Şerpoaica

[Ion Lazăr da Coza]

Şerpoaica

        Pavăl şi Ghină, la un patruzeci de ani fiecare, înalţi, harnici, că doar lucrau la acord, aproape ca muierile de limbuţi, îl luaseră tovarăş, în acest sezon de recoltat răşină, pe Iovan a Panaiţei, bărbat cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă, ceva mai scund, tăcut, de parcă avea o mâzgă pe inimă, dar nu ursuz, ci mai degrabă discreţia era un fel de a evita ca oamenii tineri, consideraţi de el frivoli, să-i intre în suflet. Când era supărat, scăpa cel mult o sudalmă-două, nu ca Pavăl şi Ghină care ar fi putut înjura şi o jumătate de ceas fără să repete numele vreunui sfânt, numele vreunui ritual bisericesc sau obiect de cult. Cu atât mai mult, la această muncă, Iovan se abţinea de la sudălmi ca vădana tânără de la a păcătui cu trupul, în postul Paştilor. Simţea el că participă la ceva sacerdotal, culegând răşină. Avea mereu în ochi imaginea fumului înălţându-se din cădelniţă spre icoana Fecioara Maria cu Pruncul în braţe, din fruntea catapetesmei bisericii lui din sat, iar nările parcă adulmecau, din când în când, mirosul aromat, pătrunzător, specific tămâiei… Cu securea, căuta să desprindă numai răşina de pe trunchiul bradului, fără bucăţi de coajă, ce-ar fi atârnat şi ele binişor la cântar, iar dacă aceasta nu cădea mereu în ocaua de forma unui ţap de bere, emailată, ce o ţinea lângă rana scoarţei, se apleca, o aduna de pe jos, sufla ţărâna ce se lipea de ea şi o arunca direct în sacul de celofan purtat în spate, într-o raniţă ponosită. La despărţirea de bradul eliberat de răşină ca de-o dulce povară, făcea o mică reverenţă din cap, a recunoştinţă, şi, cu milă, dacă nu erau prea multe incizii pe tulpină, mai executa o tăietură lungă de câţiva centimetri, pentru ca peste un an-doi, când avea să revină pe acolo, el sau alţii, să aibă ce recolta. Cum spuneam, Pavăl şi Ghină erau mai dezinvolţi. Hăuleau să alunge urâtul sau vreun urs, că doar nu stăteau unul în coasta celuilalt: Pavăl o luase înspre tâmpla soarelui, Ghină pe sub gurgui, iar Iovan se urcase pe un podeac vestic.

        Întrucât se făcuse ora prânzului, cei doi, cu greu, i-au smuls confirmarea camaradului lor – „Iaca, viu, mă!... Viu!” – să coboare la tabăra de bază, instalată pe un tăpşan întins, pe malul unui firişor de apă, la vreo douăzeci de metri de drumul forestier, acolo unde-şi lăsaseră, dimineaţă, traistele cu merinde şi sacii mari din iută, în care îşi goleau, din când în când, conţinutul raniţelor.

        Nemulţumiţi erau cu toţii de pădurarul Tupă, la care lucrau ca zilieri. Auziseră că noul tehnician silvic e mai sever, dar corect. Ce promitea el, devenea literă de cazanie. Şi, ca un făcut, printre tulpinile brazilor cu zvelteţe eternă, asemenea unor coloane înalte de catedrale gotice, chiar îl zăriră pe tehnician, care, din curtoazie, arunca o privire încântată spre munca celor trei.

        Primii se apropiară Pavăl şi Iovan.

        – Bună ziua! Merge treaba? Merge?! salută cu întâietate, voios, tehnicianul.

        – Să ne trăiţi! răspunseră cei doi, în timp ce goleau răşina în sacii mari. Nu prea merge… continuă Iovan. Şi de unde nu-i, îngerii ori diavolii mai cată să ia şi ei partea lor…

        – Adică?

        – Să nu ne spuneţi că un sac de ăsta, cusut la gură, are numa’ nouăşpe kile…

        – Am auzit eu câte ceva… Uitaţi cum facem: diseară, mergem cu toţii la cooperativă, cântărim sacii acolo şi-i ducem la mine, la gazdă. Nu la Tupă.

        – Dar chiar şi aşa, să nu vă fie cu supărare, tot nu ne convine… mustăci Iovan. Un cosaş, cu mâncarea gospodarului, seara ia optzeci de lei. Noi, cu mâncarea noastră, dacă luăm şaizăci… De mâine mă duc la coasă…

        – Ba nu. Rămâneţi să realizăm planul şi toţi vom fi mulţumiţi!...

        – Vrem unu’ de-ăsta, corhănit şi fasonat de noi, la fiecare în ogradă! zise Pavăl, lovind cu palma bradul de lângă el, aşa cum un geambaş loveşte crupa lucioasă a armăsarului scos la vânzare.

        – Voi faceţi-vă treaba voastră, eu mi-o fac pe a mea.

        – I-aţi spus, mă? I-aţi spus?!... Să ne trăiţi, domn’ tehnician! se aruncă în vorbă Ghină, abia ajuns în tabără, în timp ce lepăda grăbit, lângă bagaje, raniţa şi ustensilele.

        – I-am spus, mă, i-am spus… îl asigură Pavăl.

        – Tupă să-şi crească plozii de la inginer şi de la preceptor cu mişmaşurile lui, nu pe spinarea noastră!... insistă Ghină să-şi verse tot focul.

        – Rămâne cum am stabilit. Astfel îl ocolim pe Tupă, şi totodată îl verific… Să vedeţi ce-am păţit. Astăzi, la niciun sfert de oră după şedinţa operativă, ne cheamă şeful din nou la el. Numai pe noi, cadrele tehnice. Un urlet era! L-au sunat de „sus”, pe linie de partid, că-l bagă la subminarea economiei naţionale! …Cu articolul 162, din Codul penal, nu te joci. Ajungi în faţa plutonului de execuţie cât ai zice „peşte”! Pe scurt, să vedeţi cum a fost: unul dintre pădurari – mulţi îl bănuiesc pe Tupă –, sau poate şi alţii, au tăvălit prin răşină pietre înroşite în foc, obţinând ditamai gogoloaiele. Din saci de douăzeci şi cinci de kilograme au făcut saci de şaptezeci şi cinci. Tare necumpătaţi… Când lotul nostru de la ocolul silvic a ajuns la fabrică, recepţionerul de acolo, probabil că a păţit-o şi altă dată, a fost mai vigilent… Acum să vedem cum putem stinge tărăboiul…

        – Mda!... se solidarizaseră, în cor, muncitorii, dar nu cu prea multă convingere.

        – Cum adică – sări cu întârziere Pavăl, împins mai tare de latura sa mucalită decât de seriozitatea vreunei discuţii – răşina noastră nu e dusă la patriarhie şi cetită de popi, s-o facă tămâie?

        – Tămâie?!... La drept vorbind, ceea ce ard preoţii noştri, în cădelniţe, prin altare, nu prea e tămâie. Tămâia adevărată se prepară din răşina copacilor floribunda ori bosuela, care cresc în unele zone din Somalia, Etiopia, Egipt, Arabia, India, China… Şi-apoi, şi tămâia e un surogat al smirnei, cea care a stat, de fapt, la baza ceremoniilor religioase antice şi păgâne, la îmbălsămare... Smirna se extrage numai din coaja stiraxului – un arbore exotic, întâlnit prin insulele Sonde, prin Yemen… Ceea ce obţinem noi din răşina de conifere, prin distilare, după evaporarea terebentinei, este, ca produs principal, sacâzul.

        – Scârţa-scârţa!... persiflă Ghină.

        – Exact. E folosit la instrumentele muzicale cu coarde şi arcuş: prin frecarea părului arcuşului se îmbunătăţeşte calitatea sunetului. Dacă tot suntem în domeniul artei, presărat ca praf, şi pe urmă încălzit, formează o crustă fină, tehnică, utilizată în tipografia plastică... În sport, sub formă de pudră, pentru a reduce alunecarea, halterofilii, gimnaştii şi alţi sportivi îşi pomădează palmele. În electronică, se foloseşte ca dezoxidant la cositorit, asigurând o lipitură puternică. Dacă distilarea s-a făcut în alcool, datorită proprietăţilor ei tonice, tămâia a fost şi este întrebuinţată şi în medicina tradiţională împotriva temperaturii, a infecţiilor, uşurează tusea, vezica urinară… iar în uz extern peste o rană se poate presăra pulbere – e cicatrizantă. Însă mare atenţie: boabele de tămâie trebuie învelite, de exemplu, cu miez de pâine pentru a fi înghiţite, deoarece atacă smalţul dinţilor… Aşa că, atunci când vă intră în gură ceva răşină, să o scuipaţi imediat, iar înainte de masă e bine să vă spălaţi temeinic pe mâini.

        Cei trei muncitori ar fi avut prilejul să se amuze laolaltă, sau fiecare în parte, de danturile lor prăduite de carii şi de cleştele lui moş Gadacioiu, „stomatologul” satului, însă explicaţiile tehnicianului, chiar dacă nu pe deplin înţelese, aplecarea lui asupra subiectului în discuţie, i-au făcut să-l privească admirativ.

        – D-apoi, numa’ pentru atâta lucru s-adună vagoane de răşână din toţi munţii? întrebă, oarecum mâhnit, Iovan.

        – Evident că nu. Ce v-am spus până aici face parte din industria secundară… Chiar şi-n parfumerie se întrebuinţează răşina, însă grosul merge la prepararea lacurilor, cleiurilor, la obţinerea maselor plastice, ca adeziv… E aproape la fel de importantă ca petrolul…

        – Dar la biserică nu se duce nimic? se interesă şi Ghină, cu o falsă descumpănire, bine temperată.

        Recent fusese făcut, cu anasâna şi „pe repede înainte”, membru de partid. În cadrul lecţiilor de marxism-leninism, la care a fost nevoit să asiste, se vorbea repetat despre „opiumul popoarelor” – religia. Dorea să afle de la un om şcolit, într-un mediu neoficial, care e realitatea. De aceea ridicase această problemă.

        – Vedeţi dumneavoastră... Istoria ne dă lecţii. Noi nu trebuie decât să ni le însuşim: acum vreo două mii de ani, nemaiavând ce impozita, împăratul roman, Vespasian, a taxat toaletele publice… De aici şi numele „vespasiană” pentru closetele orăşeneşti… Întrebat de fiul său dacă nu îi e ruşine cu acest nou bir, împăratul a răspuns: „Banii nu au miros!”

        – Deci, una spunem, şi alta fumăm!... îşi confirmă Ghină, cu voce tare, ceea ce ştia dintotdeauna.

        – Ai auzit, nea Iovane, interveni şi Pavăl, poţi să te-nchini în continuare la fiecare brad care îţi dă răşână, că o fărmătură tot ajunge în altar…

        – Ia, vezi-ţi de treabă, mă!...

        – Domn’ tehnician, avem noi o neînţelegere mai veche: o femeie, când e prima dată cu un bărbat, poate să rămână gravidă? schimbă Ghină, total, subiectul discuţiei.

        Tehnicianul îl privi pe Ghină, zâmbind ştrengăreşte.

        – Nu, nu eu!... Povestea e îmbătrânită… Prin coclaurile astea, o fată mare păştea o mână de oi. Peste ea a dat un flăcău. A început s-o giugiulească, s-o… Mă rog, toate cele… A, am uitat să vă spun – fata era oarbă… Vedea doar o „umbră de lumină”, cum zicea ea… „Cum zice ea”, de fapt, fiindcă trăieşte şi azi. Când îşi strângea catrinţa cu cingătoarea, îi şopti flăcăului: „– Să mai vii pe aici, măi Cutare!” „– Eşti nebună, fa?! Eu sunt Gheorghe a’ lu’ Bosneagă, din Vadul Cănuiului! Şi dacă spui la cineva, te omor!” „– Ba eşti din sat. Eşti Cutare a’ lu’ Cutare, din cătunul Lunca Rotundă.” Flăcăul a luat-o la fugă, ameninţând-o. La câteva săptămâni, el s-a logodit. Când a fost la jurământul din faţa altarului, peste nişte luni, rudele miresei au împiedicat-o pe asta chioară să ajungă la biserică, să mărturisească faptul că poartă în pântec plodul mirelui. În duminica ce-a urmat, cu mâna pe icoana mare din altar, a jurat că spune adevărul. Pentru a stabili cine e tatăl copilului, a venit procuratura în sat. Procurorul a aliniat, ca la armată, pe flăcăii şi însurăţeii de la noi, dar şi din alte sate. Mereu-mereu, fata l-a arătat cu degetul numai pe făptuitor… De-aia întreb, dacă se poate ca o femeie să rămână însărcinată de prima dată.

        – Nu are legătură una cu alta. Cu cât o femeie e mai blondă…

        – Da-da, femeia e bălaie! se băgă în vorbă, ca un chimval spart, Pavăl.

        – …Cu atât himenul… sau „aţa”, cum se spune prin popor, e mai subţire, iar în timpul dezvirginării sângerarea e puţină spre deloc.

        – Hai, mă, să mâncăm!... Că n-o să stăm de goange toată ziua!... mormăi ciufut Iovan.

        – Bine, vă las. Mă duc şi pe la funicular, să văd ce fac şi drujbarii.

        – Da’ rămâneţi să mâncăm cu toţii! îl îmbie Ghină, pe tehnician.

        – Am pacheţel aici, zise acesta, bătând blând porthartul cu palma, şi, urându-le poftă bună şi spor la muncă, plecă.

        Pavăl şi Ghină rămaseră privind cum tehnicianul dispare printre tulpinile viguroase ale brazilor. Prufnind foarte nemulţumit, Iovan întinse ştergarul peste un colţ de cioată veche, tăiată rotund, ce fusese cândva un brad straşnic. Pe el înşiră bucatele:

        – Ce-aţi rămas, mă, ca nişte momâi uitându-vă după deşteptu’ ăla?!... Haideţi la masă!

        Destinşi, cei doi scoaseră din traiste mâncarea, o aşezară pe prosoapele întinse lângă ştergar, şi-apoi luară loc în jurul cioatei, ca în jurul unei veritabile mese. După câţiva dumicaţi înghiţiţi cu poftă, Ghină i se adresă lui Iovan:

        – Bre, nea Iovane, băietu’, de-acu’, e mare. Are, la rându’ lui, copii. Are cin’ să-ţi ducă numele mai departe. Fetele matale s-au dat după bărbaţi şi ţi-au pierdut numele… I-ai plătit pensie alimentară, l-ai ţinut în facultate, cum te-a obligat legea… El te respectă… De ce nu-l recunoşti, bre? Ai ciugulit, în tinereţe, un rahat… Asta e!… Când suntem tineri, mintea ne zboa…

        – Mă băieţi, de cuţitu’ ăsta să mor, dacă eu am atins-o pe femeia aceea! silabisi cătrănit Iovan, şi înfipse, printre prosoapele blagoslovite cu bucate bune, până la plăsele, cuţitul în cioata putredă.

        Nu credeau că-l supără atât de tare pe camaradul lor acest subiect, ce părea vechi şi sigilat de când lumea. Vinovaţi, cei doi îşi plecară capul şi începură să mestece sălciu.

        – Dumnezeule mare!... încremeni Ghină, arătând cu degetul mânerul cuţitului ce începuse să se mişte înspăimântător în stânga şi în dreapta, înainte şi înapoi, fără să fie atins de ceva sau cineva: Poate că jurământul strâmb se cere plătit...

        Pentru câteva clipe, toţi comesenii s-au transformat în statui, privind uluiţi acel dans macabru, hipnotizant, apocaliptic, ce părea că nu se mai termină. Ţâşnind în picioare, Iovan prinse cuţitul, se retrase trei-patru paşi, ca nu cumva să păteze cu sângele său masa, şi-l duse energic spre gât. Îngroziţi de ceea ce avea să facă tovarăşul lor, Pavăl şi Ghină săriră înspre mâna înarmată…

        Prea târziu.

        De sub o coajă roasă de cari, o şerpoaică bătrână scoase prevăzătoare capul din cioată şi adulmecă aerul cu limba sa bifurcată. Simţind că pericolul s-a îndepărtat, se strecură afară, pe lângă ştergar, căutându-şi alt adăpost mai sigur, lăsând ca, prin putrezire, cioata să-i clocească ouăle din vara aceea.

 

[Ion Lazăr da Coza]

Repostare.

Povestirea a participat, acum vreo trei ani, la un concurs al site-ului şi e postată la Rezultate. O repostez aici pentru mai noii noştri prieteni, dar şi ca să poată fi dusă la Colecţia de proză.

[Mihaela Suciu]

Ioane, ,,Șerpoaica”  mi-a halit premiul I! :)

Oricum m-am simțit onorată să fiu lângă tine, drept în coastă! :)

[Sofia Sincă]

Tocmai mi-ai amintit, Ion, că am lucruri de făcut... :))

[Ion Lazăr da Coza]

Un ardelean caută să-și laude confratele într-ale doinitului: „Eu ca eu, dar și tu, mă!” :))
Drag,

Mihaela Suciu a spus :

Ioane, ,,Șerpoaica”  mi-a halit premiul I! :)

Oricum m-am simțit onorată să fiu lângă tine, drept în coastă! :)

[Mihaela Suciu]

Mno, cred că era pe la Ploiești ș-o întors-o citându-l pe Shakespeare: „Și tu, Brutus?”... Ave Caesar! :)

Ion Lazăr da Coza a spus :

Un ardelean caută să-și laude confratele într-ale doinitului: „Eu ca eu, dar și tu, mă!” :))
Drag,

Mihaela Suciu a spus :

Ioane, ,,Șerpoaica”  mi-a halit premiul I! :)

Oricum m-am simțit onorată să fiu lângă tine, drept în coastă! :)

[Nikol MerBreM]

Îmi place cum îmbinaţi personaje foarte simple cu câte un element din zona fantasticului, a misterului! Mi-a plăcut şi discuţia despre tămâie!

Drag,

Nikol

[Tudor Cicu]

Misterul, „blestemul” locului, soarta... cum se împletesc toate cu viața fiecăruia! Un nou M. Eliade al muntelui ne suflă deja în coaste prin proza asta.

[Vasilisia Lazăr]

Ce final imprevizibil!

Rămân la ideea că Ion Lazăr da Coza este un mare prozator al momentului, ticluitor de explorări atente, ingenioase, profunde.

[Ion Lazăr da Coza]

Aşa să fie? :)

Sofia Sincă a spus :

Tocmai mi-ai amintit, Ion, că am lucruri de făcut... :))

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumesc, Nikol!

Nikol MerBreM a spus :

Îmi place cum îmbinaţi personaje foarte simple cu câte un element din zona fantasticului, a misterului! Mi-a plăcut şi discuţia despre tămâie!

Drag,

Nikol

[Ana C. Ronescu]

Prea bun, prea ca la Țară!  :)

Vă citesc, mereu, cu fascinație și luare-aminte.

[Chris]

o povestire cu tâlc, bine conturată, personaje puternice dominante în opera autorului.

citit cu multă plăcere,