Doamne de poveste de la țară - Crina

[Caleopi Efrem]

Bate un vânt tăios. Chiar dacă soarele trimite sulițe, sunt ascuțite precum colții unui fierăstrău. În spatele meu, un gard de sârmă ghimpată, ponosit, își arată neputința de a mai proteja o grădină neîngrijită, toată, numai buruieni uscate. În stânga este drumul din marginea satului, pe care pașii trecătorilor frământă nămolul, lăsând în urmă amprentele încălțărilor ce îl străbat. Frigul trece dincolo de haina din fâș și căciula de blană, amândouă, la fel de vechi ca și mine. Simt nevoia să mă încălzesc.
*
Sunt în fața aceleiași porți. Am ajuns aici pe același drum de pe marginea satului. Chicotind și sărind de pe un picior pe altul, învârtind, prin țărâna încinsă, o coardă chinuită care nu se plânge de nimic. Nici de palmele ce o țin strâns, nici de faptul că ne ciondănim și o trecem de la una la cealaltă, după cum ne este cheful. Privesc ochii Crinei, colega mea de bancă, ochi ce râd mereu, cât pentru toată ființa ei. Sunt verzi, ca două pietre de smarald. La școală eram ,,de dimineața’’ și, de cum am ajuns acasă mi-am lăsat ghiozdanul la ușă și am zbughit-o pe poartă, alături de Crina. Am luat la pas ulița și, la margine, la dreapta, am pornit înspre casa ei. Bine ar fi fost și la mine, numai că leagănul meu se rupsese, și noi avem chef, azi, de leagăn! Deci mergem la ea, că are un leagăn bun și care ne încape pe amândouă. Şi, în plus, tanti Anica nu cultivă roșii în grădină, încât să ne pună, imediat, la treabă, așa cum ar fi făcut mama. Azi a făcut gogoși din pâine, mari, albe, cu mult zahăr pe deasupra. În mare grabă mâncăm, una pentru fiecare, de ajuns să ne înșele foamea. Ne grăbim, că avem chef de leagăn, încă de la prima recreație ne venise acest chef! De asta nici nu am mai fost prea atente la ultima oră de matematică, așa că, după ce ne vâjâim suficient în leagăn, intrăm în casă. În camera de la drum este răcoare. Sunt atentă la ochii ei, care și-au accentuat verdele, de smarald. Fața îi este alungită, forma ochilor, la fel. Este șatenă, uscățivă, veselă și frumoasă. Scoatem cărțile din ghiozdanul Crinei și tălmăcim lecția pe care nu o prea băgaserăm în seamă în timpul orei. Rezolvăm pe fugă şi câteva exerciții, le dăm ,,de cap” cu destulă ușurință. Mă hotărăsc să plec acasă. Dar, mai înainte, luăm un pic și gramatica la revizuit. Nu îi place să învețe. Îi place să meargă la câmp, cu căruța. Eu nu am căruță. Ea, da, și are și un cal frumos, mare, alb, pe Blanc. ,,Să te petrec”, zice, ,,hai”, zic, și pornim în goană, pe margine (casa ei este ultima de pe uliță). Trombe de țărână se ridică în urma noastră.
A doua zi ne reîntâlnim, în bancă. Nu știu ce-i face panglicii aceleia, că mereu i se lasă într-o parte! Şi ochii aceia, verzi, îi sticlesc… ,, Mâine nu vin la şcoală, merg cu tata și cu Blanc la câmp, la arat”. A doua zi, nu vine. Când ajung acasă, un fluierat puternic mă scoate din letargie şi pe ferestră o văd, cocoţată în căruţă. ,,Hai, dăm o tură, trebuie să plimb calul!”. Blanc izbește pământul uscat cu copita. Pornește în galop și coama albă îi flutură în raze de soare. La fel și coama ei, cocoțată pe creștetul capului, flutură, de o parte şi de alta a ochilor verzi.
Nu ne-am văzut prea des după cei opt ani de şcoală în care, zi de zi, eram umăr la umăr, în banca a doua. În câteva rânduri doar. S-a îndrăgostit și s-a măritat devreme, Crina. Când veneam de la serviciu, auzeam, din spate, tropot de cal pe șosea, însoțit de un strigăt vesel: ,Păzea!”. Mă trăgeam iute într-o parte. O vedeam atunci, râzând, cu fața arsă de soare, cu ochii scânteind, cu hățurile în mână. Venea de la câmp ori trecea către câmp.
Plecase apoi din țară, ca să-și poată crește copiii, nu avusese altă soluție. Se despărțise de ,,marea iubire’’. De o vreme, se întorsese să-și crească nepoții aici, acasă. M-am trezit luată în brațe și îmbrățișată furtunos.Venea de la muncă, din străinătate. Era schimbată complet. Doar ochii verzi și coama de cal mai rămăseseră…
Ne-am mai întâlnit de câteva ori, întâmplător, pe stradă. Mă cuprindea cu brațele, mă cuprindea cu ochii de smarald, de fiecare dată.
*
Ce rece este vântul acesta, uscat, de decembrie! Printre coroanele agățate de o parte și de alta a dricului, privesc fix în ochii verzi ce-mi râd din fotografia aninată în colțul casei. Vocea predicatorului răsună în marginea de sat. Câteva mașini trec dintr-o parte în cealaltă. Oameni cenușii ascultă în tăcere. Un cățel rătăcit se învârtește în jurul lui Blanc, care bate din copită. Pornește, în zi de Crăciun. O duce pentru ultima oară. Ochii verzi din fotografie mă fixează. Frământ nămol, din țărâna de odinioară. Lacrimile ce șiroiesc la vale, vântul le usucă. Merg în neștire, în timp ce în urechi îmi țipă un fluierat.

[Sofia Sincă]

Un crâmpei de amintire dintr-o întreagă viață. Sună ca o adiere acest text. Nu surprinde cu nimic. Parcă ar fi doar o trecere în revistă... Bine scris, literar din punct de vedere tehnic.

Dar este doar părerea mea.

Sofi

[Ion Lazăr da Coza]

Deci, Blanc a trăit peste 55 de ani - neverosimil!

da Coza

[Caleopi Efrem]

Mulțumesc pentru comentariu! Desigur, neverosimil! Ar fi fost necesare menșiuni, e-adevărat! La noi, de regulă, dacă un cal  ,,s-a dus", următorul pe care, în mod sigur, familia îl va achiziționa, va purta același nume.  La noi în gospodărie au existat trei văcuțe: toate, pe rând, au purtat același nume, ,,Gela''.

 Și, întrucât povestea, adevărată, a fost scrisă ,,la cald", nu m-am mai gândit la acest aspect, într-adevăr, neverosimil! Cert este că, da, exista un cal alb și acum, pentru mine, același!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Deci, Blanc a trăit peste 55 de ani - neverosimil!

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Da... Blanc e un căluț năzdrăvan...

Textul ar mai câștiga în valoare dacă ar fi îmbogățit stilistic.

Am citit și m-am întristat.