Trenul spre vamă

[Corneliu Neagu]

Era într-o noapte toridă de vară,

dorințe păgâne veneau din afară

cu duhuri țesute din false ispite

ascunse în vechi amăgiri adormite.

Te văd și acum în taverna barocă,

prin norii de fum plutind echivocă,

sub buza ferestrei cu geamuri ovale

pictate cu scene din visuri astrale.

Păreai rătăcită - venind de departe,

pierdută-n orașul cu mituri deșarte,

păstrate în case cu-obloane-ntr-o rână

ce parcă trecutul voiau să și-l spună.

Din colțul opus mă priveai solitară,

cu ochii cuprinși de-o tristețe amară,

simțind cum veneau peste umbra opacă

dorințe păgâne ce-n gând te dezbracă.

Dar eu te chemam cu privirea-mi duioasă,

să vii să te-așezi lângă mine la masă,

departe de ochi cu priviri anodine,

ce-n trombă cădeau din văzduh peste tine.

Dar iată, prin noaptea toridă de vară,

de mână plecam amândoi înspre gară.

Când trenul pornea, să ne ducă spre Vamă,

nici nu aflasem măcar cum te cheamă.

[Corneliu Neagu]

Mulțumiri alese și gând bun, dragă prietenă Floare!