Sună din corn

[Petre Ioan Crețu]

fiecare răsărit de soare mă prinde cu picioarele îndoite
atârnând în zadar
cu genunchii la gură zâmbind tâmp
până și ultima particulă din mine se împotrivește răsăritului
cu groază
îmi doresc să fie doar întuneric
o noapte veșnică poate fi și moartea
să înmuguresc să-mi dea lăstari albicioși din urechi
din gură din ochi să mă întind peste larve
peste aerul din ochi bolnav și amar

- din mine sar așchii de carne și ură
și sânge și noapte și fierul nebun

voi ajunge și fără picioare și fără mâini
oriunde îmi doresc
știu!
voi folosi fiecare fărâmă de putință
pentru a mă împinge din haos în mine
să mă nasc

lumea asta asemenea fântânii în care sătenii își aruncau caii morți
unde câinii ne sfâșie rupe răni din noi
ei și?
cu sârmă ghimpată mi-am înfășurat pulpele și trec
vântul aspru ridica rugina în aer
iubito roagă-te pentru mine de poți
trimite-mi un semn
de prea mult timp am uitat să mă locuiesc
să te locuiesc rătăcim bezmetici
fără sens

- din mine sar așchii de carne și ură
și sânge și noapte și fierul nebun
dansez despuiat în pântecul nopții te uită

sună din corn îmi zici trăiește să mai poți muri
e timpul timpul tău a venit ridică-te!
promite credință și aprinde focurile în livezi
risipește moartea în noaptea din cer

[Sofia Sincă]

Brr!!... În universul interior al liricului eul prelungește senzația de apăsare, și singurătate, de moarte. Labirint obscur într-o lume goală, zbor derizoriu... Fantezia frământărilor neostoite ale vieții devine izbitoare.

Petre ce ai pățit? Niciodată, parcă, nu ai fost atât de pesimist în poezie.

ȘI totuși, un mic gând spre optimist există.

Poem cu deosebită valoare lirică!

Sofy

[Pop Dorina]

Admirație.