vise nomade

[gina zaharia]

își târa tivul rochiei prin praf

pășea desculță și grațioasă

și mușca dintr-un măr roșu

căruțele cu coviltir plecaseră în zori

puteau fi departe

s-a așezat pe treapta unui popas oarecare

ce-ar fi dacă s-ar transforma într-un spiriduș de lumină

a gândit

îndată s-a auzit o ușă trântită de vânt

exact ca-n viață

 

apoi a mers la teatru

nu știa că face parte din distribuție

că rolul ei era al unei regine prin sălbăticie

o regină care-și strângea salba

până la sânge

ar fi putut scrie un roman despre cai

și drumuri nomade

 

de-aș putea ajunge la ocean

și-a zis

mi-aș umple sânul cu vise ca briza pe lună nouă

aș strănuita o data de zece ori

până ce albăstrelele de pe rochie

ar cădea una câte una

în hohot aș râde la frica de zgârie-nori

aș chema o trupă de îngeri cu o șalupă de nisip

dar nu nu nu

aș cunoaște gelozia adâncurilor și a înălțimilor

*****

 în jurul ei coama întunericului insista să lege vise

de căruțe cu mirodenii

cum am spus erau departe

nimeni nu se întorsese după ea

așa am zărit-o ultima oară

cu mâna căuș

cum văzuse mereu la bunica dinspre mama

apoi

a urcat într-un tablou

infinit

 

[gina zaharia]

Mulțumesc, Augusta!

[Chris]

ce frumos tablou!

[gina zaharia]

Ana, mulțumesc! Am lăsat, și-n acest an, trena viselor să-și caute calea.