La Steaua

[Ionel Mony Constantin]

LA STEAUA
Ceea ce am să vă povestesc acum este dintr-un loc mirific al Ţării Vrancei de odinioară, un Odobeşti care nu mai există, dar în care am trăit cu toată intensitatea celor nouă- zece ani ai mei de viaţă de atunci cele mai frumoase Sărbători de Iarnă care credeam că pot să existe pe lume.
Între Moş Nicolae şi Bobotează aşteptându-l pe Moş Crăciun să-şi împartă darurile sub brad intram pentru cîteva săptămâni cu ochii largi deschişi de uimire întro lume de basm luminată de Steaua care le arătase magilor locul din ieslea săracă de la Betleem unde se născuse Mântuitorul. Era vremea colindelor pe care le cântam cu voci firave de copii la porţile gospodarilor care binevoiau sa ne primească dându-ne în schimb pe lângă ofranda uneori sărăcăcioasă a merelor şi covrigilor tradiţionali şi câte un deget de vin  turnat ilegal pe fundul paharului, pe care îl beam bucuroşi fără ştirea părinţilor. Cei mai mari decât noi aşteptau vremea Anului Nou când pocnind din bice în sunete de buhai şi clopoţei îl rugau pe bădiţa Traian să iasă cu PLUGUŞORUL la arat Şi nu odată mai ales în iernile bogate în ninsori am văzut pe uliţele târgului boi adevăraţi înjugaţi la pluguri „arând” zăpada proaspăt căzută. Dinspre ţigănie, de pe deal mai către seară atunci când se făceau petreceri ale odobeştenilor mai înstăriţi, coborau lăutarii cu viorile şi „clanaretele” sub braţ tocmiţi sa le cânte boierilor până târziu după miezul nopţii când se lua curentul de la uzină şi erau aprinse lămpile cu gaz sau petromaxurile . Oraş de podgoreni înstăriţi Odobeştiul avea propria sa uzină electrică cu care era iluminat centrul cea ce însemna principala zonă pavată între Primărie şi Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial. Pe atunci oraşul era populat doar de localnici unii dintre ei trăitori de câteva generaţii ca propietari a unor suprafeţe de vie mai mult sau mai puţin întinse şi care toţi erau mândri de calitatea lor de podgoreni. Evident că  pe dealurile bogate in vii din vecinătate cum pe dealul Şarba se aflau şi proprietăţi mai întinse cum era via ECATERINEI LOGADI urmaşă a lui CARAGIALE sau ale familiei de istorici Giurescu în zona Cazacliilor Printre ei se aşezaseră în timp şi alogenii în special evreii înstăriţi din cartierul Supuşilor dar şi câteva familii de greci şi sârbi macedoneni cum au fost şi bunicii mei paterni. Mult mai târziu aveam să realizez că trăiam într-un oraş fără venetci cum aveau să fie numiţi mai târziu cei pripăşiţi aici mai mult cu forţa după 1959 când colectivizarea începuse să devină o tristă realitate pentru toţi.
   Este momentul să spun că tot un fel de alogeni erau pt noi şi echipele de ţărani vrânceni care veneau  din satele lor periodic, după trebuinţă sau anotimp să lucreze la vie Erau mai ales grupuri de bărbaţi conduşi de un staroste din care unii erau lucrători de ani de zile pe aceiaşi proprietate Pentru mine ei nu au avut nume erau doar un Nea Ion sau Vasile din ascultarea cărora oamenii nu ieşeau niciodată. Noi copii  îi priveam la prânz muşcând cu poftă din  bulzul frământat din brânză cu mămăligă  şi ceapa zdrobită cu o lovitură zdravă de pumn,minunăţii  la care râvneam  pe tăcute.  Şi tare s-a mai mâniat buna când , după rugăminţi îndelungate mi-a făcut unul pe care  l-am lăsat  în farfurie să se răcească şi am fugit în curte să-mi frec palmele cu ţărână să se înegrească ca ale lui nea Ion că altfel nu avea bulzul gust. Se adunau în piaţa oraşului  îmbrăcaţi în costumele populare în care încă mai era pastrat portul lor tradiţional. Veneau cu fluierile prinse la  brîu şi aduceau cu ei obiceiurile vechi aşa cum le ştiau din moşi strămoşi . Aşa l-am cunoscut şi eu pe nea Ion al meu şi l-am auzit cântând Steaua.

 În ajunul Bobotezei , tata se trezea din zori şi îşi rotea privirea prin casă dar mama nu ştiu cum făcea de  i-o lua mereu înainte Şi atunci el o întreba mai mult din ochi dacă totul este bine şi ea râdea mulţumită şi îi spunea că da şi că abia aşteaptă musafirii. Şi mulţumite erau şi bunicile că le-au ieşit cozonacii şi sarmalele de porc şi cârnaţii şi piftiile şi tot ce mai pregătiseră ele acolo  Baba Constanţa  care îl crescuse pe tata şi pe mine şi Florica bucătăreasa de ocazie se arătau  şi ele mulţumite şi începeau să trebăluiască pe lângă plită şi să pregătească feţele de mese, tacâmurile, şervetele şi teancurile de farfurii. Era bucuros şi bunicul meu Cristea împreună cu Nică vizitiul care plecau la beci

să umple clondirele cu vin şi ţuică şi cam întârziau să vină din cele hrube faptă pentru care oricum urmau să primească dojană. Tata se uita din când la Ankerul  ceasul cu care se fălea la mână şi toţi aşteptau să bată toaca care ne anunţa Boboteaza când preotul termina sfinţirea apei şi cei care avuseseră tăria să postească  îşi primeau răsplata. Şi de sus din capul scărilor în pantă toţi îi aşteptam pe musafirii ce urmau să vină şi nu erau puţini, fraţii lui tata şi naşii şi cuscrii şi cumetrii şi prietenii de o viaţă şi câţi alţii care ne umpleau curtea şi casa de bucurie şi de lumină. Şi când toţi se aşezau la mese şi primele pahare de tărie erau ciocnite şi cuţitele şi furculiţele clincheteau vesele în farfurii iar mămăliga se îngălbenise de ciudă de atâta fiert in ceaune, tata se uita iar la ceas şi apoi spre mine Iar

eu ştiam acum că îmi venise clipa să merg la monument să îi aduc pe colindători. Erau coborâţi din toată Vrancea şi fiecare îl ştia pe Ion al lui care fusese tocmit cu mai multe zile înainte să vină să  spună STEAUA sunând din clopoţei şi  lătraţi  de zăvozii care legaţi strâns în lanţuri îşi faceau  cât puteau datoria . Şi intrau toţi ştergându-şi ciubotele de zăpadă la prag şi cu căciulile în mână întrebau dacă boierii sunt acasă Tata sa înclinat în faţa lor şi toţi din casă le-au dat bineţe şi au întrebat aşa prefăcut că adică de ce le-au făcut cinstea să le calce pragul tocmai de Sfânta Zi a Bobotezei. Iar eu ştiam mai de mult că pişicherul de nea Ion are prieteşug din vechi cu tata şi nu m-am mirat să-l aud spunându-i pe sub mustaţă: 

-Apoi să ştii domnia ta că pe noi ne-a pălit  venind pe drum o sete aprigă pe care musai să o stingem cu vin de Odobeşti şi dacă s-o mai găsi şi un polog de şorici cu atât  mai  bine  Şi ne-am nimerit tocmai la curtea dumneavoatră, da’ să ştiţi că degeaba nu vă va fi şi să binevoiţi şi să ne lăsaţi ca plată să vă spunem STEAUA

-Apoi să ştii domnia ta  că pe noi ne-a pălit pe drum  o sete aprigă pe care musai să o stingem cu vin de Odobeşti şi dacă s-o mai găsi şi un polog de şorici bine ne-o fi. Şi ne-am nimerit tocmai la curtea dumneavoatră, da’ să ştiţi că degeaba nu vă va fi şi să binevoiţi  să ne lăsaţi ca plată să vă spunem STEAUA .

  Tata ia răspuns că bun gând i-a trecut prin minte şi i-a dat dezlegare să înceapă .

  Atunci acesta  a sunat din zurgălăi şi toţi ai lui au chiuit odată cu el când   a ridicat paharul  pentru sănătate şi an bun şi a început să cânte. Uneori  când îşi dregea vocea se uita spre meseni, şi aceştia îşi  înclinau fruntea că da şi-a făcut bine datoria.  După o vreme tata s -a uitat din nou la ceas, apoi la Ion şi acesta a făcut semn cu capul că  e destul. S-a întors spre icoana cu care se întorsese tata de pe frontul din Rusia de la Cotul Donului  şi s-a închinat.  A privit masa cea plină de bucate alese şi paharele cu Galbenă de Odobeşti şi strugurii ce parcă atunci fuseseră culeşi şi la cei  care îşi trăiau fericiţi clipa şi s-a închinat din nou. Şi noi cu toţii am făcut la fel.

 Avea lacrimi în ochi când a început să cânte ultima Stea . Şi  el un Nea Ion  din neamul  de Ioni, nepoţi  şi strănepoţi ai Tudorei Vrâncioaia  şi-a deschis inima  în faţa noastră să ne grăiască  întru  ţinere de minte pentru viitorime şi pentru  toată viaţa noastră  zicerea din vechime:

„Omule, omule, bea şi te veseleşte

Şi la moarte nu gândeşte

 Că moartea când vine

 Nu dă omului de ştire

 Şi îl ia dintr-o casă mare luminoasă

Şi îl duce în alta întunecoasa

 Fără  uşi fără fereşti

 Şi acolo va sta până în veacul vecilor

 Amin!

 

 

[Ion Lazăr da Coza]

LIKE!