Tăcere, vers neterminat

[Denisa Curea-Popa]

Învolburate valuri îmbrățișează strâns,
Dar mâna Lui mă poartă prin toate fără plâns.
Se sfarmă ceru-n tunet, furtuna urlă grea,
Lumina Lui răzbate, lumină-n umbra mea.

Cărările-s înguste, cu spini ce-n trup pătrund,
Dar lacrima căzută e perla ce-o ascund
Sub talpă, piatra arde, iar pasul meu rămâne
Ca urma-n veșnicie, sculptată printre dune.

Mă iartă că tăcerea mi-a fost un țărm de gând,
Dar am vegheat de-aproape, în rugă implorând
Să-ți evadeze cerul din ploile amare,
Iar soarele să-ți cadă pe umeri ca o stare

De pace fără margini, ca unda-ntr-o fântână,
Ca alb veșmânt de îngeri întins peste colină;
Să nu te-abați pe cale, ai suflete, răbdare,
Și nu îți frânge visul sub vremea trecătoare.

[Denisa Curea-Popa]

Îți mulțumesc, Ada, pentru această sugestie! Cred că"lumină-n umbra mea" captează perfect acea tensiune între fragilitatea umană și speranța care poate răzbate chiar și în cele mai adânci colțuri ale sufletului.
Fără sfârșit să fie clipa!
Bucurii infinite!

[Ada Nemescu]

Voi începe cu o sugestie: i-aș spune poeziei - lumină-n umbra mea - mi-a plăcut mult.

Versurile sunt îmbinate cu iscusință, un balans poetic între realitate asumată și dorință de a răzbate (peste tot și toate). 

Și această lumină a Lui. Este un îndemn pe care-l prind în palme pentru o clipă ca pe un fluture, fără să-l rănesc.

aDa