Acasă

[Mihaela Moşneanu]

Când Universul îşi deschide Poarta
luminilor în faţa oamenilor nedumeriţi şi-o stea
le face semn să se apropie cu sclipirea ei veselă
tot pământescul se destramă.

Iubirea îşi arată faţa luminoasă şi caldă
frica se sparge ca un balon şi bucăţile se dizolvă
curajul zâmbeşte şi-şi întinde braţele protector
spre oricine fără să ţină cont de cine trece pragul Porţii
ura se dă la o parte spăşită şi coboară înapoi
în sufletele ce mai au de cârmuit nişte păcate
invidia îşi pierde memoria parţial
până când revine cu privirea spre Pământ
sufletul trage de roba trupească din toate părţile
până când reuşeşte să se descoase de la încheieturi
eliberându-se pentru veşnicie lăsându-şi semnătură pentru
posteritatea neastâmpărată să iasă mereu în faţa vieţii de aici.

 

După ce poarta Pământului se-nchide-n urma celor plecaţi
toate rămân agăţate de-un cuier postat în faţa porţii
pentru alţii cărora le vine rândul să vină în această viaţă
în timp cei care au făcut primul pas spre Univers
se simt eliberaţi şi-şi dau seama că de fapt
se întorc Acasă de unde nu ar fi plecat niociodată
dacă Domnul nu ar fi voit plecarea lor.

 

[Chris]

despre scurta drumetie prin lumea terrena

prea povestita dupa parerea mea

ultima strofa si mai ales ultimele 2 versuri sunt coplesitoare

[Vasilisia Lazăr]

Reflexiv. L-aș fi dorit puțin mai concentrat, dar îmi place. Este uimitor urcușul tău, Mihaela. Te așteptăm și cu alte scrieri.

[gabriel cristea]

Un stil  reverberând zbaterile scurtei noastre călătorii pe acest pământ, un poem atemporal și meditativ. 

[Mihaela Popa]

tare frumos spus, felicitări!