Mașina nou-nouță, dornică de aventură, zbura nebunește, șoferul, prea tânăr să fie profesionist, de dragul ei, călca asiduu pedala accelerației gâdilindu-i în mod plăcut motorul ,,să-i bage viteză”, călca zebra, călca... Dar, ce nu călca? Chiar și linia orizontului, cu poalele ridicate, se îndepărta fugind îngrozită.
Mulțimea atât a așteptat! Fără orizont, s-a transformat într-o adunătură derutată. Apoi a început ritualul datului cu părerea, crucindu-se îndelung și scuipându-și în sân, urmând ca la final, fiecare individ să-și soarbă doza homeopată de fericire și să respire ușurat fiindcă și azi l-a ocolit ghinionul, să nu fie în locul și timpul nepotrivit, ce noroc pe capul său!
La intersecție, în fața trecerii de pietoni, un domn se oprește nedumerit: așa ceva n-a mai văzut! Privește și se întristează. Sub ochii săi, în culori purpurii, se expune impudic tabloul: Baltă de sânge întinsă pe caldarâm. Notează câteva rânduri-impresii:
„puțin după masa de prânz
praful se ridică din inimi, plutește
și se așează din nou
din cauza aceasta pianul sună altfel, nisipos
cu toate notele de sol căzute în țărână” - Ekphrasis 3 (A. Grauenfels)
Când spui 112, nu te gândești c-ar putea reprezenta: un șofer, o mașină, doi morți. Obiectiv, însă, poți constata ,,Bilanțul datoriilor”, faptul că: rapid autoritățile își fac datoria, mass-media își face datoria, bolizi sforăitori tremură de nerăbdare în așteptarea terminării îndatoririlor civice, că deoparte, pe bordură, nevăzuți, doi îngeri plâng fiindcă și-au terminat prea repede datoria terestră, iar în sevraj, un mic grup de pălmași se strecoară prin mulțime cu ochii țintă la birtul din colț; acolo, îi pontează sârguincios caietul cu datorii... În umbra tuturor, cu satisfacția pe chip, frecându-și mâinile, moartea abia așteaptă să mai treacă încă doi pe nota de plată.
Măi, omule, grăbește-te, dar grăbește-te încet!
Văzând neascultarea celor de jos, cerul se înnegură: ,,M-am săturat! Sunt sătul, sătul de toate cele!” zise cu năduf și-și trânti burdihanul drept pe capul adunaților gură-cască. Buf! Și vocea Lui răsună: „Unu, doi, trei... zece saci cu cenușă! Na, v’ajungă să vă pocăiți și să vă spele de toate păcate, muritorilor!”
Norii-saci se rostogoliră buluc pe urbea mioritică și-n urma lor s-a ridicat un fluid vâscos-opac, irespirabil. Precum taurul îmbibat de hormoni, claia cenușie, înfuriată de zdruncinătură, vedea roșu-n fața ochilor. Așa a început corida norilor, înfruntându-și forțele. Trăsneau pe unde apucau! Fulgere și tunete!... Fleș! Bum! Fleș! Bum!... Semafoarele, înfricoșate, cocoțate în vârf de stâlpi, clipeau tremurător: galben-galben! Părea că se coborâse urgia pe pământ! În fugă, ca pe ultima sută de metri cros, trecu o pală de vânt prin intersecție, iar în urma sa, se formă vid. Acalmie! N-a ținut mult și dintr-odată se stârni o ploaie văratică, exact în plină toamnă. Stropi mari, limpezi, băteau darabana pe tabla acoperișurilor. Cei mai curioși s-au repezit să mă cerceteze; vă dați seama, fraților, eram singura rămasă la fața incidentului. Surprinsă de noua apariție, urmăream cum șiroiau și spălau asiduu! Sfori umede îmi cuprindeau ființa, înnodându-mă. Eu, ca o marionetă inertă, așteptam și mă minunam: cum pot fi atât de curați și zglobii, cum toată cenușa cerului nu-i pângărea? Și-n mintea mea de păpușă găseam răspunsul: pesemne sunt lacrimi de sfinți, mucenici, îngeri... și toți arhanghelii, când mi-au pătruns la piele, și toți dumnezeii până am ajuns acasă leoarcă.
Primenită conștiincios de toate mizeriile lumești și înfrigurată m-am ghemuit în așternutul cald, bucuroasă de curățenia mea trupească. Pentru lumea visului, mi-am propus să mă teleportez pe un tărâm exotic cu plaje însorite și palmieri unduindu-se în ritmul ,,hula” deasupra valurilor înfierbântate. Mă gândeam la mângâierea fină a nisipului spulberat de briză, la spuma risipită generos pe malul veșnic însetat... În sinea mea, doream nespus de mult să uit hidoșenia acelei zile, dar poate că energiile anterioare, revărsate potop sau de ce nu, poate acel tablou suprarealist a celor doi tineri ținându-se de mână, uniți nu prin căsătorie ci în moarte și toți privindu-i, precum Tatăl pe Isus în ,,Răstignirea” lui Dali, mi-au răvășit rețeaua cerebrală și toate frustrările adunate s-au repezit asupra-mi ca o herghelie sălbatică, mai ceva ca nărăvașele din pădurea Letea. Când să le strunesc, copitatele au început să lovească în dreapta-stânga. Harcea-parcea s-a ales de suflețelul meu! În fine... au plecat pe pustii și mă gândeam: „Fato, ce te faci dacă dimineață nu mai deschizi pleoapele? Cum te prezinți în fața Porții Cerului cu trupul spălat și sufletul vărgat?” Da, se vedea cu ochiul liber minunăția cu dungi albe și negre, zebra. Marca sufletului meu avea cod de bare! Și Sfântul Petru nu primea carduri!
Cum nu există erou să nu fie ajutat în demersurile sale de alte personaje, apelez la bunică-mea plecată ,,dincolo”. Știam o incantație dintr-o poveste țigănească. Goală-goluță, în fața oglinzii, cu o lumânare aprinsă, precum fecioarele în noaptea Sfântului Andrei, încep să mă jelesc, evident în română, fiindcă buna mea nu știe graiul rromani, chiar dacă la viața dumneaei creștinase o mulțime de puradei din sat, de se crucea tataia: ,,Uff! Dacă zece români botezați nu reușesc să tragă în ceruri cât trage în jos un țigan creștinat, Doamne, unde vom ajunge?” (Nu era om rău, dimpotrivă, accepta tacit toți pruncii aduși să-i nășească, dar nu rata ocazia s-o tachineze pe bunica, fiindcă dumneaei se prindea prima la cumetrit neținând seamă de neam. Informația cu botezul, primită de la vecinul de peste drum, recunoscut ca fiind de felul său religios și cam prea credul, era un nou motiv să se distreze. Și acesta era tot cumătru de-al lor și venise ață la bunicu, să vadă dumnealui ,,negru pe alb” ce scrie într-o broșură.) Bunica, analfabetă, intuind corect unde bătea ’nealui și că acea fițuică nu putea fi carte sfântă, chicotea: ,,Bre, să nu ne tulburăm mințile!” cuprinzându-și omul cu zâmbetul blajin al ochilor, așa cum ne îmbrățișa și pe noi, nepoții, caldă și cu o vorbă bună; era pâinea lui Dumnezeu și se frângea cu bucurie tuturor!
Dar să revin la incantație; în gând, spun ce-mi mai amintesc din cartea de povești: „Ușchi, ușchi, gulie mamo, sicav man tu vareso...”, iar cum bunica habar n-are de prozodie, improvizez cu voce tare o traducere ad-hoc, legată cumva și de problema mea: ,,Scoală, scoală, dulce mumă, / Învață-mă ce și cum să fac. / Scoală repede, nu-i glumă, / Că sufletul mi s-a vărgat!” și-o repet, și-o repet uitându-mă atentă în apele oglinzii să văd... Scîîîrț! Scîîîrț! Măi, frate, se deschide, încetul cu încetul, ușa Lumii de Dincolo și numai ce aud, că de văzut nu vedeam, fiindcă se revărsa o lumină orbitoare:
– Tulai, Do’mne, tu, copilă, să pați așe roșine! No, nu se există om fără de pată, dară dungat, ba!
Hâc! Parcă mă trăsnise cu leuca în moalele capului, pe legea mea, așa-mi căzu în creștet vocea inconfundabilă a ,,scrânciobului vacanțelor mele” – bunica mea. Știam că-i moldoveancă, get-beget, neieșită din sat și atunci: cum să vorbească dânsa, în dialect și cu accent ardelenesc? Am muțit! Stam nemișcată și memoram indicațiile:
– Tu copilă, îți spui pă numere că-i mai simplu așe! No, primul locru: bagă-ți mințile-n cap că-s nebune și fă ce-ți vorovește inima!... Doi, îți spui oblu: îmbracă-te, că pă’n lontru ești cam goală! Auzitu-m-ai?
Până să mă dumiresc... Scîîîrț!... Mno! Nu-mi rămânea decât să-mi întreb repejor cordul, să nu se împrăștie vraja. Să-l îmbunez să-mi spună ce doream, încep să-i cânt în strună, cât mă ținea glasul: ,,Of, inimioară”, mai ceva ca Luminița Dobrescu la Cerbul de Aur, de-mi șiroiau lacrimile de răcnit! Ce mai, actoria mi se potrivea mănușă!
