Nu-s multe poeme-n lume să mă-nvețe cum să plâng
Și tristețea cum s-o lepăd, valul fricii cum să-l frâng
De n-aș fi venit pe lume cu cosițe și bujori
M-aș fi dus , de dragul morții, să o cânt în sărbători
Mi-aș fi construit o barcă, cât mai mare și de lemn
Cu-n catarg înalt cu vele, să-i arăt că pot fi demn
Și-aș pleca peste oceane în cătarea nopții mari
Să-i înfrunt nimicnicia, tocmind șapte lăutari
Cu lăute vechi și strune de argint și păr de cal
Să-mi răsune în timpane cântecul de sus, din deal
Să-mi dispară toată frica de loc bun și cu verdeață
Și să-mi torc fuiorul propriu cum voi ști în astă viață
Sunt pe muchia dintre lumi, călăresc doi inorogi
Între vis și nebunie, vreau cu mine să te rogi,
Doamne, cât ești Tu de mare și atotputernic ești
Rogu-Te, lungește-mi viața , să mai trăiesc din povești
Adaugă un comentariu
Știam că nu te lasă inima să nu-mi spui două vorbe Ada. Mulțumesc mult pentru aprecieri !
Dragă Monica,
...Ştiu că plânsul nu se-nvaţă - el stă aţipit în gene
Din poveşti sevă ne curge, peste - suflet din poeme
Simt că verdele suprem, ce ne-aşteaptă-n văi adânci
E pavat cu fapte bune şi cu străluciri de stânci...
Visul fără nebunie n-are sare şi piper
Să ne ţină cuget viu îi dăm stropul de mister...
aDa, cu plăcerea lecturii
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE