Trezesc în fiecare anotimp pădurile din carne

[chindea maria elena]

 
*sub ghilotina humei țipătu-i dulce*

în fiecare dimineață-anotimp mă-ntorc din țările calde
mările din geană vor aștepta cuminți
refluxul
conjugarea care nu ne trimite în exil ochii rămași pe fundul clepsidrei
după ce ne-am spălat-o conștiincioși în genune

deși nu-i ora preferată
particip asumat la ritualul cetății
îmi pun lucid și fără spaime de nessus toga cuvintelor
cea roșie
(nu refuz surplusul de forță adus de legile cromatice )
cusută în filigrane aurii

broderia de ceruri nu-mi dă voie să uit descendența regală

fiecare ușă mă cheamă
constat alb
deschide un labirint ce varsă minotauri în mine
umărul
impregnează de sacru
atingerea de lucruri din toate unghiurile roiul de ispite
poposește în căușul palmei
să verifice de sunt om
sau poate un zeu în recluziune

oricât aș curăța colbul zilei din havuzul pleoapei
vederea se tulbură
se moare prea mult anonim fără buze se risipește nectarul
pe lespezi funerare
oțetul nu lasă spuză pe nici o rană
și somnul din oase ne-ngroapă
de vii

ai grijă de mine
îți spun
tu râzi și m-arunci neglijent
într-o clipă fugară
împachetezi sâsâitul șarpelui într-o cuantă doar de tine știută
sporii păcatului
se strecoară prin cusătura sufletului
ața lumescului e putredă fără oțelirea iertării
umezeala e toxică
nu are rost să cobori în arenă cu ventriculul prins în rugină

mâna ta e punctul de referință
talgerul tainic
în care clipocește soarele
saturată de vulturi carnea mea își recuperează văzduhurile
gurile cetății n-au putut mușca din oglinzi
zborurile au rămas intacte
chiar după ce
mi-au sfâșiat cămașa
zidurile poroase au sorbit lacome curcubeiele
și-au început să-nverzească

nu știu cum se dezbracă lumina în om să nu-l ardă
de ce nu văd rostul să-ntreb
un petec de tăcere cade precum o toamnă prea bogată
din toga de pe umăr
magistrala inimii
asfaltează
cu stele
rănile din jurul piroanelor

marea își ascute strașnic talazurile și cârpește ecouri
cu fir de veșnicie

[gina zaharia]

nu știu cum se dezbracă lumina în om să nu-l ardă

Reverență, draga mea!

[Valeria Merca]

Am citit cu atenție mărită, dar mai ales cu admirație!

drag,

[Nikol MerBreM]

Cred că fiecare om are rostul lui pe lumea aceasta. Poate că menirea ta, Gerra, e să celebrezi viața, în toate ipostazele ei! Şi poate că asta ar trebui să fie menirea tuturor doar că nu toți ştim s-o facem atât de plenar. Superb!

[Sofia Sincă]

Din nou ne arunci în infern... Concentrarea mişcărilor sufleteşti, lipsită de răsăritul soarelui, creează imagini exuberante, univers unic, poetic, ce transmite evadare din această viață. Cum? Ridicând liricul la ștachete înalte.

Bătută de incertitudinea prezentului și aspirantă la imperioasa iubire încărcătura versurilor copleșește.

saturată de vulturi carnea mea își recuperează văzduhurile - un vers de excepție. Și nu e singurul.

Deosebită admirație!

Sofy