Timpul trecut

[Cristina Grigorov]

Elbe, să-mi fie dor nu mai vreau 

de timpul pe care nu l-am trăit 

fiecare răsărit mă condamnă 

să simt veșnicia  ce se întinde 

înaintea mea 

un deșert 

puroiul secundelor ce supură din 

tălpile-mi suferinde de mers  

înapoia mea  

o mare 

sângele imemorial ce numai în vis 

se varsă din venele mele fragile 

Elbe, de dor țărmurile se pot ruina?  

marea ar înghiți deșertul iar 

tălpile mele ar săruta fericite 

rănile timpului trecut.  

[Cristina Grigorov]

Cred că simțim curgerea timpului raportându-ne la multe alte lucru. 

Dar cel mai mult o simțim raportându-ne la oamenii din jurul nostru. 

[Cristina Grigorov]

Vă mulțumesc din suflet pentru îngăduința cu care îmi citiți poeziile. 

Domnule da Coza, am corectat cele două verbe.  

Doamnă Sofia, mă voi strădui să vă urmez sfatul.

Cu recunoștință,

Cristina 

[Sofia Sincă]

Capul întors peste umăr, privind timpul trecut. Era privirea din dorința sufletului pentru ceea ce ar fi vrut să fie.

Și eu aș dori să mă leg puțin de acest ciclu - Elbe. Eu zic că ar fi cazul să mai schimbi tonul, să construiești poezie mai puternică, mai mult îndrăzneață. Acest gen este unul timid, povestit, pus pe palmă, fără pic de mister.

Dar este doar o propunere. Condeiul este în mâna ta.

Sofy

[Valeria Merca]

 "Carpe diem, quam minimum credula postero", în traducere: "Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în viitor" (Ode I, 11, 8). 

Am poposit cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Încântată de primul impact cu poezia ta, Cristina!

Drag,

[Ion Lazăr da Coza]

țărmurile se puteau ruina

În ultimele două versuri, nu se prea „pupă” pătimi cu rănile.

Poezia, frumoasă dealtfel, aș rezuma-o cu proverbul „De ce n-ai bătut fierul cât a fost cald?”

Nu știu cum se va termina ciclul acesta de poezii, dar dacă Elbe îți va răspunde într-un final, merge o singură liniuță de dialog într-o poezie. Mai vedem, da? :)

da Coza