Târziul

[Vasile Ionac]

Adă-mă spre tine, sunt sătul de cale
Și de văi în care e secată apa.
Cerul se-nconvoaie în sclipiri ovale,
Gândul rătăcește căutându-și soarta.

Nu scorni binețe poleind cuvinte,
Nu-ntreba de mine frunza din cărare;
Nu mai vreau iubito ca să-mi vină-n minte
Umbra unor vremuri cu sosiri precare.

Crâșmele tristeții încă mă mai cheamă-
Parcă altă lume îmi deschide vinul;
În beția clipei nu-mi mai este teamă
Că înstrăinarea îmi va da veninul.

Stau în așteptare cărțile pe masă,
Pagini ruginite încă zac nescrise.
Mă întreb iubito: oare îmi mai pasă
De atâtea vremuri, încă interzise?

Bogăția lumii, toată mi-e străină;
Pauper mi-e traiul, mare datoria,
Dar mă-nchid în lacrimi. Să întind o mână,
Înspre cei ce-și varsă din zăgaz mânia?

Poate că la tine m-am simțit acasă
În lumina zilei și în toiul nopții.
Azi îți sunt plecatul. Văd că nu-ți mai pasă
Care-mi va fi calea prin hățișul sorții. 

[Mihaela Roxana Boboc]

Azi îți sunt plecatul. Văd că nu-ți mai pasă 

Mi-a atras atenția acest vers. 

Per ansamblu, o poezie atractivă.

[Corina Militaru]

Nu scornesc cine ştie ce cuvinte poleite, ci spun simplu: Îmi place! :)

[Sofia Sincă]

Cu vers apăsat, în dulcele mod clasic, întotdeauna foarte corect, cântând iubirea sau mai bine zis fosta iubire... Dorinţa de retrăire a clipelor sub vraja dragostei se pare că este starea de graţie cutremurată de simţirea poetică.

Preţuire!

Sofy

[gina zaharia]

Poate că la tine m-am simțit acasă
În lumina zilei și în toiul nopții.

cu siguranță scrii de acasă:))