Geamăna (de Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

          Cu un cuţit poţi să feliezi o pâine proaspătă ori uscată şi s-o împarţi cât mai echitabil unui grup de înfometaţi, sau, cu acelaşi cuţit, poţi să omori, în casa scărilor, o tânără femeie care abia aştepta să ajungă la pruncuţul ei, lăsat în grija unei bone plătită cu ora. Desigur, poţi să optezi pentru amândouă fapte, ori pentru inacţiune. Acest lucru l-aş spune celor care blamează internetul, în special Facebookul şi alte platforme virtuale asemănătoare, iar cu aceasta mi-aş încheia pledoaria.

          Dacă ar fi fost după mine, computerul la care tastez acum nu s-ar fi ridicat de la statutul de maşină de scris ceva mai evoluată. Spre norocul ori ghinionul PC-ului meu şi al meu personal, vecinii de palier au un fiu – Matt, îşi zice – în ultimul an de liceu, un viitor IT-ist, sau, după cum îmi place mie să-l ironizez, un „hacker”, deşi nu prea ştiu exact ce înseamnă termenul, dar, fiindcă văd o scânteie de satisfacţie în ochii dragului meu licean, continui să îl apelez astfel, iar, pentru o şi mai mare apropiere dintre generaţii, el mă tutuieşte – fără să-mi fi cerut permisiunea – şi-mi zice „unchi”, împotriva faptului că nu suntem absolut deloc rude... Şi iarăşi spun că, de-ar fi fost după mine, aş fi „bătut” şi astăzi tot la maşina de scris, dacă un confrate nu mi-ar fi aruncat-o pe fereastra de la etajul trei, unde actualmente locuiesc.

          Orice prietenie de lungă durată începe cu o mică duşmănie. Cum să nu fie aşa când Maritsa, maşina mea de scris, după terminarea în glorie a unei zilei de creaţie, o lăsam mândru să troneze pe birou, ca o prinţesă arabă, iar când ziua se încheia în chin şi agonie, îi puneam capacul şi o transformam într-o valijoară tip „diplomat”, pe care o piteam oriunde în apartament, numai să n-o mai văd. Acum m-am trezit legat de un monitor uriaş, de neclintit, care-mi ocupă o treime din biroul şi aşa destul de aglomerat, şi de un maldăr de cabluri, plus „extensiile”: tastatura, mausul, boxele, camera de filmat, microfonul, scanerul, imprimanta... Bine, veţi spune, aproape toate acestea pot fi înlocuite de un laptop. Da, dar pe vremea aceea laptopurile nu prea erau performante – după spusa hackerului meu –, în schimb te „înduioşau” cu preţurile lor... gingaşe. Oricum, la nicio săptămână, am simţit cum înmugureşte în mine „sindromul Stocholm” şi dacă observam o cât de mică sincopă în funcţionarea PC-ului i-o raportam lui Matt, iar el mai instala un program nou sau un driver-două, ori îl defragmenta – în cel mai fericit caz! –, sau era nevoit să-l reformateze, fiindcă am luat „un gheizer de viruşi” – caz în care plecam la redacţie două-trei ore, cât dura monstruoasa operaţiune –, dar cel mai adesea îmi cerea bani să cumpere „nişte rami”...

          O adevărată „schimbare la faţă” a fost atunci când a ajuns internetul şi în cartierul meu. Şocul nu-l descriu, fiind cunoscut de toată lumea. Şi, tot ca toată lumea, şi eu am fost reticent la racordare, temându-mă că oricine poate intra în computerul meu şi să fure orice. Când credeam că am de toate dintre cele utile şi mai puţin utile pentru supravieţuirea în lumea virtuală, într-o după-amiaza cu Mercur aparent retrograd, năvăleşte în bibliotecă Matt – maică-sa îmi făcea menajul, aşa că îi oferisem şi lui accesul la cheia de la intrare în apartament, mai ales că în sarcina lui cădeau micile comisioane – şi mă avertizează că, de n-o să-mi creez „imediat, dar imediat” cont pe Facebook, o să fiu expulzat din Calea Lactee. „Hei, te pui cu ăştia?” mi-am zis şi, deşi eram în criză de timp – trebuia să trimit, prin e-mail, până a doua zi, dimineaţa, un material la revista Însemne culturale –, mi-am închis fişierele la care lucram şi i-am cedat fotoliul din faţa PC-ului, spunându-i totuşi cât sunt de grăbit. Problema părea foarte importantă, dacă m-aş fi luat după concentrarea de pe chipul său. În orice caz, victoria, pare-se, îi răsplătea hiperbolic efortul depus, conform aceleiaşi mimici, iar acest fapt era gata să fie transpus în miile de amănunte şi lămuriri pe care le-aş fi primit de n-aş fi arătat ceasul de la mână. Chiar şi aşa, Matt mi-a oferit nişte borne. Asigurându-l că am cam înţeles despre ce este vorba, i-am strecurat în buzunarul de la spate al blugilor tociţi savant bani pentru două şaorme şi două bilete la film. După vreo zece zile, aceeaşi vizită, cu acelaşi scop vădit: „Hy, ce se mai aude cu Facebookul?” m-a întrebat el încă din prag. Mi-au trebuit momente bune ca să-mi dau seama care e subiectul din propoziţie. A urmat un şir lung de dulci reproşuri oprit doar de curiozitatea mea de a afla dacă pagina poate fi administrată de un terţ. La nici o lună, sub mausul lui Matt, aveam în listă peste patru mii de prieteni. De la Bruce Lee, la Elvis Presley şi vinetu din berceni; de la Deavolitza Ferbinte, la Guiliermo Savanarola; de la Pastrav Afumat In Cetina De Brad, la Pufoayca wasluy şi Pompe funebreSM; de la Mashini Tunate, la Tatooaje... „Bine-bine, mă interesez la Matt, dar scriitori, grupuri şi reviste literare, edituri?...”. Aveam să aflu că or fi şi de astea, doar că trebuie să le cer eu prietenia, că el nu se pricepe la extratereştri. Şi am cerut. În două săptămâni, până şi preşedintele Uniunii Scriitorilor mi-a admis cererea, pe care mi-a şi retras-o la scurt timp pe motiv de viziune politică incongruentă cu a domniei sale. Acum stau şi mă gândesc dacă să-mi retrag sau nu dosarul de intrare în Uniune. Oricum, a trecut niscai vreme până să realizez faptul că „ia Like, dă-mi Like” este extrem de cronofag şi că musai va trebui să reduc drastic această activitate, însă unele evenimente – cum ar fi: postări de texte literare şi lansări de carte ale confraţilor, festivaluri şi concursuri literar-artistice, apariţii de reviste, vernisaje, expoziţii, concerte etcetera – chiar trebuiau salutate, iar pe unele, dacă se desfăşurau în urbe sau în judeţele limitrofe, prezenţa fizică era ca şi obligatorie. Deh, drumul spre glorie îşi cere tributul... Dar, dincolo de aceste mici compromisuri, sunt surprizele de care poţi avea parte la fiece pas.

          Într-o seară ce părea că va fi pusă în vitrina prăfuită a rutinei – de aici ar fi trebuit să înceapă această povestire, vor spune toţi criticii şi cititorii, iar eu le-aş da dreptate – pe când rulam pagina de Facebook, o imagine mi-a străfulgerat fiinţa, dându-mi pe moment impresia, impresie ce avea să devină certitudine, că întoarcerea fizică în timp poate exista cu adevărat. Pentru mulţi, a plonja în traista cu amintiri – mai ales cele din copilărie – poate fi o sărbătoare într-un parc Disneyland, sau rigoarea dintr-un orfelinat victorian... Mi-ar cădea cu reproş dacă aş afirma că am avut o copilărie tenebroasă, dar nici cu artificii în tort, la fiecare aniversare, nu prea a fost – mama, licenţiată, îşi ducea viaţa mai mult dintr-un concediu medical în altul; tata, priceput inginer, cu facultatea făcută la seral, era solicitat oriunde se ridica un combinat chimic sau vreo rafinărie. Până mai ieri, când am dat de acea fotografie pe Facebook, mi-aş fi rezumat copilăria – prin amintirile despre ea – la miuţa de pe maidan, la hârjoana dintre blocuri, poate la o tabără-două de pionieri la Bucşoaia şi Năvodari, dar, mai ales şi în ciuda seturilor de Culegeri de matematică, Gheba, singurele cadouri din partea bunicilor materni, la foarte, foarte multă lectură, care m-a salvat de la depresie, în timpul pubertăţii, şi mi-a alungat gândul sinuciderii, în adolescenţă. Însă, conform butadei „Nici nu ştii câte ştii!”, fotografia mi-a deschis un tărâm al cărei poartă era o pânză ţesută de păianjenii uitării. Dar dacă stau ca filosofii, cu falca în pumn şi privirea îndreptată spre Antares, îmi dau seama că această pânză a fost destrămată parţial cu nişte ani în urmă când un văr, găsindu-mă în cartea de telefon şi după ce s-a convins că sunt cel căutat, mi-a solicitat o întâlnire urgentă, iar eu după ce m-am asigurat că nu-i el vărul ce şi-a bătut joc de „orăşanu’ fără clorofilă”, şi uneori l-a bătut şi la propriu două vacanţe la rând – „Nu, băi verişorule... Eu sunt Titi, nu Costel! El te bătea...” – i-am acceptat întrevederea. Era vorba despre oarece retrocedări de terenuri împădurite către familiile noastre, ca moştenire din partea bunicului patern, mocan cu rădăcini răzăşeşti. L-am asigurat că nu mă interesează nicio obcină şi că nu are de ce să străbată jumătate de provincie pentru cine ştie ce patalama pe care puteam să i-o trimit prin faxul de la primărie, însă insistenţele sale erau ca fluxul autovehiculelor pe bulevard – de neoprit. Aşa că, la ora şi la ziua stabilite, l-am aşteptat la tren. Deşi stăruia să-l las să doarmă în gară până a doua zi, când aveam să ne întâlnim la un notar public, ori măcar să-l duc la un hotel „mai sărăcuţ”, cu toate că, după haine, burtică, portofel, verighetă şi ghiul, părea un ciocoi în devenire, ce avea încă bâta ca bodigard – o bâtă imaginară, bineînţeles –, pur şi simplu l-am târât până aici, în apartament. Nu puteam rata şansa de a mă lăuda cu confortul în care trăiam şi mai ales cu faptul că voiam să se audă în sat că tatăl meu a ajuns domn la oraş, lucru de care s-a îndoit mereu bunicul răzeş. De fapt, liniştea materială, în mare parte şi cu ceva noroc, mi-o croisem singur, după moartea părinţilor. Îmi rămăsese de la ei, ce-i drept, într-un bloc graţios, dintr-un cartier cu aer respirabil, un apartament spaţios, însă aflat într-o cvasi-ruină. Renovarea, doar c-un salariu de profesor, a fost un adevărat test de anduranţă, dar cum am o fire cazonă, în ciuda formării mele umaniste, am ieşit cu bine din provocare, asta şi spre încântarea bunicilor materni care, după vreo cinci ani de la moartea fiicei lor – adică, mama mea – şi la trei ani de la moartea tatălui meu, care s-a înecat în alcool şi tutun, nesuportând singurătatea, şomajul şi sentimentul vinovăţiei, au migrat la cealaltă fiică, în Israel, chiar dacă eu, necondiţionat, le arătam dragoste şi recunoştinţă. Cu toată încântarea crescândă afişată de ei şi a faptului că le eram singurul nepot din ţară, a trebuit totuşi să „fac bancă” pentru a putea cumpăra cota-parte din apartamentul lor, ce i-ar fi revenit mătuşii mele, izraelianca, deşi nu aş mai fi avut nevoie de încă o locuinţă, dar când mi-am imaginat că mobila stil, atât de familiară mie, cât şi biblioteca vastă şi atât de selectă vor ajunge pe mâna unor anticari cupizi, m-am hotărât să mă lansez în această aventură imobiliară, mai ales că piaţa, la acel moment, era favorabilă unor astfel de achiziţii. Investiţia s-a dovedit inspirată, amortizându-se prin chiria obţinută, aşa că de câţiva ani merge pe profit... Am făcut această vinovată incursiune prin ciorne balzaciene pentru a vă arăta cu ce voiam să mă laud în faţa lui Titi, vărul meu apărut ca un părnuş pe crengile arborelui genealogic.

          – Strâmt, măi Aritoane, strâmt... zice Titi, după ce-mi cântări, din priviri, apartamentul. N-ai mai mult de o sută treizeci de metri pătraţi.

          – O sută treizeci şi doi, stabilesc eu adevărul, cu o umbră de sarcasm, uimit totuşi de exactitatea evaluării. Însă mai am două, ceva mai mari, pentru copii! mă trezesc înflorind lucrurile, iritat poate de acest „măi Aritoane”.

          – Eu am peste patru sute, fără să pun la socoteală balconul, pridvorul, dependinţele... Păi, am aşa: încălzire centrală pe lemne, că nu-s şanse de gaze la noi, două băi... Ştii, am captat izvoru’ lu’ moş Gherindei, ’tui pasca mamei lui de irod cocoşat, că nu m-a lăsat până nu i-am dus şi lui un robinet la colţu’ casei... da-l prind io, lasă-lasă... Cum spuneam: am două băi, două bucătării, salon de-ntorci căruţa-n el, nu ştiu câte camere... casa scărilor împodobită cu trofee, tablouri, oglinzi... Totul, totul rămâne fetei. Nu vreau ca nora să fie cea care să-mi dea o lingură de apă...

          – Aha, deci, ai o fată şi un băiat.

          – Nu. O fată şi doi flăcăi, gemeni. Lor le face tata case identice, peste două sute şaptezeci de metri pătraţi bucata, dar nu în aceeaşi ogradă cu mine. Ce, vrei să se uite urât nora la soacră, sau invers? Ori eu, la bătrâneţe, că la bătrâneţe te strici la minte, Aritoane... s-au mai văzut cazuri d-astea, m-o îndemna Încurcatu’ să-mi arunc ochii după buca proaspătă a vreunei nurori... Dacă aveam norocul să pun mâna pe o silişte mare, unde să fac două case în oglindă, îmi instalam băieţii acolo şi nu-mi mai rămânea decât să mă rog la Ăl Sfânt de nepoţi şi sănătate, dar aşa, am găsit de cumpărat două silişti mai mici. Pe cea de la şosea, am făcut deja casa, dincolo am turnat temelia. Trasă la indigo, exact cum am spus. După ce-o să dau primu’ lavabil, mă opresc. E treaba nurorilor să aleagă faianţa, gresia... Despre mobilă nici nu discut – îi priveşte. Însă tot am o problemă, băi Aritoane, şi-nvaţă-mă tu altcumva, dacă eu judec greşit. Când or fi casele gata, în prima zi de Paşti sau de Crăciun, iau un pachet nou de cărţi de joc, le bat bine, le împrăştii pe-o masă mai mare ca asta a ta şi-mi chem feciorii şi nişte martori de credinţă, care să depună mărturie, de va fi nevoie. Cine, dintre feciori, trage cartea cea mai mare acela alege. Că de ce să bag zâzanie între fraţi? De ce să mă-njure Aurel că l-am iubit mai tare pe Dodel? Ori invers. Zic bine?

          De cum l-am văzut pe Titi, mi-am dat seama că el mă poreclise „Clorofilă”, că el mă obliga să-i povestesc volumele citite, iar când avea norocul să-şi păzească vitele – de obicei, lui îi reveneau munci mult mai grele în gospodăria lor – mă silea să citesc cu voce tare. Drept „mulţumire”, dintr-un evident complex de inferioritate, mă bătea des şi fără motiv. Puteam să-i destăinui toate acestea, însă am hotărât să-i întind nişte capcane, poate recunoaşte singur:

          – Mmm... Eu le-aş da doar un cosor bont şi cine mi-ar aduce primul o pană de condur, trăitor în stânga şi în dreapta muntelui Venus (!), necălcat de vreun arapaş, lui i-aş da casa de la şosea. De ce să hotărască numai hazardul? Iscusinţa să fie cea care...

          – N-am timp de pierdut cu condorii şi apaşii din cărţile tale, Aritoane. La mine banu’ vorbeşte. Am făcut nişte ani Italia, Germania... Europa toată o am la degetul mic din pantoful stâng... M-am întors expert în construcţii. Da-s şi dotat, nene. De la autoutilitara cu care transport materialele, betoniera, canciocul, mistria şi câte altele, până la şublerul cu afişaj digital şi la nivela cu laser, de toate am. Mă sună unu’ plecat în Italia, în Spania ori Austria: „Domnu’ Titi, fă-mi, bre, şi mie o casă pe moşia lu’ mâcă-mea...”. Ştii ce le zic? „Bă, munceşti în Italia, mă plăteşti ca-n Italia!”. Cu amărăşteanu’ rămas în sat discut, negociez, îl ţin să-mi plângă pe la poartă, da’ pân’ la urmă îl programez între două lucrări mari... De aia spun că n-am timp să-mi trimit băieţii după condori... La mine, cum spune americanu’, time is money!...

          „Wow!... M-am dat dreaqu!...” exclam uluit, în gând, la modul feisbucist, văzând cât de poliglot e vărul meu. Şi chiar era! Ca să te duci la muncă într-o ţară străină, pe cont propriu, şi să nu-i înveţi limba ar fi de domeniul dadaismului autodenunţat.

          – Dar nu te-am întrebat unde-i cumnata... Nici de copii nu te-am întrebat... Ai plozi. Parcă aşa ai zis.

          „Aşa am zis...”

          Ar înţelege el setea mea de libertate, libertate dedicată lecturii şi creaţiei? Nu l-ar impresiona nici cât rimelul de pe un fir din geana unei doamne cochete cărţile tipărite, studiile şi materialele publicate în reviste, colaborările mele cu teatrele din ţară, dacă nici felurile de mâncare de la cina de-a dreptul pantagruelică, din acea seară, nu l-au scos din autosuficienţa lui exacerbată. I-am pus în faţă ditamai platoul cu fructe de mare, el persifla: „Bă Aritoane, cât am stat în Italia, numai de astea mâncam, bă. Da’ luate direct din valu’ mării şi aruncate în cazanul cu apă clocotită, nu refrigerate, nu congelate, nu conservanţi... cum mănâncă prostu’ de român. Apropo şi să nu uit, că trebuie puse la frigider: Ţi-a trimis cumnată-ta Mărinica – tu n-o cunoşti, e-o femeie pe cinste, altfel n-o luam, bă Aritoane, n-o luam! – un clapon de-un an jumate, jumulit, numai bun de aşternut într-un ceaun... cu un mujdei la mama lui... mamă-mamă!... Usturoiul e din grădina mea, nu-i chinezesc, nu-i egiptean. Ţi-a mai trimis un caş de oaie, dospit, de cinci kile şi două sute patruj’ de grame... Însă caşu’ nu mai e caş! Adică, să te duci la farmacie şi să cumperi pastile de-nchegat laptele, cum vine asta? Eu vreau cheag de ieduţ, de mieluţ... cum făcea taica şi bâtu, nu chimicale! De aia m-am dus la stână şi-am stat cu ochii pe baci. Din partea mea, bă Aritoane – scoatem din troler, acuşica –, ai o vişinată, o cireşată şi o afinată. La ţuică, Europa nu ne întrece. Da, bă, da’ ţuică aşa cum o fac numai eu! Culeg pruna când încă e acrişoară, altfel zahărul ei se duce în sâmbure şi n-ai cum să-l mai storci de-acolo. O pun la fermentat în cadă din lemn de brad argintiu şi-o fierb în cazan de inox! Ce aluminiu? Ce alamă? Inox, bă, inox! Nimeni n-are instalaţie ca a mea, în tot satul!...”.

          Când l-am servit cu icre de Manciuria, aproape că le-a refuzat: „Doar de astea pofteam, în Franţa. Acolo, restaurantul are perete de sticlă şi vezi în bucătărie cum ţi se găteşte mâncarea. Mă uitam cum pescuieşte peştoaica din bazin, cum o mulge, cum stropeşte icrele cu ulei virgin de măsline, cum presară fel de fel de chestii, cum... Totul proaspăt! Nu congelat, nu refrigerat... nu cum mănâncă prostu’ de român!...”. „Dromiheteee, de ce nu te-ai lăsat cucerit?!?” îmi venea să urlu ca un personaj de-al meu, dintr-o piesă de teatru, dar m-au salvat englezii cu exigenţa lor, în momentul prezentării unui teanc de file de somon. „Bă Aritoane, englezu’ se orientează! De ce să aduci, pentru un restaurant fin, somon din Canada ori Alaska? Acolo râurile-s lungi, pericole la tot pasu’... Norvegia-i la o rază de far. Iese din ocean somonul şi din două salturi ajunge la izvoare unde-şi depune icrele zâmbind... Englezul îl ia pe ăsta plin de nutrimente, plin de vitamine şi minerale, şi mi-l serveşte la platou de argint... Românul? El, somon epuizat din Alaska... Uite, să nu te refuz, o să servesc o bucată-două, dar să ştii că, de când cu Anglia, mie mi s-a acrit de somon, fie el marinat, congelat, afumat... Noroc cu zoaia asta de vin că mi-l îndeasă pe gât, altfel... Că şi la vinuri, ne bat spaniolii la funduleţ când vor şi din orice poziţie... şi eram buni, bă Aritoane. Da’ cin’ să mai facă hrube ca Ştefan cel Mare?...”.

          La urmă am lăsat păstrama de vânat. Atât mi-a trebuit: „Zgârciuri, bă Aritoane, zgârciuri! Neamţul are fermă de cerbi. Îi hrăneşte cu ovăz şi păpuşoi daţi în lapte, cu lucernă ofilită, cu trifoi alb şi roşu, cu măzăriche, soia şi ce mai vrei tu... Când cerbul face trei ani, pac, mi-l asomează. Nu-l hăituieşte. Nu-l împuşcă cu ZB-ul, cică să nu-l streseze... Îl jupoaie cu mănuşi chirurgicale, recoltează carnea cea mai cea, o ţine-n baiţuri croite cu eprubete gradate la mililitru... Felia de păstramă o tai cu ochii, aşa e de fragedă...”. Am ajuns, în sfârşit, la cafea şi coniac pe care aveam să le savurăm în balconul generos, cu deschidere peste parcul municipal, tolăniţi pe două şezlonguri din pânză de in, comode. În timp ce ne mutam, pentru o clipă ce s-a vrut discretă, am surprins privirea lui Titi înţepându-mi cu oarece invidie rafturile cu cărţi. Acest fapt mi-a confirmat încă o dată că el, şi nu Costel, era vărul care mă punea să-i povestesc romanele citite, iar ca mulţumire mă obliga să am grijă şi de vitele lui – de armăsari chiar îmi era frică!

          – Tot cu cititul te ocupi, băi Aritoane? Când păzeai vacile lui bâtu, mereu aveai o carte-n poşetuţa ta de umăr...

          – Am dat şi-n patima scrisului. Vezi teancul acesta? Eu sunt autorul.

          Realizând că a intrat pe teritoriul inamicului, deşi minat doar cu petarde inofensive, de manevră, dar care-i pot şifona bombeul şi, eventual, manşetele pantalonului, a revenit la subiectul prin care credea că mă domină:

          – Parcă ai zis că ai copii...

          Văzându-i privirea hulpavă din timpul întrebării, şi când am conştientizat că el, sau plozii lui ar putea fi moştenitorii mei, am jurat în gând că nu mă va prinde weekendul necăsătorit, mai ales că profesoara de limba franceză se arată dornică să ne combinăm cromozomii.

          – Doi flăcăi, am continuat să-mi îmbujorez minciuna, ca să-l fac să accepte ideea că eu joc la alt nivel.

          – Tot gemeni?

          – He-he!... Ce frumos ar fi fost...

          – Păi, de ce nu? Avem trei veri care au, ca şi mine, gemeni. Suntem buni de sămânţă...

          – Zmeii mei sunt la colegiu, în Elveţia. Iar facultatea, le-am promis, o vor face în Anglia, ori în State.

          – Pe-ai mei nu prea i-am lăsat la şcoli... Am văzut destui dintr-ăştia, chiar şi cu două facultăţi, care mi-ar fi smuls bucuroşi roaba din mână...

          – Eu ca eu, dar mai ales doamna, care acum e la un congres internaţional, în Geneva, ce griji avem? Să le asigurăm posturi călduţe şi bănoase prin ministere, pe la ambasade, poate şi ceva Bruxelles...

          Şi ca să-l fosforicesc de tot, m-am hotărât să-i aplic „metoda Kogâlniceanu”. Habar nu am cine şi de ce au numit astfel jocul acesta oarecum vinovat, cert este că avea rădăcini viguroase printre băieţi când am intrat în colegiul de redacţie al revistei. În ce constă metoda? Când o jună focoasă, aspirantă la coroana de lauri împletită de Apollo, ţinea musai să-ţi citească din propria sa creaţie, trebuia să asiguri un locşor intim, propice... actului cultural. Neapărat, locaţia trebuia să deţină telefon fix. La acea vreme – cum se ştie –, telefonia celulară era în stadiu de experiment. Dacă juna voia să rămână şi vestală imaculată a lui Apollo, apelai un coleg şi intrai direct în subiect: „Nu ştii, eseul despre Kogâlniceanu, intră în viitorul număr?”. Odată lansată parola, colegul te suna la intervale scurte şi conducea astfel discuţia încât aspiranta se convingea că existenţa revistei depindea numai şi numai de tine şi că, în ultimă instanţă, tu impuneai ca laureatului Premiului naţional de poezie, de anul trecut, să i se publice doar jumătate dintre „genialele poeme” – aici îţi puneai tot sarcasmul în voce –, pentru a o debuta pe ea, pentru a-i oferi ei o pagină, „poate chiar două” în magnifica ta revistă, născătoare de glorie şi glorii literare... În ce-l priveşte pe Titi, se simţea stingherit fiindcă-şi permisese atâta familiaritate, chiar dacă eram rude şi păzisem împreună vacile pe toloacă, însă era prea orgolios ca să-şi schimbe atitudinea, aşa că, pretextând că-i obosit, a cerut să meargă la culcare. Or, ce s-a întâmplat a doua zi ar fi depăşit imaginaţia oricărui scenarist şi regizor de mare clasă: notarul s-a dovedit un fin cunoscător al vieţii literare din urbe – printre altele, avea toate volumele mele de proză şi mi-a cerut cartea de vizită pentru a mă căuta la redacţie ca să i le personalizez cu câte un autograf, apoi m-a sfătuit să nu renunţ în totalitate la partea de moştenire, ci să prevăd posibilitatea ca viitoarele apariţii editoriale să-mi fie sponsorizate din profitul exploatării masei lemnoase. Nu mi-am retras promisiunea făcută lui Titi, deşi m-am simţit cumva fraierit, fiindcă abia acolo am aflat că cele două „petice amărâte de pădure” însumează peste treizeci şi şapte de hectare bune de muls. Şi pentru ca regizorul să se autodepăşească, pe drumul spre gară – nu se făcea să nu-mi conduc ruda la tren – mă salutau ca niciodată şi aproape la tot pasul, cunoscuţi şi necunoscuţi, elevi, foşti elevi, studenţi şi studente, membri şi preşedinţi ai unor asociaţii socioculturale, colegi de la clubul de tir cu arcul, bibliotecare şi foste librărese, de parcă ar fi fost plătiţi pentru această farsă, pe care începusem să o găsesc uşor grotescă prin retorică. Norocul a fost că trenul a întârziat doar cât să bem o votcă mare în bufetul gării, timp suficient totuşi ca Titi să-mi repete, a nu ştiu câta oară, că-i dispus să-mi facă pereţii netezi ca oglinda, „pe gratis, vere” – am remarcat că a renunţat la apelativul „bă Aritoane” –, numai să-l anunţ „batăr c-o lună şi-o zi avans”, dar mai ales că-i musai să-l vizitez şi-atunci o să taie un batal gras, crescut cu mâna lui. Am încercat să-l conving de faptul că sunt minime şanse ca eu, având un program atât de încărcat, să ajung să mai vizitez satul bunicilor, deşi mi-ar plăcea. Odată ce-am rostit fraza, mi-a explodat o nostalgie în suflet, ca unui cocor imperial dorul neiertător de ţările calde, toamna, şi am început să regret semnătura dată astăzi la notar, semnătură cu care mi-am tăiat parcă toate rădăcinile. Fireşte, chiar dacă legal şi uman ar fi fost uşor – dar nu era! –, tot nu mi-aş fi întors cuvântul, însă puteam să-mi împrospătez amintirile, aşa că, în forfota de pe peron şi în limita minutelor rămase până la sosirea trenului, l-am întrebat pe Titi:

          – Stânca aia despicată în „V”...

          – Ştiu. Ţi-a spus bâtu că-i a noastră. Aşa e. De pe creastă, chiar din colţul stâncii mari, înspre Molcearu, pe o lăţime de cincizeci de metri, până în vale, spre est, nu spre Călnele, este-a noastră. Da’ terenu-i foarte-n pantă. Unde-i iarbă, abia te ţii în picioare, când dai cu coasa. Unde-i pădure, copaci-s nişte strâmbături nemiloase. E-adevărat, sunt două şesuleţe... Pe unul era târla lu’ bâtu şi bâta-mare. Acolo ai stat tu. Dar acum totu-i paragină: târla, gardurile, curătura, pomii... tot, tot... Noi aveam târla dincoace de pârâu – moştenire de la bâta-mică...

          – Nu, nu asta mă interesează... Îmi amintesc faptul că, dintre câţi copii eram pe la acele târle împrăştiate în ochiuri de poiene, doar vărul Costică a escaladat cealaltă stâncă, pereţii ei fiind aproape inabordabili.

          – Ba. Eu sunt singurul care s-a căţărat acolo. Mă jur pe Mărinica mea!

          – Aha... Atunci, spune-mi de unde ai cicatricea din sprânceana dreaptă?

          Ca un farsor căzut în capcană, Titi zâmbi larg şi mă îmbrăţişă voiniceşte, ceea ce putea să însemne: „Bine, bă Clorofilă, te-am iertat că, din greşeală, mi-ai spart fruntea...”, sau „Recunosc, bă Aritoane, că eu sunt cel care te-a bumbăcit două vacanţe la rând...”.

          – Ce voiam să te întreb? Când te-ai urcat pe stânca aia mică şi te-ai uitat înspre stânca mare, că doar lăţimea despicăturii e de vreo patru-cinci metri, iar adâncimea – aproximez eu acum – să tot aibă doisprezece metri, ai observat ceva ciudat?

          – Of... văd că şi ţie ţi-a umplut capul cu poveşti, alde bâtu.

          Arătându-mă profund nedumerit – ca să afli amănunte, nu dezvălui ceea ce ştii deja! –, Titi a continuat:

          – Stai să vezi! Bâtu era pe patul de moarte. Într-o seară, ne cheamă pe toţi moştenitorii săi, de parte bărbătească, şi ne spune că în Chiatră... Pe el nu l-ai fi auzit zicând altfel decât Chiatra Gemnei sau Geamna, în niciun caz, Stânca Geamănă, Pietrele Gemene, Geamăna, ori mai ştiu eu cum le zic ţâfnoşii ăştia de la cadastre, şi că acolo zace o comoară, dar să nu căutăm la ea, că nici el nu s-a urcat în Chiatră vreodată... Vorbe de om pierdut, de muribund... Păi, crezi că n-am răscolit bolovan cu bolovan?... Iaca vine trenu’... Fă-ţi, dom’le, timp şi fă-mi o vizită. O să tai un tăuraş, nu un berbec...

          Zâmbind, am strâns din umeri:

          – Du, rogu-te frumos, din partea mea, sănătate la ai noştri şi bătrânului sat! strig patetic, în urma trenului.

          Am rămas preţ de câteva minute pe tăcutul peron, meditând la cele trei poveşti despre Geamăna, dintre care pe una abia o auzisem. În fond, era vorba despre două poveşti şi o întâmplare oarecum ciudată – ca să fiu eufemistic –, trăită chiar de mine. După cum am spus mai la început, mama era o fire extrem de bolnăvicioasă şi se pare că, în primăvara-vara când am trecut în clasa a VIII-a, tragicul deznodământ era iminent. Ca să nu-i trăiesc îndeaproape agonia, pe toată durata vacanţei, tata m-a dus la părinţii lui, într-o zonă de munte dintr-un judeţ despre care ştiam doar ce învăţasem la orele de Geografia fizică şi economică a României. Din fericire – îmi amintesc faptul că la înmormântarea bunicului, eu pe atunci eram în pragul examenelor de bacalaureat, tata a plecat la eveniment dis-de-dimineaţă, iar seara a fost devreme acasă, pe când despre moartea bunicii am aflat după aproape o lună, atunci când am intrat în ultima vacanţă de student –, certurile dintre fiu şi părinţi nu s-au reflectat şi asupra mea, bunicii paterni, deşi nişte chitroşi inocenţi, s-au arătat îngăduitori cu sclifositul de la oraş, ce eram. Totuşi, mi-au dat ca sarcină păstorirea a trei juninci. Ele, sărăcuţele, ar fi fost uşor de supravegheat, însă le curtau, de pe la târlele învecinate, câţiva buhai fioroşi, plini de hormoni, unii cu vădite intenţii criminale. Îmi amintesc de un taur albinos – parcă evadase dintr-un iad cu metan îngheţat – care fugărea şi oameni maturi, darămite nişte copii. În astfel de situaţii, cu de la mine putere şi trecând peste ameninţările lui Titi, mă derobam de obligaţii şi mă strecuram în vreun luminiş, sau la umbra discretă a lizierei, şi citeam până spre seară, când adunam junincile, împrăştiate de curtezani prin cine ştie ce coclauri, şi le duceam la târlă, astfel toată lumea era mulţumită.

          Într-o zi dinspre sfârşitul lunii august, terminând de citit cartea mai devreme de cum calculasem, influenţat şi de mai vechile, ori de mai noile lecturi – doar citisem Jules Verne, Mark Twain, Jack London, dar şi Radu Tudoran, Constantin Chiriţă, Gala Galaction... –, însă şi dintr-o confruntare secretă cu Titi, m-am hotărât să escaladez şi eu stânca mică, deoarece pe cea mare, fiind mult mai abordabilă, de fapt, semăna cu un sfert dintr-un dom uriaş, sau, ca să fiu pe gustul gurmanzilor, semăna cu un sfert dintr-un tort emisferic, imens, am mai fost, deşi nu singur. Punând capăt unui colnic prelung, în mare parte împădurit, stânca mică, formată ca şi sora ei mai voluminoasă tot din gresii şi conglomerate, deşi avea cam două treimi din Arcul de Triumf, impunea – dar şi provoca! –, precum un donjon medieval, prin verticalitatea pereţilor şi a celor patru creneluri, săpate de vânturi şi ploi, cu care împungea cerul. Aşa că mi-am ascuns geanta într-o scorbură verde şi am plecat spre Chetre, care parcă îmi stăteau în coada ochiului, atât erau de aproape şi la îndemână. Studiasem îndelung traseul făcut de Titi, conform celor spuse de fratele său, Costel, şi se dovedea singurul viabil. Nu mulţi băieţi l-au încercat, iar dintre câţi au făcut-o, aproape toţi au abandonat după câţiva metri, cu mult înainte de a ajunge la poalele donjonului, răsărit dintr-o gâlmă pietroasă, încruntată, seacă. Şi eu am vrut să mă aventurez cu ei de faţă, însă nu m-au lăsat. Mă protejau, va să zică. Acum eram singur. Nu aş spune că fără emoţii şi fentând „la mustaţă” câteva prăvăliri în gol, care puteau fi chiar fatale, am atins baza muchiei formată de laturile nordică şi cea din est. După ce mi-am recăpătat suflul, am privit în sus – a forţa escaladarea, ar fi fost mai mult ca sigur ultima greşeală înfăptuită de mine în această viaţă, aşa că m-am gândit la o retragere glorioasă, totuşi. Câţi se puteau lăuda cu performanţa mea? Când m-am uitat pe unde am venit, m-a lovit din plin adevărul spus de alpinişti: „Infinit mai uşor e de urcat un munte, decât să-l cobori!”. Panicat, am încercat să aflu un alt traseu pentru coborâre. O posibilitate ar fi fost să ajung pe fundul despicăturii dintre cele două stânci, că doar erau câţiva metri până jos, dar se dovedea că cel mai aprig duşman din acea zi, din acele momente era verticalitatea. Ca şi cum aş fi căutat o mână de ajutor de nicăieri, mi-am aruncat privirea spre peretele interior al stâncii mari. De parcă genunchii nu-mi tremurau şi aşa la modul bastard, o imagine avu efectul unui impact cu o locomotivă supersonică în plină viteză: pe la mijlocul acelui perete, ceva mai la stânga, deasupra unei terase lată de vreo palmă, având parcă rol de prag, la aproximativ o jumătate de metru înălţime se deschidea o gaură de cincizeci-şaizeci de centimetri în diametru, relativ rotundă şi atât de întunecoasă încât ai fi putut jura că din interior te-ar urmări cine ştie câte sprâncene încruntate. Prospeţimea pe care mi-a dat-o adrenalina a făcut ca în mai puţin de un minut să mă odihnesc pe coama colnicului, rezemat de un copac răvăşit, având sub ochii năuci, la o distanţă liniştitoare, întreaga stâncă mică. Recăpătându-mi suflul, am început să analizez la rece prezenţa enigmaticei găuri. Un urs nu şi-ar fi putut săpa cu ghearele bârlog în amalgamul acela de roci destul de dure şi bine cimentate, şi-apoi nici nu ar fi ajuns până la înălţimea respectivă, deşi urşii sunt nişte excelenţi căţărători, în ciuda masivităţii lor. Intuiţia îmi cerea să ignor posibilitatea ca originea cavităţii să fie naturală, însă logica accepta ideea ca vreun sihastru să-şi fi făcut acolo chilie, unde se putea ajunge lesne cu o scară improvizată.

          Surescitat de şansa de a dezlega enigma, am hotărât să vizitez despicătura. Sărind liber de la un copac la altul, am ocolit postamentul stâncii mici. După ce m-am strecurat cu greu printre nişte bolovani imenşi, sferici, aspri, alcătuiţi din acelaşi aluat ca al stâncilor de provenienţă, labirintici, de parcă aveau scopul de a intimida, de a întârzia orice neavenit, m-am trezit aruncat la intrarea în pasaj precum un vasal răzvrătit ce dă curs somaţiei seniorului de a se înfăţişa la castel şi, singur fiind şi neînarmat, s-a simţit strivit de ameninţătoarele turnuri ce păzeau poarta, dar şi cu posibilitatea retragerii anulată ferm. Cu toate acestea, curajul – pe care astăzi nu l-aş mai avea! – m-a împins până aproape de capătul vestic al despicăturii ce se termina, oricum, într-un hău. O primă surpriză a fost să găsesc acolo, în grohotişul acela plat din pietre mari, ascuţite, un cuib de mitralieră – o groapă conică, adâncă la un stat de om. Ştiam de la bunicul, de la băieţi, dar se şi vedea la orice pas că dealurile din zonă fuseseră fortificate cu tranşee de pământ, de către inamic, în timpul Primului Război Mondial, ele făcând parte din contra-aliniamentul Mărăşti-Soveja-Oituz. Trecând de această primă uimire, am început să caut cu privirea gaura din peretele stâncii mari. Stupoare! Deşi vedeam foarte clar micuţul prag, cocoţat la vreo patru metri, dar şi zona de deasupra, totuşi nici urmă de gaură. Refuzam să cred că sunt victima unei iluzii optice – niciun joc de umbre nu ar fi reuşit să creeze o pată mai întunecată ca blana lui Cerber, aşa cum o zărisem eu de pe stânca mică, în urmă cu câteva minute. Am schimbat de mai multe ori unghiul şi locul de unde să privesc spre acel punct, de unde să cercetez întreg peretele. Nimic! Doar acum, când nu aveam nici măcar o explicaţie, fie cât de sofistă ar fi fost, puful de pe ceafă mi s-a zbârlit de-a binelea. Un curent de aer extrem de rece a început să măture apăsat despicătura, de la un capăt la altul, sau poate eu sesizam acel fapt abia atunci. Urechile au pornit să-mi vâjâie ca şi cum aş fi fost aruncat într-un puţ adânc de trei sute de metri, sub nivelul mării. Starea de disconfort accentuat m-a făcut să-mi simt adidaşii sprintenei în picioare şi n-aş fi avut timp să repet tabla înmulţirii cu şapte şi cu opt că am şi sărit în pădurea de dincoace de bolovanii străjeri. Nu, nu voiam să închei ziua cu o înfrângere, aşa că am purces de-a lungul stâncii mari până în locul de unde se putea urca deasupra, pe cupolă.

          Degeaba ai fi ajuns în vârf, fapt cu nimic spectaculos pentru cei cu oarece cutezanţă şi fără rău de înălţime, căci, dacă priveai spre Călnele – cum mi-a reamintit vărul Titi că se cheamă şesul de la baza vestică a Pietrelor Gemene –, aveai totuşi senzaţia că te afli pe acoperişul unui bloc de cel puţin şaptesprezece etaje, deci, răul de înălţime nu trebuia exclus în totalitate, şi nu luai o piatră cât mai babană ca să-i dai drumul de pe buza peretelui, nu trăiai niciun farmec, niciun fior. Ştiam din celelalte ascensiuni făcute cu băieţii – cred că au fost doar două – că sus nu mai existau pietre pe care să le arunci în gol, aşadar am luat mai de jos una de mărimea unei mingi de handbal. Cum urcam gâfâind, însă fericit, fiindcă îmi imaginam ce explozie superbă o să producă la impactul cu grohotişul mărunţel din barba şesului şi ce huiet prelung o să străbată lunca, o piatră cu mult mai mare, aflată înspre marginea despicăturii, m-a atras irezistibil. Era îngropată pe jumătate în stâncă. M-am dus la ea şi am început să o lovesc pentru a o extrage din cretacica sa alveolă. Înainte de a patra lovitură, pe care mă pregătisem să o aplic cu şi mai multă forţă, ceva total neprevăzut m-a făcut să încremenesc de parcă ar fi turnat cineva peste mine o tonă de azot lichid. Clar, răsunător ca ţipătul ciclopului Polifem, prizonier în propria peşteră, ecoul stârnit de loviturile mele se izbeau repetat de pereţii cavităţii din interiorul stâncii precum o pasăre oarbă, speriată, închisă într-o mică sală de aşteptare a unei halte părăsite. Una e să te sinucizi – tu alegi unde, când şi cum să o faci –, şi alta e să ai un accident banal, ciudat sau teribil. Groaza care m-a îngheţat instantaneu a explodat din teama uriaşă că tavanul ar fi putut să fie atât de subţire şi de friabil încât să se prăbuşească subit sub mine, antrenându-mă într-o catastrofă ce ar fi rămas pentru cine ştie câtă vreme necunoscută bunicilor şi, implicit, părinţilor, căci o mie de zile de-aş fi trăit în preajma lui Jules Verne tot nu mi-aş fi imaginat că dimensiunile acelei cavităţi sunt aşa de mari, dar mai ales m-a îngrozit de moarte forma ei, care nu era o simplă gaură de vierme, aşa cum crezusem până în acel moment, altfel n-aş fi călcat pe acolo nici cu Edmund Hillary de mână. Ţinându-mi respiraţia, am aşezat cu atâta precauţie piatra jos, că şi dacă ar fi fost s-o adorm pe un pat din mimoze, acestea n-ar fi reacţionat în vreun fel, şi am început să mă retrag în vârful picioarelor, spre streaşina cupolei, făcând paşi mici, imponderabili. Când m-am simţit în siguranţă, am luat-o la fugă printre şi peste obstacole – steiuri, bolovani, copaci, trunchiuri de copaci, rugi, ferigi, tufe, ravene... –, încât campionii de freerunning ar fi fost bieţi copii cu oase rupte pe lângă mine. Tot din fugă mi-am smuls geanta din scorbură şi, dintr-o suflare, am ieşit în poieniţa unde-mi lăsasem junincile. Spre bucuria mea, în proximitatea lor nu mai era nimeni, aşa că am retrăit cu oarece masochism spaima acumulată în ultimele zeci de minute.

          Seara, la cină – probabil că arătam ca o intersecţie nesemaforizată din preajma unui stadion, imediat ce s-a terminat meciul –, bunicul mă întrebă dacă nu cumva am fost în Cheatră. Văzându-l cât era de speriat doar la posibilitatea că m-aş fi gândit să urc pe cele două stânci, răsucindu-mi limba în gură, am clătinat grăbit capul. „Să nu te duci niciodată! m-a somat el apăsat, apoi şi-a dres glasul a chef de poveste: Chetrile nu-s curate... Lasă-mă, fă Aspasie, să-i spun şi lui Aritonică pilda, că-i mare de-acu’. Stai să vezi, dragul bâtului, cum au devenit treburile astea... La oareş’ce vreme de la Potopu’ lu’ Noe, rămânând orfane, cele două farmazoane, gemene – un fel de zmăuaice, cumva, de duhuri ale pădurilor, de dochii, de iele neîndurate... nimeni n-ar şti să spună exact ce erau... sau, poate, că ce sunt... c-or fi şi-acum, mai ştii? –, au hotărât să-şi împartă moştenirea, sperând că le-o cădea peţitori, dacă nu din firea lor, batăr un flăcău de-al vreunei hangiţe stricată-n dragoste, ce stoarce bureţi pestriţi în vin. Şi au stabilit ca-n dimineaţa de primăvară, când ziua îi egală cu noaptea, pe unde bate raza soarelui răsărind şi până în cerdacul castelului tătânelui lor – castel aflat la vreo trei muchii de munţi dincolo de izvoarele ăstei văi, castel peste care au crescut rânduri-rânduri de păduri, că doar norocul rău ţi-ar vădi zidurile şi intrarea în el – partea dinspre miazăzi să fie a uneia dintre surori, iar partea de miazănoapte să fie a celeilalte, care era, se pare, mai cătrănită la inimă. Neînţelegerea a apărut din faptul că dacă priveai cu ochiul drept spre soare, din jilţul din cerdac, săpat în piatră, într-o nişă arcuită, raza trecea razant pe la tâmpla de la miazăzi a Chetrii, astfel Cheatra o dobândea în întregime farmazoana rea, iar dacă priveai cu ochiul stâng vedeai că raza călărea Cheatra la câţiva paşi de la margine. Dar de ce e atât de importantă Cheatra când şi-n dreapta, şi-n stânga sunt piscuri de două ori mai înalte? Tocmai că-s prea înalte nu poţi supraveghea valea, călătorii ori sufletele năimite de urletul lupilor albi. Chiar bătrânul farmazon ar fi poftit un castel mai mic pe Cheatră – şi le spunea asta fiicelor –, dar tot el jura c-ar fi prea aproape de lume. Ca să curme vorba şi, în secret, să facă tocmai ceea ce părinte-său n-ar fi vrut, farmazoana cea rea a încălecat pe căpitanul unui ciopor de capre-negre şi-a venit ca gându’ aici. Soră-sa a încălecat şi ea un cerb arămiu şi-a venit ca vântu’: «– Surioară, dă-mi din stâncă doar jumătate din ce vedem când privim cu ochiul stâng spre soarele răsărind, că-ţi dau toată Lunca Întunecată.». «– Ha-ha-ha!... Pentru ciurucu’ ăla, primeşti atât cât să stai în vârful picioarelor!». Farmazoana cea bună s-a căţărat şi şi-a luat în stăpânire bucata ei din Cheatră, chiar dacă se temea că orice pală de vânt ar fi aruncat-o în hău: «– Ştim amândouă cât de dragă îţi este cascada. Ehei, câţi voinici n-am amăgit noi cu ea... Dar acum e numai a mea...». Spumegând de furie, farmazoana cea rea îi porunceşte soră-sii să se aşeze pe burtă: «– Nici cât un pinten de gotcan zălud nu-ţi dau mai mult!» zise răutăcioasa, izbind cu picioru’ lângă creştetul surorii sale, care stătea întinsă. În acel moment, Cheatra s-a crăpat, aşa cum o vedem azi, iar farmazoana a căzut înăuntru şi peste ea au curs bolovani. Or fi chisălit-o, sau numai a acoperit-o, n-avem de unde şti. În unele seri, se mai aud niscai gemete jăluitoare prăvălindu-se când în Călnele, când spre noi. Soră-sa a încercat s-o scoată, dar n-a izbutit. Ca să-i odihnească sufletu’, ori mânia, a început să facă zid de cetate deasupra, pe stânca mare. Tătâne-su, în vis, i-a interzis. Atunci, s-a apucat să sape o bortă în perete, cât o casă, unde i-a adus toate podoabele, toate blidele de aur, că mult le mai avea dragi... Unii bătrâni spun c-au văzut borta, alţii că nu. De aia conjur că unele taine trebuie lăsate să rămână taine.”...

          Încă se mai zărea ca un punct fantomatic trenul ce-l ducea pe vărul Titi la obârşii când eu am terminat de rememorat aceste crâmpeie din copilăria mea, de care uitasem cu desăvârşire. Întru memoria bunicului, aş fi dorit să las zilei, pe acel peron, amintirile despre Geamăna. Dar nu noi alegem când şi ce să uităm. Luat de vârtejul mult prea trepidant al vieţii, poate că după o lună, poate că după un an, Cheatra, Geamăna, Geamna, Pietrele Gemene, Piatra Gemenei sau ce nume or mai fi purtând s-au retras discret în lacra de cristal a minţii şi acolo ar fi rămas pe veci dacă Mark Zuckerberg nu ar fi conceput Facebookul – acest rău necesar, cum spuneam la început –, căruia jurasem să nu-i acord mai mult de o oră pe zi, jurământ păstrat cu sfinţenie, chiar dacă cele şaizeci de minute nu-mi ajungeau să acopăr plaja cu apariţia celor mai cunoscute reviste literare, pe care, multe dintre ele le descărcam şi adesea le citeam din copertă în copertă, să aflu în ce ape se mai scaldă concurenţa. Urmăream cu asiduitate şi evenimentele culturale, încât dacă nu erau promovate pe această platformă virtuală, ori dacă nu primeam expres invitaţie, pentru mine, nici nu existau. Rupeam din oră şi ceva pentru socializarea propriu-zisă, deşi grupul de prieteni, alcătuit în special din confraţi, era mic şi select; în schimb, numărul de „urmăritori” creştea conform previziunilor lui Matt. Astfel, căsuţa cu mesaje rămânea zile în şir nedeschisă, iar când îi venea rândul o parcurgeam de parcă era lista cu preţul kilocaloriei şi al apei calde, lipită la intrarea în scara blocului. Deschideam numai acele mesaje ale căror „cioturi” mi se păreau interesante. Şi cum să nu-mi incite curiozitatea ceva care, după cincisprezece-douăzeci de ani, cu magia unui foc imens de artificii, îmi lumină instantaneu cerul amintirilor brăzdat din când în când doar de stele căzătoare? Geamna. Expeditorul nu folosise nicio formulă de salut. Intrase în problemă cu siguranţa lui Jupiter în fulgerele sale, iar faptul că utilizase acest toponim voia să-mi arate că subiectul îi e familiar. I-am recitit numele. Ştiu că înşir o banalitate, dar îmi suna cunoscut, însă, având sonoritate slavă – Duşa Socolov –, puteam să garantez că purtătorul său nu-i din ţinutul bunicului. Din avatar, privirea spiritualizată a unui om ascetic, îmbătrânit parcă prea devreme, deşi nu păstra urme de vicii, trecea pe lângă privitor. Am hotărât ca mai întâi să-i citesc mesajul şi apoi să mă duc pe pagina sa pentru detalii, dacă vor fi. Dau un click şi se deschide chatul:

          @ Dacă eşti cine cred că eşti, spune-mi ce lipseşte din desenul alăturat.

          Am descărcat poza ataşată mesajului...

          Se afirmă că dacă un glonţ trece cu viteza luminii printr-o ţintă, fie ea de natură minerală sau organică, respectiva ţintă nu păţeşte nimic deoarece, la o aşa mare viteză, legăturile atomice nu au timp să se dezintegreze. Nu la fel am păţit eu. Amintirea care mi-a străfulgerat întreaga fiinţă, atunci când am văzut fotografia, a atins doar nouăzeci şi nouă la sută din această viteză astfel încât a avut vreme să facă ravagii prin toate sinapsele mele, transformându-mă, pentru o câtime de secundă, într-o fantoşă...

          Povestea desenului e scurtă: la începutul clasei a VIII-a, profesoara de desen ne-a dat ca temă, pentru acea oră de studiu, impresii din vacanţa de vară. Cum încă eram sub emoţiile celor întâmplate la bunici, am desenat Pietrele Gemene. La sfârşitul orei, profesoara a trecut pe la fiecare elev să vadă ce am lucrat. Unde întâlnea ceva mai interesant decât o minge pe maidan sau o carte pe o bancă-n parc, dar şi aici se oprea să explice hibele desenului, solicita lămuriri asupra subiectului. Unii fuseseră în tabere şcolare la munte, alţii la mare... Istorisirea mea, spusă aproape în şoaptă, nu i s-a părut bizară, după cum, sincer, mă aşteptam, dimpotrivă, mi-a cerut desenul, spunându-mi că i-l va da profesorului de geografie, soţul dumneaei – un pasionat geolog. Când a venit prima oră de geografie, profesorul m-a invitat la catedră şi cu desenul meu în faţă, dar şi cu un atlas unde erau prezentate diferite structuri de stânci, am repetat întâmplarea din vară, tot cu voce scăzută. I-am dat adresa, pe care a notat-o pe verso, apoi, împreună, am căutat şi însemnat locul pe o hartă care, de obicei, stătea rulată într-un colţ al clasei, după un dulap. La început, interesul crescând al profesorului îmi hrănea orgoliul – ce intelectual din mediul citadin şi-ar fi aplecat urechea la fabulaţiile unui copil, căci asta părea povestea mea analizată la rece. Dar când am aflat că în următoarea vacanţă mare intenţionează să facă o expediţie în zonă, dorindu-mă ghid, am avut senzaţia că încalc, poate prea devreme, promisiunea făcută bunicului meu de a nu mă urca în Cheatră, aşa că am început să ridic acel zid de noncomunicare afectivă, deşi domnul profesor îmi arăta aceeaşi simpatie constantă, dacă nu cumva crescândă. Oricum, momentul de respiro a venit tot de la dânsul, când, mai pe la sfârşit de an şcolar, mi s-a confesat – deşi nu era cazul fiindcă o aveam sub ochi pe profesoara de desen – că va deveni tătic şi că în acea vară nu va putea părăsi oraşul.

          Nu mă voiam ranchiunos, iar dacă-mi depistam o astfel de pornire ignobilă căutam să o alung instantaneu. Abia după ce i-am răspuns domnului profesor, mi-am dat seama că încă sunt sub imperiul antipatiei, total nejustificată, faţă de domnia-sa, ca şi cum de la momentul lansării iniţiativei acelei expediţii şi până astăzi nu ar fi trecut nişte zeci de ani, aşa că începusem să-mi reproşez de ce nu i-am dat răspunsul ştiut de amândoi – din desen fusese ştearsă, cu radiera sau cu photoshopul, gaura din stâncă –, ci i-am scris, riscând o doză mare de impertinenţă, la fel de lapidar, fără majusculă, fără diacritice şi fără formula de salut, ceea ce, în mod normal, nu mi-aş fi îngăduit:

          @ in spatele desenului e o adresa si e consemnat anul 198...

          Cu cât straturi de secunde se aşezau peste fronda de mai sus, cu atât mustrările de conştiinţă urzicau mai tare, însă era prea târziu. Mestecând sâmburi de pelin, am revenit asupra fotografiei. Între memoria mea şi desen erau nişte discordanţe pentru care nu ştiam pe cine să dau vina. Cea mai frapantă mi s-a părut a fi prispa deasupra căreia era, sau ar fi trebuit să fie gaura. Dacă în amintiri prispa era cât un prag de lung şi de lat – un mic balcon –, în desen ea tăia pe diagonală aproape tot peretele. Cu o scară de vreo doi metri şi jumătate lungime, ori cu un prepeleag improvizat, puteai să urci de pe fundul despicăturii pe capătul de jos al prispei, iar de acolo aveai acces cât de cât lejer spre intrarea în acea cavitate. Cu acelaşi prepeleag, dus în capătul superior al terasei, puteai urca, te puteai refugia pe acoperişul stâncii. Deci, prispa era prea strategic amplasată pentru a accepta că e doar de origine naturală. O altă discordanţă, însă fără vreo semnificaţie anume, sau eu nu i-am găsit vreuna, era că stânca mică, mă refer la volumul ei, era cam cu un metru mai înaltă decât sora sa...

          Rapacitatea vărului meu, Titi, parcă a demitizat acel tărâm, aşa că nu ştiam ce aşteptări să am de la această întâlnire virtuală cu domnul profesor. Dacă expediţia a avut loc, după cum îşi planificase, poate îmi doream o infirmare a faptului că am fost, în copilărie, victima unei prea bogate imaginaţii – ipoteză care, cu trecerea anilor, mă cam bântuia, recunosc. Dar dacă îmi confirma experienţa trăită la limita fantasticului, eram îndreptăţit să sper la o resacralizare a Chetrei şi la mândria de a deţine un mister colosal? Oricum, o stare febrilă m-a cuprins.

          Cum spuneam, regretam în crescendo lipsa mea de politeţe faţă de domnul profesor şi pândeam prilejul de a-mi prezenta scuzele de rigoare. I-am vizitat pagina. O pagină aproape pustie, încărcată din când în când doar cu peisaje geologice impresionante din ţări exotice. În zadar am coborât în istoricul ei, nu am găsit nicio postare cu Geamăna, nici măcar fotografia trimisă mie. Drept consecinţă şi încălcându-mi principiul de a deschide căsuţa cu mesaje numai dimineaţa, la cafea, şi seara, la culcare, acum lăsam Facebookul conectat nonstop. Precum, exasperant, plouă intens tocmai când nu ai nevoie, mai ales după un lung potop, aşa ploua la mine în mesagerie cu bezele, cafele, lalele, surcele, lulele, manele etcetera, de la terţi culeşi de Matt la începuturi, însă şi cu materiale interesante de la confraţi, colaboratori şi aspiranţi la gloria literară, în calitatea mea de redactor la revistă, dar niciun semn de la domnul profesor, deşi, după câteva zile, pierzându-mi răbdarea, începusem să îi trimit sistematic mesaje curtenitoare ce păreau să rămână fără ecou. Totuşi, după mai bine de două săptămâni, am găsit un mesaj scurt, înfiorător prin perspectiva-i sumbră:

          @ - m-am întors din spital;

          - nu putem vorbi la telefon, după cum propui. Cancerul mi-a ros (şi) corzile vocale;

          - dacă, după convalescenţă, voi avea puterea să tastez, îţi voi scrie despre Geamăna – cântecul meu de lebădă...

          A fost pentru prima oară când îmi închideam, cu ochii în lacrimi, computerul...

          Aveam să revin asupra subiectului, deoarece cunoşteam nişte somităţi în domeniul oncologiei.

          Un festival naţional de poezie, unde eram cooptat în juriu, m-a ţinut departe de Facebook vreo trei zile. Setea revederii părea să fie reciprocă. Din multitudinea de mesaje, împărţite în mai multe calupuri tematice, cele de la domnul profesor au avut întâietate:

         @ - după câte am aflat din mesajele tale, văd că ţi-ai amintit faptul că planificasem o expediţie la Pietrele Gemene, deşi eu, acum, aş folosi numai oiconimul Piatra Gemenei (dacă o să am timp, o să-ţi explic de ce);

          - din motive familiale, în primul an, am fost constrâns să amân excursia;

          - nu vedeam pretext de îngrijorare – eram sigur că o să urmezi un liceu de aici, din oraş, astfel vom păstra legătura;

          - din păcate (pentru mine), dumneata te-ai mutat în alt colţ de ţară, pierzându-ţi până mai ieri urma;

          - dacă ştiam că în vara care vine, pentru câteva săptămâni, eşti iarăşi acolo, cu toată loialitatea ta pentru bunic, aş fi tăiat şi polul nord în două şi tot aş fi venit să vizităm... Cheatra;

          - deşi sarsanalele vieţii îmi atârnau tot mai greu pe umeri, parcă nu puteam renunţa la acest vis (devenit obsesie), care era foarte posibil să fi fost doar fantezia unui copil (iartă-mă, te rog!), cum, la fel de bine, putea să conţină, tot adevărul.

          @ geologic, semeaţa stâncă e formată din gresii şi conglomerate, dezgolită probabil din talvegul râului;

          - privită din depărtare, de peste văi şi dealuri, ai senzaţia că e statueta din mijlocul paterei Tezaurului de la Pietroasa, doar că, raportată la piscurile din jur, e mult, mult mai mică;

          - asupra despicăturii, am teoria mea, deşi, dacă aş fi poet, aş spune că un uriaş şi-a încercat acolo dinţii unui ferăstrău, iar cu aceasta aş termina discuţia. Dar, cu toate că nu-s poet, mă văd nevoit să apelez tot la o comparaţie. Imaginează-ţi o franzelă îmbibată cu apă, îngropată oblic în coasta unei grămezi de grăunţe. Încet-încet, cam o treime din lungimea ei ar fi dezgolită. Nu-i aşa că posibilitatea unui colaps devine iminent? După cum se ştie, seismic, zona este extrem de activă. E foarte probabil ca în timpul unui cutremur de peste 8ºR stânca să se fi despicat, partea dislocată afundându-se doi-trei metri în postamentul din pietriş. Teoria mi-e confirmată indirect prin faptul că (după spusa localnicilor), la seismul din martie, 1977, de 7,2ºR, extremitatea acestei stânci, de dimensiunea unui siloz măricel (eu am văzut-o!), sau, dacă vrei, cam cât patru apartamente suprapuse, s-a desprins şi s-a afundat, vreo cinci-şase metri, în albia minoră a pârâului. Deci, s-a repetat, la o scară mai mică, evenimentul tectonic. Şi, ca să-ţi ofer o căpşună în cupa cu şampanie, îţi spun că în apropiere e singura cascadă din lume (după câte se ştie) care şi-a mutat cursul în urma unui seism. De aici se poate clădi o altă teorie (cea a faliilor tectonice), dar ea nu vine în contradicţie cu prima. Dimpotrivă.

          @ Eresuri:

          - anii treceau şi tot treceau, adunându-se vreo cinci luştri în rucsacul meu de alpinist;

          - riscam să se mai adune pe atâta, până... dar hai să-mi economisesc forţele şi să nu prea părăsesc subiectul. De bine, de rău (şi nu mă refer la zonă, care e foarte accesibilă) am ajuns (credeam eu) la acel Iordan care mă va spăla de obsesii;

          - m-am apropiat de Pietre cu oarece emoţii (erau ceva mai impozabile de cum mi le-am imaginat) şi am urmat întocmai prima parte a traseului făcut de tine, urcând pe stânca mică. Sub ochi aveam peretele celeilalte stânci. Să ştii că pădurea a acaparat foarte mult din goliciunea stâncilor, mai ales prăpastia vestică (dinspre Călnele, acolo unde lansaţi voi bolovani), răpindu-le extrem de mult din spectaculozitate, sau tu nu ai desenat copaci, deşi mă îndoiesc (arborii sunt tineri). Despicătura, privită de la distanţă, abia se mai decelează în peisaj... exagerez, desigur. Oricum, cam jumătate din profunzimea ei dispare vara... Sunt sigur că perioada când codrul e desfrunzit priveliştea îşi recapătă întreaga măreţie. Geologicul, nu biologicul, impresionează. Cel puţin, aşa e la mine. Dar să revenim la... geologicul care ne interesează pe amândoi: de minute bune, luam aminte la o banală intrare într-o cavitate artificială. Nu tu vortex din antimaterie, poartă galactică ori gaură-de-vierme, ca-n filmele SF. Nu tu iluzie optică. Nu tu joc de umbre... Pur şi simplu, într-un perete vertical al unei stânci formată din gresii şi conglomerate, o bortă adâncă, săpată de om (sau de vreun demon, că nu mai sunt sigur de nimic!);

          - m-am mai căţărat un pic, şi de acolo, peste vârful copacilor, am făcut câteva fotografii (nu mă întreba, te rog, ce am obţinut după developare);

          - la experienţa mea şi cu minimul echipament de alpinist din dotare, am coborât direct în despicătură;

          - am reperat cu uşurinţă cuibul de mitralieră, deşi e destul de deformat deoarece copacii se luptă acerb pentru fiecare crăpătură, cu toate că, mă întreb şi acum, cu ce s-or hrăni, că-s doar bolovani în despicătura aia. Fugitiv, am aruncat o privire prin coroana lor înspre ţinta noastră. Am simţit cum, ca în vechile mituri, mă pietrific şi nu că mă sparg în două, în nouă, ci în nouăzeci şi nouă de mii de bucăţi. Motivul? Gaura nu mai exista. După ce mi-am revenit cât de cât (la urma urmei şi în secret, îmi doream să trăiesc aceeaşi aventură ca tine, căci să dau peste o neînsemnată grotă sau chilie săpată de vreun călugăr sihastru nu era Atlantida), m-am mai învârtit pe acolo până când evidenţa mi-a impus să acţionez. M-am căţărat într-un copac ce creştea pe lângă peretele mare (parcă un carpen să fi fost), iar din vârful său am păşit pe terasă. Am străbătut în sus şi-n jos terasa, chiar şi de zece ori, cercetând fiecare piatră, fiecare fisură oricât de mici şi neînsemnate păreau. Nimic! Nimic! Nimic!... Înnebuneam, nu altceva! Cu toate că nu vizam vreo comoară, am început să poruncesc pietricelelor: „Sesam, deschide-te! Sesam, deschide-te!...” (râzi, nu?). Am rostit murmurat, dar şi răspicat, TATĂL NOSTRU. L-am invocat pe Mefisto şi, ca şi Faust, aş fi legat diabolicul jurământ, fără să stau o clipă la îndoială;

          - îţi poţi imagina un geolog cercetând cu atenţie nişte stânci, nişte roci şi să nu le ciocănească cu pioletul? Ei bine, mie parcă mi-au smuls toate drăgaicele creierii – uitasem completamente de piolet! Şi nu doar atunci. Dar să nu anticipez;

          - am urcat, după momente lungi de uluială şi neputinţă, pe cupolă. Se pare că, exceptând vreun turist rătăcit ca mine (sper că fără veleităţi de geolog şi speolog ca ale mele), voi aţi fost ultimii care aţi făcut veacul pe acolo. Muşchi, licheni şi smocuri de iarbă colonizau stânca în tihnă. Le urmau cu îndărătnicie, însă la oarece distanţă în timp şi spaţiu, arborii. Totuşi, când am atins cota maximă, am avut senzaţia că aş fi un proscris ce s-a trezit dintr-odată dincolo de şanţurile cetăţii, cu bocceluţa alăturea, pus sub interdicţia capitală nu doar de a nu se înturna, ci şi de a mai zăbovi în preajmă fie şi-un minut. Cu toate că raţiunea şi instinctul primar îmi dictau ca, întru siguranţa mea fizică şi psihică, să o iau la sănătoasa pe cea mai accesibilă şi scurtă cale din cele patru zări (iar pentru aceasta parcă îmi injectase cineva apetenţă nebună de zbor), m-am hotărât, dimpotrivă, să cercetez mai pe larg zona. Am coborât înspre est, pe Şesul lui Valtă. Nimic interesant, decât multe urme de tranşee. Sunt sigur că în şesul din mijloc am dat de târla unde ai copilărit. Era locuibilă. Probabil e folosită şi astăzi, sezonier (toamnă-primăvară). Zărind ceva mişcare în şesul din vale, am coborât până acolo (deşi diferenţa de nivel e descurajantă). Doi băieţandri aveau în supraveghere o microstână. M-au ajutat să fac o hartă a împrejurimilor cu denumirile locurilor. Când i-am întrebat dacă ştiu vreo poveste despre Pietre, s-au privit fugitiv, au negat vag şi au schimbat subiectul ce părea tabu pentru ei. I-am lăsat cu drag în universul lor inocent şi am urcat în despicătura stâncilor. Ce căutam, ce mai voiam, nu ştiu. Abia când soarele şi-a pus tâmpla pe creasta capătului de zi m-am trezit că sunt în gravă întârziere şi-am pornit-o ca un meteorit ce a scăpat din capcana gravitaţională a unei planete-gigant spre satul de viligiaturişti în care m-a lăsat microbuzul înainte de prânz şi unde mi s-a spus că voi găsi o cameră de închiriat la orice poartă aş bate. Când să pun piciorul pe drumul forestier ce m-ar fi dus în sat, aud o voce răsunătoare, tabagică: „– Măi taică, un’ te grăbeşti aşa?”. I-am spus ce şi cum. Până la urmă, cel ce m-a abordat (un localnic desprins parcă dintr-un studiu antropologic de proastă calitate, dar pitoresc, totuşi – arăta ca Bellmondo la bătrâneţe), m-a convins să campez în târnaţul târlei sale (o dărăpănătură), căci mă va prinde noaptea pe drum şi dacă de mistreţii care-şi apără godacii şi de ursoaicele cu pui de sub un an mai scap făcând gălăgie, râşii sunt (îi compar eu acum) nişte adevăraţi ninja. Trec peste „bucolicul” acelei seri (lapte cald de capre, cu mămăliguţă fierbinte, într-o farfurie de lut nespălată, de ex.) şi-ţi comunic şi ţie (doar ţie, de fapt) ce am aflat de la acel localnic (moş Alghir Caramă, după cum s-a recomandat). În primul rând, deşi întrebarea (dacă ştie vreo legendă cu sau despre Pietrele Gemene) a fost pusă cu mult tact, tot l-a luat prin surprindere. A înnodat, într-o adâncă frământare interioară, două ţigări, apoi, ca pentru sine: „Am două fete proaste ca noaptea şi doi gineri aşişderea. Nepoţii şi nepoatele-s împrăştiaţi prin lume. Strănepoţii mei nici nu ştiu cine-i Alghir Caramă. Poate că matale ăi fi de la Miliţie ori Securitate. Ei, şi? De-o să mă arestezi, le-oi spune şi superiorilor ce-ţi spun matale în sara asta, aşa cum o să-i spun şi preotului cât de curând.”. Iată ce-am aflat. Îţi sintetizez:

          - eu am fost singurul care i-am pus o astfel de întrebare (deşi el a fost chestionat cândva de un grup de etnografi, cu privire la balada Mioriţa);

          - dându-i impresia că ştiu amănunte despre subiect, n-a încercat să-mi ascundă vreun aspect mai tenebros;

          - toate informaţiile le are de la soacră-sa care, pe timpul faptelor relatate de ea, era „o fătoaică în toată regula”;

          - târla unde am campat, moş Alghir a primit-o ca zestre de la soacră-sa. În timpul Primului Război Mondial, se pare că toate trei (fătoaica, maică-sa şi târla) au fost „rechiziţionate” de armata ocupantă;

          - fiindu-le oprită ofensiva, invadatorii s-au apucat să fortifice zona;

          - lucrurile au mers ca la carte până când au ajuns în Chiatră;

          - la câteva zile după ce au făcut deasupra un cuib de mitralieră, din bolovani, acesta, într-o noapte, pur şi simplu a fost măturat în prăpastie. Au căutat să dea vina pe partizani, ori avanpostul era prea izolat, prea ideal aşezat, din punct de vedere strategic, pentru a-l ataca – ar fi fost sinucidere curată;

          - abia după ce a fost reconstruit de câteva ori, comandantul, aflat în despicătură cu niscai aghiotanţi de-ai săi, furios, a ameninţat că va ordona să se sape nu unu, ci şapte cuiburi de mitralieră deasupra, pe acoperiş;

          - în iureşul acuzelor şi al ecourilor, amplificate şi purtate de-o vântoasă scurtă, iscată parcă din senin, comandantul s-a oprit uluit arătând „borta atârnată în perete” (expresia aparţine lui moş Alghir);

          - la început, superiorii refuzau să creadă că nu au văzut acea gaură încă de la primele vizite, aşadar i-au acuzat de sabotaj pe cei patru soldaţi care păzeau despicătura;

          - bineînţeles că soldaţii n-aveau ce să spună în apărarea lor şi, oricum, n-ar fi fost crezuţi dac-ar fi susţinut că şi ei abia atunci observau gaura;

          - ca să scape de cravaşa comandantului, care deja le crăpase pielea obrajilor de mai multe ori, unul dintre ei a spus că problema li s-a părut prea minoră pentru a fi raportată;

          - în orice caz, furia a început să scadă şi, cât ai clipi, au ridicat o schelă;

          - folosindu-se de o tabacheră din argint, ca de o oglindă, comandantul a cercetat, „din prag”, chilia;

          - săpat în stâncă, un pat ca pentru o femeie (moş Alghir ţinea să mă convingă de faptul că chilia aparţinuse unei „mănăhuci – un fel de drăgaică, dar mult mai voinică şi, pesemne, mai rea”;

          - la căpătâiul patului, se afla un altar pe care erau aşezate, în mijlocul unei coroane din flori-de-colţ, un trofeu şi patru picioare de ţap negru (rupicapra rupicapra);

          - nimic spectaculos, vei zice. Poate. Doar că floare-de-colţ creşte la vreo 15 km de Geamăna, iar capra-neagră, în timpul Primului Război Mondial, trăia numai în Munţii Făgăraş, deci, la sute de km, ea fiind naturalizată aici pe la mijlocul anilor optzeci;

          - cum frontul lâncezea, comandantul a ordonat mărirea chiliei, fără a afecta prea mult vechea încăpere, pentru care făcuse aproape un cult, deşi nu s-au găsit simboluri religioase (creştine, păgâne ori sataniste), instalându-şi acolo un „al doilea cartier general”;

          - totuşi, nimeni nu se aştepta ca mult ridiculizata contraofensivă a armatei române chiar să existe, cu atât mai groaznică a fost, în psihologia inamicului, manifestarea ei fulgerătoare şi de nestăvilit;

          - luat prin surprindere, comandantul, aflat la acea oră în bordeiul soacrei lui moş Alghir, a sunat retragerea. Şi-a trimis urgent ordonanţa, furierul şi încă un soldat să-i aducă, din Cheatră, efectele militare şi, cel mai important, fiind trezorierul compàniei, solda gradaţilor, pe vreo patru luni, ce consta în fişicuri bune de cocoşei din aur, însă, mai presus de toate, ţinea să-şi însuşească obiectele de pe altar;

          - speriaţi de moarte, cerând îndurare, cei trei soldaţi s-au întors cu mâna goală, invocând (ai ghicit!) absenţa găurii din peretele stâncii. Cu pistolul din dotare, comandantul le-a zburat creierele celor trei, trimiţând mitraliorii din despicătură să le îndeplinească misiunea;

          - „fie s-au omorât, aruncându-se de pe stâncă, fie au dezertat la inamic (ne spune soacra lui moş Alghir), mitraliorii nu s-au mai întors la comenduire”;

          - constrâns, comandantul a abandonat totul;

          - întrebat dacă a umblat după cocoşei, moş Alghir mi-a răspuns cam aşa: „Mă băiete, eu am avut două patimi în viaţa asta – puşca şi femeia. Câte salbe de aur n-aş fi făcut muierilor de pe văile astea, dac-aş fi dat de bănetu’ ăla?”;

          - şi-ntr-un final, mai spun că soacra lui moş Alghir nu a călcat niciodată în Cheatră!

          - sunt foarte obosit. Mă bucur... de fapt, mă simt eliberat că am transmis cuiva căruia să-i pese această poveste, poveste pe care aş fi crezut-o chiar dacă n-aş fi fost implicat direct în ea.

Imagini: Autorul, Pietrele Gemene

[Dorina Cracană]

O altă proza de zile mari. Reverenta, Ioane! Mare pacat a făcut Cerul ca te-a luat! :(((

Multumesc, Lisia! Putere! Sper sa ajung vara asta sa colind si eu locurile astea mirifice.

[Sofia Sincă]

Am citit jumătate. Ar fi fost indicat să postezi pe bucăți, Lisia.

[Mihaela Popa]

citindu-i proza, azi, l-am simțit pe domnul da Coza, mulțumesc Lisia!

Reverență!

[gina zaharia]

Mare scriiitor! MARE! Și când mă gândesc că a fost aici, al nostru, și n-am vorbit îndeajuns cu el, nu i-am arătat întreaga noastră prețuire... Ce inteligență, cât talent! 

Am zis de atunci că „La umbra Vezuviului” e o capodoperă, dar în toate scrierile s-a întrecut pe sine. 

Reverență și din partea mea, Nemuritorule!

Mulțumim, Lisia!

[Tudor Cicu]

Geamăna nu-i decât povestea copilului care a plonjat „în traista cu amintiri a copilăriei”, într-o dispută cu „dedublarea celui pus să contrazică pe oricine”, din dorința de a se făli. De aici, până la „stânca cea despicată în V”, de la o vorbă aruncată în disputa unei moșteniri, nu-i decât puntea către o povste despre frumusețile naturii ce a dat o „stâncă geamănă”, și care a ascuns poate pentru totdeauna taina comorii trecută într-o întâmplare devenită legendă și mister a două surori puse pe sfadă pentru o moștenire. Mister dezlegat peste ani de profesorul celui care narează povestea „Pietrei Gemene” și care face o incursiune la fața locului pentru a descurca ițele soldaților morți în cel de Al Doilea Război Mondial și aciuați la stânca comorii. Amănuntele, captivante de altfel, dau farmec acestui mod de exprimare ezitantă: întregesc misterul, apoi îl descompun în piese simple şi din nou îl adâncesc. 

[Sofia Sincă]

Tema prozei ne prezintă dezlegarea legendei făurite în jurul celor două pietre legendare, aflate în apropierea casei  natale, a autorului, ce odată și odată a fost doar o singură stâncă, afișate și în poză de Vasilisia Lazăr.
Țăranul român, mai ales munteanul a format legende pentru fiecare moviliță sau pentru meleagurile prăpăstioase, cu care a fost nevoit să trăiască, cu teamă sau cu înverșunare. Însă copiii cutezători și curioși au încercat să le dezlege prin puterile lor minime. Chiar dacă nu au ajuns la rezultatele dorite, curiozitatea a fost stârnită și dusă mai departe până la maturitate.
Acest fapt urmărește Ion Lazăr da Coza, cu bogăția sa literară, prin această proză, într-un stil aventurier, debutând cu puțin umor și sarcasm în introducere, cu șovinul său văr, Titi - cioban ce a avut prilejul să facă bani prin Europa. Însă, cu tot șovinismul său, banii s-au întors în țară, unde au construit două case mari și frumoase, copiilor săi. Sentimentul de patriotism nu a dispărut, deoarece el avea în proprietatea sa comună aceste două pietre, stânci legendare.
Apoi, cu intensitate scriitoricească și cu esența momentul, autorul explică modul științific prin care au ajuns Chietrele la forma și mărimea actuală, trecând dea lungul timpului prin tot felul de transformări, datorate fenomenelor naturale, pământul aflându-se în continuă mișcare. Și că pietrele și ascunzișurile, peșterile formate în interiorul lor au fost găzduite dea lungul timpului de la troglodiți, la sihaștrii, până la soldații din timpul războaielor și au înghițit capete. Fapte ce au dus la misterul și totodată la mirajul lor.
Proza ne este redată cu multă importanță, cu solemnitate, cu lux de amănunte, formând o imagine unitară asupra locului. Sunt folosite termene de comparație, epitete, metafore elogiative, menite să explice frumosul și arta într-o lectură legendaro-aventurieră, despre locurile îndrăgite ale autorului.
Scriitorul Ion Lazăr da Coza prin textul inventat și-a folosit misiunea de a descrie locurile natale, fapte, evenimente și personaje, ca de fiecare dată. Avea darul de a plăsmui adevărate legende, apoi de a le descătușa în fapte reale. Avea... ce greu este pentru noi, de a spune, avea... Noi care l-am avut alături acum două luni.
Cu deosebit respect și admirație nemăsurată, pentru scrierile prietenului nostru, Ion Lazăr da Coza. Ne încântă, încă de acolo de unde e. Îl simțim lângă noi. Nici nu s-ar putea altfel.
Sofi

[Vasilisia Lazăr]

Sofia, abia acum am văzut și eu cât e de lungă, dar, având în vedere faptul că Ion nu a fragmentat niciodată o povestire, o las așa.

[Dinca Valerian]

Am citit cu placere o impletire de fapte reale cu povesti fantastice, impletire care curge asa de firesc incat nu-ti dai seama cand ai iesit din concret facand pasul in imaginatie si invers. Nici n-am bagat de seama ca povestea ar fi cam lunga. Eu cred ca este tocmai asa cum trebuie sa fie, iar cel care a scris-o stie cel mai bine.

Cu bucuria unei dimineti care a inceput frumos.