Ultimul război

[gina zaharia]

Nu, nu voi lăsa lacrimile să devină izvoare,

nici să se pietrifice în ochi secătuiți de neliniște,

sunt un bob de neghină în gura unei prăpăstii

dar de unde sunt strig PACE,

pâine +  acasă + crez + eliberare.

Zbor în bătaia vântului.

Nu-i ușor. Văd femeile strângându-și pruncii la piept,

și mirese cu pieptul rănit,

bătrâni ghemuiți în istorie și fiare sfâșiind lumina.

 

Doamne, nu lăsa ura să facă din sufletul omului mâl,

nuferii nu pot adormi

în sânge  proaspăt.

Dă drumul porumbeilor să hrănească necunoscutul de lângă mine,

învingători și învinși

așază-i la aceeași masă,

lângă ei, hrisoavele vremii ce se vor fi îngălbenit

de neuitare.

 

Uite cum facem:

Ne despărțim aici, poezie amară,

să nu mai aud rafale de teamă, nu știu de ce dar

uneori devin pictor nativ,

singurul șevalet pe care-l port cu mine

e o pânză a timpului,

nu, nu te speria, te voi căuta pe malurile Niprului

sau și mai departe,

dar lasă-mă să strâng culori cu care să te scriu

în liniște.

 

Până atunci,

 

Tu să nu pici în plasa înrobirii,

Ci să sperăm

Că-i ultimul război al omenirii!

 

 ***

Această poezie face parte din antologia recent apărută - „Rănile lor pe trupul nostru”, antologie coordonată și editată de dna prof. univ. Lidia Vianu.

Tema – „Ultimul război”.

Probabil o voi include într-un volum de autor, iar titlul va fi altul.

 

[gina zaharia]

Valerian, Augusta, Ada, Valeria, vă mulțumesc și vă îmbrățișez!

[Valeria Merca]

Înduioșător până la lacrimi poemul tău!

Gustul amar al războiului și repercusiunile devastatoare îi inspiră pe scriitori, iar tu te numeri printre aceștia. Iar modul în care reușești să cucerești cititorul îți aparține/ este unic, inconfundabil. 

Felicitări, dragă poetă!

[Ada Nemescu]

Răscolitor și intens suflul acestui poem!

aDa 

[Chris]

foarte frumos. se simte o anumita tristete...