cântec în mijlocul unei pietre

[Nuta Craciun]

  

când urci noaptea pe munte şi 

privești în ochi răsăritul

lumea îţi pare mai frumoasă

îi ierţi cu mai multă uşurinţă pe oameni

şi îi iubeşti așa cu toate imperfecţiunile lor

cum se iubesc pietrele într-un zid

pentru că le este frig

sau frică

nu-ţi mai creezi singur duşmani

ca apoi să le declari război

vrei doar să-i smulgi luminii

ceva care să-ţi aparţină

degetele tale se transformă în rugă

zeul tău devine real

mai real decât o factură de gaz

în toiul iernii

îţi dezbraci veşmintele de piatră

unul câte unul

construieşti o casă în tine şi odată construită

o să vină cel care ştie s-o locuiască

şi-l va dezgropa pe cel îngropat de viu

[Nuta Craciun]

Mulțumesc, dragă Chris! 

[Nuta Craciun]

Vă asigur de aceeași prețuire, domnul  Mihai Katin!

Mulțumesc pentru analiza meticuloasă și pentru generozitatea cuvintelor dumneavoastră, să ne auzim cu bine! 

[Nuta Craciun]

Mulțumesc frumos, Ana, pentru semnul tău și cuvintele frumoase. 

Cât despre lipsa punctuației, ce să spun decât că într-adevăr nu folosesc prea des punctuația, doar dacă încerc să scriu în alt registru decât în vers liber. Și nu pentru a sfida limba română pe care o iubesc și o respect, ci pentru că așa înțeleg eu poezia, ca pe o formă de libertate, (pe care mi-o asum). 

Pauzele de respirație,  chiar dacă ele nu sunt marcate de semne, se pot pune acolo unde simte cititorul, nu doar autorul.  Acest lucru lasă loc unei abordări mai largi a mesajului care se poate diviza și în funcție  de viziunea celui care citește, lăsând astfel și cititorului libertatea de a alege.  

Și așa în funcție de pauza pe care o simte fiecare, pot fi descoperite noi sensuri ale cuvintelor și nici nu se impune  nimănui să simtă așa cum ai simtit tu când ai scris. 

Să ne auzim cu bine! 

[Chris]

da, frumos, mai ales finalul care lasa o stare meditativa...

[Mihai Katin]

cum se iubesc pietrele într-un zid

pentru că le este frig

sau frică ...  aceasta natura umana de a fi  impreuna ancestral  si  tenace pentru ca teluric   noi  radicam ziduri  umane  de paza ,de veghe...

degetele tale se transformă în rugă

zeul tău devine real

mai real decât o factură de gaz...da ,exista  geometria  rugii  prin care degetele   transforma   magic zeul   decazut in realitatea   casnica  cu care  tot acel  gregar  veritabil ne  descopera  imaginea  transmutarii  unui  ego  ceinca nu  ni-l cunoastem suficient:

construieşti o casă în tine şi odată construită

o să vină cel care ştie s-o locuiască

şi-l va dezgropa pe cel îngropat de viu...cateva  ganduri  umile  la un poem superb!

cu  toata pretuirea!

[Nuta Craciun]

Uneori cuvintele ne scriu pe noi, trebuie doar să acceptăm și să conștientizăm că din noi mușcă și lumina și întunericul. Și Nuța te admiră, dragă  Ada! Ce-mi place numele tău!! 

[Nuta Craciun]

Floare Arbore, mulțumesc de cuvintele frumoase.

Da, Eul superior e tendința noastră de creștere spirituală, sau poate creșterea în sine, atunci când te dezbraci de tot ce te ține legat de pământ și-ți amintești că ai aripi! 

[Nuta Craciun]

Mulțumesc Vasilisia, pentru dezlegarea de piatră a sufletului meu, care uneori uită că are o casă  în grijă pe care trebuie să o păstreze mereu curată și aerisită. Dar ”cel viu” va învinge mereu atunci când conștientizează că fiecare dimineață poate fi un nou început!  

[Ada Nemescu]

Adevărate și frumos exprimate confesiuni. Cuvinte așezate cu rost. Te admiră, aDa

[Vasilisia Lazăr]

Minunat acest cântec al despetrificării sufletului, Nuța! Ce titlu superb! Toată poezia e frumoasă, dar finalul e remarcabil:

îţi dezbraci veşmintele de piatră

unul câte unul

construieşti o casă în tine şi odată construită

o să vină cel care ştie s-o locuiască

şi-l va dezgropa pe cel îngropat de viu

Felicitări și aplauze cu bis!