Și hoinăresc pe cerul înrobit

[gina zaharia]

Un vrăjitor trecea printr-un oftat;

Îl urmăream din visele de gală:

Ce simplu e și cât de complicat

Să-l rătăcesc prin sfera specială!

 

A măsurat un pas albastru-gol,

Prin ochii lui poate-am stârnit furtună,

Credeam că-s rugul ce urca domol

Între un sens și-o patimă nebună.

 

Mai multe zări, din aur pur țesute,

Și-au aruncat alaiul peste nori,

Erau întregi, deși păreau pierdute

Într-un torent pictat de sărbători.

 

Apoi trecu enigma-n zori de seară;

Nu știu dacă avea cărarea-n noi,

Dar m-a-ntrebat în care primăvară

Am răsădit copaci din doi în doi?

 

Și m-am trezit pe-o aură de șoapte  

(Un anotimp de îngeri în cădere),

Doamne, am zis, acum se face noapte

Și-n zidul meu e-o scară de tăcere!

 

De voi urca spre altă dinastie,

Veni-vor ploi înlănțuite-n foc,

Mă vor uita pe-o insulă pustie

Și vor striga: ești mreaja cu noroc

 

Pe-o sabie cu  mulți ostași de ace,

Te-ai furișat în stâncile de dor,

Nu vezi că grotele sunt mai sărace

Acum, că le-ai furat și hoțul lor?!

 

Ce simplu e să te condamni la fugă,

Ce complicat, dar parcă am orbit,

Trei fulgere sunt gata să m-ajungă

Și hoinăresc pe cerul înrobit…

[gina zaharia]

Adelaide, ai spus atât de mult!!! Mulțumesc!

[Valeria Merca]

Gina, eu sunt mai stângace în comentarii, mai ales în faţa poemului tău, care abundă în imagini artistice fără egal! Mare admiraţie!