Răbdare

[Monica Pester]

O mie de cuvinte mai sunt de spus, iubite

O mie de cuvinte pe care nu le știu

Sunt zeci de verbe care îmi vin acum în minte

Cu zeci de înțelesuri ce m-ar menține viu

Când țipă  sus cocorii numărăm verbul unu

Când strigă albatroșii avem un alt verb,  doi

Ne ducem greu povara singuri, câte  unu

Având, firește-aceeași povară pentru doi

Ducem  și câte-o seceră înfiptă în piepturi

Ne este cărunt până și-albastrul din lac

Inima ne trăiește în doar două septuri

Și sufletul e-ascuns într-o gămălie de ac

O frică sublimată ne pătrunde când ziua

Se face mai tot  mare iar nopțile sunt mici

Și vocea destinului  se  scurge-n ideea 

Unei iubiri continui în anii astronomici 

Răbdare-n noi, iubite, atât ne-a mai rămas

În multul sau puținul răgaz pân-la final

Suntem oștenii bravi ce nu vor  nici popas

Și-și așteptă  în liniște,  salutul regal

Aceasta-i povestea  unei iubiri de-un veac

Și aceste versuri se-mbină-n tainic  fel

În care iubirea nu mai caută  leac

Este  doar pata cea albă din eternul inel