru a pune amândoi la cale ce vor crede de cuviinţa în vederea viitoarei administraţii a «veleatului» pe care noul voievod urma să-l ia curând în primire. La 8 Martie Caradja primi în sfârşit investitura şi la 25 părăsi Ţarigradul. Ipsilanti rămase singur acolo, în aşteptarea fiilor săi, pe urma cărora trimise pe chirurgul Mozaret şi pe abatele Ghelhorn pentru a-i hotărî să se întoarcă în sfârşit acasă, căci îi venise la ureche zvonul că au de gând acuma să se mai plimbe prin Franţa şi prin Italia înainte de «ritornere nelle sue braccia» (...) «-Acestea vin toate numai de la încăpăţânarea lui Dumitru» ar fi spus, supărat, nerăbdătorul tată." Deşi sublim burlescă, intervenţia lui Văcărescu dăduse în parte roade. Ajunşi în cele din urmă, după atâtea peripeţii în cabinetul lui Iosif al II-lea, împăratul îi va sfătui pe cei doi să se întoarcă imediat acasă. Ceea ce încercau ei era o curată nebunie ce i-ar fi putut costa pe părinţii săi viaţa. Sfatul părintesc al suveranului reuşi să potolească temperamentul celor doi aventurieri, care, înainte de a se întoarce în sânul familiei, vor da o raită prin Italia cea despre care profesorul le povestise atâtea. "Abia la 8 Mai sosiră «fii Risipitori» acasă, la Curu Cişme, pe Bosfor. Îi aşteptau acolo nu numai Vodă Alexandru, dar şi mama Ecaterina, precum şi bunica Sultana, sosite şi ele de la Bucureşti pentru a-şi revedea odraslele. O fi tăiat ei viţelul cel gras, nu ne spune nimeni." Predicţia babetei, privind mariajul lui Constantin, se va adeveri, numai că, urmare a unui accident de sarcină, la vârsta de numai 14 ani Raliţa Calimachi va deceda. Cel de-al doilea frate, Dumitru, "cel oacheş şi rotund la faţă, sensualul, încăpăţanatul, muri în curând de nu se ştie ce năpraznică boală." Fară ca satârul ascuţit şi încovoiat al turcului să cadă peste capul său, Ipsilanti, cu experienţa şi subtilitatea sa diplomatică va nutri ambiţiunea de a redeveni Domn. Înainte de prima sa înscăunare fusese dragoman al Porţii. De data aceasta, văzându-i loialitatea, Poarta îl va înscăuna pe tronul Moldovei în 1786. Din nefericire nu va mai apuca să organizeze tribunalele, justiţia, cu reformele sale, să tipărească, aşa cum o făcuse în Ţara Românească, o cronică pravilnicească, compusă după legile bizantine şi după obiceiul pământului, să instruiască oşteni pentru paza graniţelor şi a liniştii publice. Scurta sa domnie nu-i va permite să-şi pună în practică reformele şi legile aplicate cândva în Muntenia, căci trupele austriece vor năvăli în Moldova. Timp de patru ani Ipsilanti va trăi calvarul prizonieratului până în 1792, când, potrivit convenţiilor acelor vremuri privind prizonierii, turcii îl vor recupera. Pe toată durata detenţiei se gândi la consecinţele ce s-ar fi putut răsfrânge asupra familiei sale rămasă la Curu Cişme. "Banu Constantin Caradja, care era foarte prieten cu Ipsilanti, vorbeşte el însuşi în Efemeridele sale «de aşa zisa prinsoare la Austrieci a Prea Înălţatului Domn Alexandru Vodă» ceea ce constituie dovada ca el în adevăr s-a predat de bună voie în mâinile nemţilor. Dar rămâne neînţeles cum de-a putut face lucrul acesta, când toată familia lui se afla la Constantinopol, în ghiarele Turcilor. (...) Seara fugarul Domn luă masa cu Prinţul de Coburg, generalisimul armatelor imperiale, şi după peşte, dând sfaturi asupra felului cum s'ar putea cuceri Hotinul, ceru să nu fie trimis la Lemberg, după cum era dispoziţia, ci mai curând la Nisniow, o localitate la două ceasuri de Stanislau unde era un castel în care dorea să se odihnească. Apoi începu să plângă. Şi plânse ceasuri întregi gândindu-se la nevasta şi la copii lui, care ar putea cădea pradă răzbunării Porţii." Sumbrele presimţiri se vor adeveri. "Beizadea Constantin fu ridicat pe sus şi împreună cu maică-sa fu dus la închisoarea Bostangiilor, care trecea drept cea mai îngrozitoare din Stanbul. I se spunea «Cuptorul» fiindcă se măcina acolo şi pâinea, care se zicea că este amestecată uneori cu ciolanele şi carnea omenească a condamnaţilor. Închiderea unei femei era la Constantinopol un lucru cu totul neobişnuit, căci Turcii îndeobşte nu se atingeau de ele. Dar mai ales atunci, închiderea doamnei Ecaterina în Cuptorul Bostangiilor făcu la Stanbul o nemaipomenită vâlvă. Costache Vodă Moruzi, fratele doamnei, întors de curând dintr'un lung şi dureros surghiun, mai fiind şi bolnav de inimă, muri pe loc când auzi această veste. Dar durerile ghiaurilor nu muiau niciodată inima Turcilor, o dată ce se aprinsese în sufletul lor flacăra mâniei. Doamna Ecaterina, blânda visătoare de la Sfântul Elefterie, soţia voievodului Alexandru şi fata ighemonicoasei Sultana, zăcu mai bine de-o săptămână printre hoţii şi criminalii Cuptorului, silită fiind să asiste la schingiuirea fiului ei, pe care în clipele acelea mai bine ar fi dorit, biata femeie, să-l ştie plecat pentru totdeauna sub cerul veselei Italii. Beizadea Constantin, torturat în numeroase rânduri, fu silit sa mărturisească o parte din averea tatălui său (bani depuşi la diferite bănci, la Stanbul, la Viena, la Amsterdam). Doamna Ecaterina fu scoasă în curând de la Bostangii, îngăduindui-se întoarcerea în casa ei de la Curu Cişme. Dar fiul Constantin - precum şi ginerele Alexandru Mano - rămăseseră acolo până la 30 August, patru luni de zile, când Turcii se hotărâseră a le da drumul, în urma unei garanţii constituită de prietenii de vază ai casei, printre cari se aflau cronicarul Anastasie Comrieu-Ipsilanti şi foarte bătrânul fost voievod Constantin Mavrocordat." După întoarcerea din prizonierat, versatilul Ipsilanti, văzu toate nenorocirile care s-au abătut asupra familiei sale. "Ipsilanti se putu întoarce liniştit acasă regăsindu-şi nevasta îmbătrânită, fiul cam stâlcit, soacra moartă, averea ciopârtită - dar, în sfârşit, era acasă la el, unde, dacă ar fi fost mai cuminte, şi-ar fi putut duce bătrâneţile în pace. Dar fanarioţii aceştia parcă erau nişte câini cu tigaia de coadă - un veşnic neastâmpăr îi biciuia de când se năşteau până când mureau." Abia de acum încolo se va arăta şi adevărata faţă a fanariotului cu apucăturile sale "a cărui raţiune de a fi, conchide GANE, era un perpetuum mobile, care se angrena din generaţie în generaţie, trecând flacăra ambiţiunii de la părinte la fecior." Deşi lefter, făgăduind o sumă mai mare decât cea a rivalilor săi, Ipsilanti va "recăpăta în vara anului 1796 domnia Ţarii Româneşti." Era a treia înscăunare a luminatului Domnitor. De data aceasta mesianicul de altădată va fi atins de damblaua lui Pliuşkin, devenind un suflet mort. Cel ce altădată fusese un mecena cu harul său de a lumina pe popor devenise o jalnică creatură. "Bătrânul Domn, cel «alb ca oaia» (Dionisie Eclesiarhul) sosi în Bucureştiul acela, unde înainte de vreme fusese atât de iubit, sosi bolnav, amărât, hrăpăreţ, dornic de a strânge aur. Nici reformele, nici legiuirea, nici adminisatraţia, nimic nu-l mai încălzea. «El stoarse bani ca un moşneag cu inima împietrită, care nu mai asculta nici de plânsetele văduvei, nici de lacrimile orfanilor (sic) şi devenise un adevărat bici peste ţara pe care altădată încercase să verse un balsam tămăduitor.»" (Fotino in Xenopol, vol.V, pag.310) Ce ar mai fi de spus? Poate rugămintea celor doi dascăli, Raycevich şi Linchou, rămaşi fără obiectul muncii, refugiaţi în vastele livezi ale Domnitorului: "Alah să-l lumineze pe Sultan şi să-i dea înţelepciunea şi bunătatea de a nu face din familia lui Ipsilanti un bairam de capete retezate. Poate vom apuca şi la anul să ne înfruptăm din coacăzele luminatului Domnitor." Dar rugămintea, dacă fusese făcută, nu fusese însă şi ascultată, căci atât peste ceafa lui Ipsilanti, cât şi a fiului său, deschizătorul de noi drumuri, privind aservirea faţă de agenturili din est (sic !), satârul otoman căzu în mod fatal. Şi cum fiecare epocă îşi are închisorile sale, fiecare pasăre pierind pe limba sa, aşa îşi va petrece ultima parte din viaţă găsindu-şi sfârşitul şi semnatarul dramaticelor cronici, recte CONSTANTIN GANE, într-una din celulele comuniste de la Aiud, cu nimic mai prejos decât Cuptorul Bostangiilor, unde, după cincisprezece ani de temniţă grea, va fi asasinat şi aruncat într-o groapă comună, urmând ca altcineva dintr-o generaţie viitoare, cu un talent măcar pe jumătatea cronicarului, să consemneze trecutele vieţi de robi şi de călăi ai reprobabilului veac XX.

    

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Am citit cu mult interes această pagină din istoria fanariotă a românilor. Destinul tumultos, mult încercat al unui domnitor fanariot, foarte inteligent şi foarte educat, şcolit, Alexandru Ipsilanti, însă care, din păcate, nu a ştiut să-şi adimistreze situaţia familială, să-şi educe copiii, fapt ce l-a dus la pieire, împreună cu întreaga familie, chiar şi cu ilustra soacră (alias ''domnitoarea'', dominatoarea, Elena Ceauşescu).

Textul este condensat, bine scris, documentaro-epic, dar trebuie periat. Ai toate cuvintele formate astfel

''neânlăturat'', care se scriu ''neînlăturat'' şi mai sunt multe scăpări, erori de dactilografiere.

Cu deosebită apreciere, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

Cetit-am cu multu enteresu da' cu lungă trudă a matale, boeriu Ion Ifrim, cap de operă şi tare încântatu suntu. Îndemn şi pre alţi a ceti că cu trebuinţă le-o fi.

Să ne trăieşti pân' o-nvia Ipsilanti!

da Coza