Rugă lV

[Monica Pester]

Nu-s multe poeme-n lume să mă-nvețe cum să plâng

Și tristețea cum s-o lepăd, valul fricii cum să-l frâng

De n-aș fi venit pe lume cu cosițe și bujori

M-aș fi dus , de dragul morții, să o cânt în sărbători

Mi-aș fi construit o barcă, cât mai mare și de lemn

Cu-n catarg înalt cu vele, să-i arăt că pot fi demn

Și-aș pleca peste oceane în cătarea nopții mari

Să-i înfrunt nimicnicia, tocmind șapte lăutari

Cu lăute vechi și strune de argint și păr de cal

Să-mi răsune în timpane cântecul de sus, din deal

Să-mi dispară toată frica de loc bun și cu verdeață

Și să-mi torc fuiorul propriu cum voi ști în astă viață

Sunt pe muchia dintre lumi, călăresc doi inorogi

Între vis și nebunie, vreau cu mine să te rogi,

Doamne, cât ești Tu de mare și atotputernic ești

Rogu-Te, lungește-mi viața , să mai trăiesc din povești

[Monica Pester]

Știam că  nu te lasă inima să nu-mi spui două vorbe Ada. Mulțumesc mult pentru aprecieri !

[Ada Nemescu]

Dragă Monica,

...Ştiu că plânsul nu se-nvaţă - el stă aţipit în gene

Din poveşti sevă ne curge, peste - suflet din poeme

Simt că verdele suprem, ce ne-aşteaptă-n văi adânci

E pavat cu fapte bune şi cu străluciri de stânci...

Visul fără nebunie n-are sare şi piper 

Să ne ţină cuget viu îi dăm stropul de mister...

aDa, cu plăcerea lecturii