suflu

[nicolae vaduva]

jar învăluit
vine cineva îmi pipăie coastele
ceafa
nu ești tot focul
zice
tot omul
așa sunt și mă cuprind
cu tot aerul ce nu mă are
dar trece printre oase
mușcă din ceafă
din coaste
până mă transform
în tot focul
în tot omul

[gina zaharia]

Admirație!

[Chris]

foarte frumos

[Ion Lazăr da Coza]

esti > ești

Reverență.

da Coza

[Valeria Merca]

O poezie care... te ține pe jăratic
drag popasul

[Mihaela Popa]

minunată ardere, admirație!

[Sofia Sincă]

Filosofie de viaţă... adevăr-neadevăr.  Desigur fiecare clipă are adevărul sau neadevărul ei, depinde în ce stare se află poetul...

Admirativ,

Sofy

E bine ca omul să ardă mereu... astfel se simte viu.

[Nikol MerBreM]

Parcă ar fi o secvență de ADN, jarul ăsta :)! Să suflați în continuare în jar până apare focul, de e din cel ce arde frumos!

[Mihaela Suciu]

 E... super-super, dar nu vă apropiați că vă contaminați! - „în tot focul/ în tot omul”

Apropo, de „suflu” am intrat să mă informez asupra sensului cuvântului și întâmplător am dat peste definiția sensului denotativ și conotativ al cuvintelor (se învață acum la elementele verbale ale comunicării, eu nu-mi amintesc... ). Mi-am pierdut suflu cu atâția „de” citind fraza: „Toate tipurile de conotații au în comun faptul că se delimitează de denotație și depind de context.”