ultima noapte cu tata...

[teodor dume]

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn și de ce
își ținea mâinile sub cap în aceeași poziție
noapte de noapte
poate că mamei i-a șoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp

de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima și
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în brațe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile și vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească și
deseori își schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat…

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea
dimineață când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

[Vasilisia Lazăr]

O, Doamneeee! Ce poezie! Ce poezie!

[Camelia Ardelean]

Emoţionant! Acum câteva minute am postat o poezie scrisă în memoria tatălui meu, fără să ştiu că altcineva (dvs.) făcuse (deja) acest lucru... Telepatia probabil sau... cine ştie? Şi eu îmi amintesc că am mai citit poemul undeva, este imposibil să treacă neobservat. Cu stimă,

[Mihaela Suciu]

Emoționant! Ce greu le era generațiilor anterioare nouă să spună: ,,Te iubesc, copile!'' deşi li se citea pe față, în fapte...

[Chris]

emotionant!

[Sofia Sincă]

După comentariul amplu al lui Tudor Cicu nu se mai poate spune mare lucru.

Decât că este un poem emoționant, pe care l-am citit cu mare plăcere. De fapt l-am recitit, că a mai fost pe la noi.

Sofi

[Tudor Cicu]

” în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile așezate sub cap
avea mâinile încrucișate peste piept
și dormea”
(Să fie aceasta poarta spre marile adevăruri ale lumii prin care (conform teoriilor romantice) sunt ele accesibile prin vis, somn şi halucinaţie, atunci când, putem spune și așa: aici a visat poetul, aici a trăit, cu teama că nu se va mai trezi mâine în zori. Sau e poate senzaţia pe care am simţit-o când căutam în acel „labirint de închipuiri” de care cuvânta Don Quijote mucalitului său scutier Sancho. O imagine care radiază tot: lume, univers, legături şi interacţiuni, fiinţă-cosmos, toate aflate față în față cu Moartea.)

 

„dimineață când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustață ca de fiecare dată
mama m-a așezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi și mi-a șoptit ca și când
tata și-ar fi continuat somnul”

(Cine va crede că are vreo părere sigură despre lucrurile din univers dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna din tainele fiinţei care se desfăşoară în acest univers, ne sugera E Cioran. După cum vedem, poetul nu-i nici trist, nici cuprins de temere, ci temerile şi tristeţea i-au stratificat gândurile şi ceea ce ne poate transmite e că noi ceilalţi, căutători prin universul cuvintelor sale. Să ne avertizeze?, sau să devină zid în faţa abisului care tinde să ne absoarbă.)

tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
și mi-a dat de grijă să-ți spun că tu
îi vei ține locul

(Or ochii mei plâng, ori revolta împotriva ireversibilităţii timpului care-l ajută pe om să-şi construiască o altă realitate şi-l eliberează de povara trupului mort, proiectându-l într-o lume nouă de unde să-şi reînceapă viaţa, cum ne sugera Mircea Eliade în a sa Trilogie a religiilor, stă să ne încălzească (în speranță) sufletul?)

...Un poem bine scris!